Pilda nunții fiului de împărat

Pilda nunții fiului de împărat

Matei 22,1‑14

O nuntă în umbra crucii

Așa cum reiese din relatările evangheliștilor, după intrarea Mântuitorului în Ierusalim, cu puține zile înainte de răstignirea Lui, au urmat zile deloc liniștite pentru Ființa Sa. În pofida intrării triumfale în orașul sfânt în mijlocul strigătelor de bucurie ale mulțimii, atmosfera era atât de tensionată încât Iisus nu a rămas în cetate, preferând să petreacă nopțile în oaza de liniște a casei lui Lazăr, a Martei și a Mariei din Betania.

Iisus era urmărit pas cu pas de conducătorii religioși ai poporului. Zi după zi și ora după oră, Mântuitorul stătea sub tirul ispitelor celor care încercau să-L prindă în cursă, pentru ca apoi să adauge piesele la dosar și să-L poată acuza. În această atmosferă apăsătoare, Domnul Christos a rostit două parabole prin care a demascat ipocrizia acestor lideri religioși: Pilda celor doi fii și Pilda vierilor. Urmarea?

„După ce au auzit pildele Lui, preoții cei mai de seamă și fariseii au înțeles că Iisus vorbește despre ei și căutau să-L prindă, dar se temeau de noroade, pentru că ele Îl socoteau un proroc” (Matei 21,45.46).

Nu vi se pare straniu? Oamenii aceștia, care erau priviți drept modele spirituale în societatea în care trăiau, nu se mai temeau de Dumnezeu pentru păcatul crimei pe care îl nutreau în inima lor, ci se temeau doar de noroade. Cât de orbiți erau acești oameni!

La păcatul ipocriziei, ei îl adaugă acum pe cel al crimei premeditate. Și pentru că Se confruntă cu o nouă atitudine a liderilor religioși, Mântuitorul rostește o nouă pildă în auzul lor, doar-doar se vor trezi în ceasul al 12‑lea: Pilda nunții fiului de împărat.

Realismul pildei

Pentru a înțelege mesajul Pildei nunții fiului de împărat, este foarte important să ținem cont că ea este inspirată din cultura orientală. De obicei, o nuntă în Orient dura trei zile, însă existau și situații în care nunțile puteau dura chiar și o lună, dacă era vorba de personaje bogate, cum erau demnitarii sau împărații.

Potrivit obiceiurilor locale, în Israel se obișnuia ca invitațiile de nuntă să fie trimise cu mult timp înainte. La primirea invitației, persoana în cauză trebuia să confirme sau să infirme participarea la nuntă. Cei care își manifestau intenția de a participa la sărbătoare, în ziua nunții erau din nou anunțați de apropierea fericitului eveniment, și aceasta pentru ca să nu uite ce au promis.

În cazul nunților oamenilor bogați, se obișnuia ca fiecare invitat să primească o haină specială de nuntă, ceva mai groasă, pe care trebuia să o îmbrace peste haina lui subțire, care consta de obicei într-o cămașă lungă de in.

Haina de nuntă avea aceeași culoare pentru toți invitații, era oferită gratuit invitaților, iar refuzul de a o purta în acea ocazie era considerată o ofensă adusă gazdei. Toate aceste amănunte legate de cultura orientală ne sunt de mare folos în înțelegerea mesajului pe care Domnul Christos a intenționat să-l transmită prin această pildă, una dintre ultimele rostite de El în timpul activității Sale pământești.

Două pilde asemănătoare, dar nu identice!

Pilda nunții fiului de împărat se aseamănă foarte mult cu Pilda celor poftiți la cină, relatată în Luca 14,15‑24. Datorită acestor asemănări, unii comentatori susțin că, de fapt, este vorba de aceeași parabolă, rostită însă diferit de cei doi evangheliști.

În ciuda asemănărilor, cele două pilde sunt cu totul deosebite, atât în privința împrejurărilor în care au fost rostite, cât și în privința scopului și a mesajului fiecăreia dintre ele. Iată câteva deosebiri majore, care fac din cele două relatări două pilde total diferite:

1) În timp ce Pilda nunții fiului de împărat a fost rostită în Săptămâna Mare de pe treptele templului, cu puțin timp înainte de răstignire, Pilda celor poftiți la cină a fost rostită într-o zi de Sabat, în casa unui fariseu care-L invitase pe Domnul Iisus la masă, cândva, în timpul activității Sale publice (vezi Luca 14,1.15).

2) Cel care face invitația în Pilda nunții fiului de împărat este chiar împăratul, în timp ce despre gazda cinei din cea de-a doua parabolă ni se spune că era un om oarecare.

3) În Pilda nunții fiului de împărat, robii trimiși cu invitația la nuntă sunt primiți cu ostilitate, unii dintre ei fiind chiar uciși; în Pilda celor poftiți la cină, robii trimiși cu invitația sunt doar refuzați.

4) În Pilda nunții fiului de împărat, cei care refuză invitația și se poartă rău cu robii împăratului sunt uciși de acesta, în timp ce în a două pilda ei sunt doar excluși de la cină.

5) Dacă în Pilda nunții fiului de împărat accentul cade pe pregătirea pentru nuntă, în Pilda celor poftiți la cină accentul cade pe scuzele invitaților care refuză să participe la cină, fără să se amintească de vreo pregătire specială.

6) Dacă în Pilda celor poftiți la cină nu se amintește de vreo cercetare a invitaților, în Pilda nunții fiului de împărat, cercetarea invitaților reprezintă punctul culminant al parabolei și momentul cel mai tensionat al ei.

Ținând cont de aceste deosebiri, putem trage concluzia că cele două relatări ale lui Matei și Luca reprezintă două pilde cu totul deosebite, cu mesaje și scopuri diferite. Vom avea numai de câștigat dacă le vom aprofunda ca pe două alegorii distincte, ce conțin fiecare câte un mesaj divin către o lume în derivă, înstrăinată de Dumnezeu.

Simbolurile

Simbolistica pildei, deși este bogată, nu este greu de descifrat. Aceasta se datorează în mare parte faptului că în Biblie legământul căsătoriei este amintit pentru a zugrăvi idealul dorit de Dumnezeu cu privire la relația Sa cu omul.

De ce tocmai legământul căsătoriei? Pentru că acesta oglindește una dintre cele mai profunde relații care se pot stabili între oameni, o relație bazată pe iubire, respect și susținere reciprocă, încredere și spirit de sacrificiu.

Se ridică o întrebare justificată: Dacă împăratul din parabolă Îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl, iar fiul acestuia, în calitate de mire, Îl reprezintă pe Domnul Christos, cine este mireasa?

Unii se vor grăbi să răspundă: Mireasa nu poate fi altcineva decât Biserica lui Christos din toate timpurile. Și pot fi aduse argumente în acest sens. Nu spune profetul Isaia: „Cum se unește un tânăr cu o fecioară, așa se vor uni fiii Tăi cu Tine; și cum se bucură mirele de mireasa lui, așa se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62,5)? Și nu întărește apostolul Pavel acest adevăr atunci când le scrie credincioșilor din Corint, spunându-le: „Pentru că v-am logodit cu un bărbat ca să vă înfățișez înaintea lui Christos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11,2)?

Este adevărat că în unele pasaje biblice, Biserica este prezentată ca fiind mireasa Domnului Christos (vezi Efeseni 5,25‑32), însă în Pilda nunții fiului de împărat, Biserica este simbolizată nu prin mireasa fiului împăratului, ci prin cei care au răspuns invitației la nuntă.

De altfel, în ultimele capitole ale „Apocalipsei”, mireasa Mielului este identificată cu cetatea Noului Ierusalim, „gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21,2. 9‑11). Pe aceeași linie de gândire se află și Pilda celor zece fecioare, în care Biserica nu este simbolizată prin mireasa mirelui, ci prin fecioarele care întâmpină alaiul mirelui (vezi Matei 25,1‑13).

Celelalte simboluri întâlnite în Pilda nunții fiului de împărat sunt:

– Robii împăratului. Aceștia sunt trimișii lui Dumnezeu care fac invitația la nuntă. Cine sunt aceștia? Îi vom identifica atunci când vom lua în discuție cele trei chemări la nuntă.

– Primii invitați îl reprezintă pe poporul Israel (Ioan 1,11).

– Următorii invitați le reprezintă pe neamurile chemate la mântuire, după ce poporul Israel L-a respins pe Fiul lui Dumnezeu (Fapte 15,7‑9).

– Cei care au răspuns invitației și au intrat în sala de ospăț simbolizează Biserica lui Christos (Efeseni 2,19.20).

– Haina de nuntă simbolizează starea de neprihănire, caracterul și meritele Domnului Christos (Efeseni 4,22‑24; Romani 13,14).

– Cercetarea nuntașilor reprezintă judecata lui Dumnezeu. Aici însă trebuie să fie făcută o subliniere importantă: Cercetarea făcută de împărat are loc înainte de începerea nunții, fapt ce ne face să înțelegem că înainte de revenirea Domnului Christos în slavă, trebuie să aibă loc o judecată care are scopul să stabilească cine este pregătit pentru mântuire și cine nu este vrednic pentru ea.

Această judecată de „cercetare” a nuntașilor, adică a tuturor celor care au acceptat invitația împăratului, este o judecată preadventă, căci la revenirea Sa, Domnul Christos va aduce răsplata celor ce vor fi făcut binele sau răul: „Iată, Eu vin curând și răsplată Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12).

Această judecată preadventă se referă doar la cei care au luat asupra lor Numele lui Christos, cei care au răspuns invitației la nuntă, nu și la cei care au refuzat invitația și care se află în afara sălii unde se desfășoară nunta. Pe aceștia îi așteaptă o altă judecată, numită și „judecata de apoi”, și care are ca final moartea a doua (vezi Apocalipsa 20,12‑15).

– Omul fără haina de nunta îi reprezintă pe cei nepregătiți pentru cer.

– Cetatea arsă la porunca împăratului se referă la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Ch. de armatele romane ale generalului Titus.

– Slujitorii împăratului care aplică pedeapsa sunt îngerii (vezi Matei 13,40‑42).

– Întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților este moartea a doua.

Trei invitații și două categorii de invitați

Pilda ne vorbește despre trei invitații la nuntă adresate la două categorii de oameni. Primii invitați sunt chemați de două ori, în timp ce ultimii sunt chemați o singură dată. Care sunt cele două categorii de oameni pe care împăratul i-a chemat la nunta fiului său? Nu este greu de dedus: primii sunt evreii, iar ultimii – neamurile.

Poporul Israel este văzut ca fiind invitat de două ori să participe la nunta fiului de împărat, dar el a refuzat tot de atâtea ori invitația, după cum consemnează apostolul Ioan în introducerea Evangheliei sale: „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11). Care au fost cele două invitații făcute poporului Israel? Comentatorii Bibliei interpretează diferit aceste prime două invitații.

1) Prima interpretare. Conform acesteia, prima invitație a fost făcută de profeții Vechiului Testament, trimiși periodic la poporul Israel cu solii de pocăință, însă primiți de cele mai multe ori cu ostilitate. A doua invitație a fost făcută poporului evreu de apostolii care au predicat în primul rând iudeilor. Însă și aceștia au fost respinși, unii dintre ei fiind chiar martirizați. Rezultatul? Ierusalimul a fost ars și nimicit din temelii de armatele romane. Al treilea rând de robi trimiși de împărat la răspântiile drumurilor îi reprezintă pe misionarii și predicatorii creștini care duc Evanghelia în toate colțurile lumii.

2) A două interpretare. Conform acesteia, prima invitație este cea făcută poporului evreu de cei 12 ucenici, apoi de cei 70 de ucenici, care au predicat pocăința și apropierea Împărăției lui Dumnezeu. A doua invitație este cea făcută de apostoli după crucificarea Domnului, însă și aceasta a fost întâmpinată cu batjocuri, dispreț și persecuție, unii dintre ei fiind martirizați (vezi Fapte 8,1). Rezultatul respingerii celei de-a doua invitații a fost distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Ch. de către armatele romane ale lui Titus. A treia invitație este făcută de predicatorii și misionarii Bisericii creștine tuturor neamurilor.

Ambele interpretări sunt corecte și oricare dintre ele ar fi opțiunea noastră, ambele ne vorbesc despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, dispus să acorde întotdeauna a doua șansă omului păcătos.

Deoarece Pilda nunții fiului de împărat acoperă o perioadă lungă din istoria mântuirii și deoarece ea se referă la evenimente viitoare și chiar la finalul istoriei, ea este o pildă cu caracter profetic și escatologic de cea mai mare valoare pentru cercetătorii Cuvântului lui Dumnezeu.

Pierduți în afară, pierduți în interior

Este posibil să fii pierdut și nemântuit chiar în sala nunții fiului de împărat, după ce ai spus „Da!” invitației sale? Este posibil să fii botezat în Biserica lui Christos, să iei Numele Lui asupra ta și totuși să faci parte dintre nefericiții care vor fi aruncați în „întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților”? Pilda nunții fiului de împărat ne confirmă acest trist adevăr: Da, este posibil…

Nu știm cât de mulți au refuzat invitația împăratului, ei rămânând în afara sălii de ospăț, deci în afara harului și a mântuirii, însă un lucru este clar prezentat de Iisus: pierduți vor fi și dintre cei care au răspuns invitației harului Său.

Adevărul acesta trebuie să-i fi șocat pe iudeii care au auzit această parabolă. Ei credeau (și nu numai ei!) că dacă sunt urmași ai lui Avraam și fac parte din poporul ales al adevăratului Dumnezeu, este suficient. Doar ei au răspuns chemării Împăratului divin, nu-i așa? Ei se aflau înăuntrul grației divine, nu afară ca neamurile…

Marea lor greșeală a fost (și este încă pentru mulți evrei) aceea că au încercat să înlocuiască pocăința și relația personală cu Dumnezeu cu o relație etnică, de grup, bazată pe o serie de ceremonii și tradiții colective și nu pe devoțiunea personală.

Ești evreu și trăiești ca păgânii? Nu-i nicio problemă. Aduci la templu o găleată de chimen și o legătură de mărar ca zecime și te pui bine cu Dumnezeu. Și pentru că porunca îți cere ca de cel puțin trei ori pe an să calci pragul templului, o faci și pe asta, căci ești fiul lui Avraam, nu-i așa? În rest, poți să fii „mormânt văruit”, „pui de năpârcă” și să speli doar partea de afară a vasului, căci nu contează (vezi Matei 23,27). Dumnezeu va fi obligat să te primească și să te binecuvânte.

Iar pe cei care încercau să-i conducă înapoi la pocăință și la o relație personală, spirituală cu Dumnezeu, i-au bătut și i-au ucis. Ce au făcut ei cu Isaia, Ieremia, Zaharia și alți profeți trimiși de Dumnezeu ca să-i readucă pe calea cea bună? Acesta este poporul Israel, poporul ales, pe care Creatorul a încercat în zadar mai bine de un mileniu să-l readucă pe calea cea bună a unei adevărate evlavii.

De aceea, cele trei pilde rostite de Mântuitorul de pe treptele templului cu câteva zile înainte de răstignirea Sa: Pilda celor doi fii, Pilda vierilor și Pilda nunții fiului de împărat trebuie să-i fi șocat pe iudeii din acea vreme. În mintea lor nu încăpea ideea că poți fi pierdut nu doar rămânând în afara harului divin ca neamurile, ci și în interiorul acestuia, chiar dacă ai răspuns chemării lui Dumnezeu.

Pe cei ce gândeau în felul acesta, legând mântuirea lor de etnie și de o relație de grup cu Dumnezeu, dar neglijând în același timp pocăința și devoțiunea personală, Domnul Iisus îi mustră, citând din cartea profetului Isaia: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15,8).

Omul fără haina de nuntă se află în interior, printre cei care răspunseseră invitației împăratului. El nu se află afară, printre cei răzvrătiți, indiferenți și neglijenți, care îi trataseră pe robii împăratului cu ostilitate. Însă, deși se afla în sala ospățului, el era un răzvrătit. De ce? Pentru că în momentul în care a acceptat invitația la nuntă, el știa condițiile cerute de împărat. El știa și chiar promisese că vă îmbrăca haina pregătită de împărat special pentru această ocazie. Totuși, el nu s-a ținut de promisiune, sfidând cu obrăznicie voința celui care-l invitase.

În ciuda acestui lucru, împăratul i se adresează cu cel mai mare respect: „Prietene…” De ce procedează Dumnezeu astfel cu un om care nu merită niciun respect, cu un răzvrătit, un impertinent? Pentru că Dumnezeu nu poate fi altfel. El ar fi putut să-i adreseze cuvintele cele mai jignitoare care să-l ardă la inimă pe acest om fără caracter, însă El nu o face. De ce? Pentru că un cuvânt jignitor nu vorbește despre cel căruia îi este adresat, ciel vorbește despre caracterul celui ce-l rostește.

Dintre toate ființele create în acest Univers, cel care merită cele mai usturătoare jigniri este (cine altcineva decât?) Diavolul. Și totuși, nici chiar față de el Dumnezeu nu-Și permite să rostească astfel de cuvinte. Apostolul Iuda ne spune că „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” (Iuda 9). Dacă Dumnezeu, care este pe deplin justificat să-i jignească pe cei ce merită, nu face lucrul acesta, noi de ce am face altfel?

Aproape salvat, cu totul pierdut!

„Atunci (împăratul n.n.) a zis robilor săi: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici de ea. Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi. Robii au ieșit la răspântii, au strâns pe toți pe care i-au găsit, și buni și răi, și odaia ospățului de nuntă s-a umplut cu oaspeți” (Matei 22,8‑10).

Cuvântul „atunci” este piatra de hotar între Vechiul și Noul Testament. După mai mult de un mileniu de har acordat poporului Israel, Dumnezeu renunță la el, încredințându-le apostolilor un nou mandat: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28,19.20).

„Doamne, dar nu facem nici cea mai mică selecție? Îi invităm chiar pe toți, fără să ținem cont de niciun criteriu?”

„Nu, fără nicio selecție! Voi Îmi „veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte 1,8). Selecția o voi face Eu personal, la timpul potrivit.”

Pilda ne arată că predicarea Evangheliei în Noul Testament urma să se facă fără nicio selecție, fără să se țină cont de criterii omenești. Evanghelia trebuia să ajungă la toate „răspântiile drumurilor”, la oamenii din toate clasele sociale, la bogați și săraci, liberi și sclavi, bărbați și femei, tineri și bătrâni, împărați și cerșetori.

Chemarea la nuntă depinde de Împărat, însă răspunsul depinde de om. Împăratul nu le cere invitaților săi decât împlinirea unei singure condiții: să îmbrace haina de nuntă pregătită de El. Atât și nimic mai mult! Ești rău și te simți păcătos? Nu asta este problema. Împăratul îi cheamă și pe buni și pe răi, fără deosebire. Problema este alta: fiind rău și păcătos, în loc să îmbrace haina de nunta pregătită de Împărat, omul consideră că tot hainele sale pătate și petecite sunt mai bune.

Când împăratul își cercetează oaspeții și îl zărește pe acest om obraznic, nu-i reproșează nici că este mai rău, nici că este mai păcătos decât alții. Oricum, robii primiseră porunca să adune pe toți de la răspântiile drumurilor, fie buni, fie răi. Împăratul îi reproșează un singur lucru: „Cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?” (vers.12).

Și omul, care până atunci probabil că se felicitase pentru personalitatea sa puternică și pentru originalitatea atitudinii sale, acum amuțește complet. De fapt, cum ar putea să-și apere atitudinea când el cunoștea condiția pusă de împărat (singură, de altfel), iar el a sfidat-o? Marea greșeală a acestui om a fost aceea că a crezut că dacă chemarea la mântuire a fost făcută fără selecție, la fel va fi și judecata lui Dumnezeu: fără selecție, fără Lege, fără criterii.

Omul fără haina de nuntă este o exemplificare tulburătoare a cunoscutei expresii: „Aproape salvat, cu totul pierdut!” Ce diferență este între cei care au refuzat invitația împăratului și el, care a răspuns invitației, dar nu a împlinit singura condiție? Niciuna! În „întunericul de afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților”, adică moartea a doua, vor ajunge și cei care refuză chemarea harului, dar și cei care răspund chemării, dar nu se pocăiesc și nu clădesc o relație personală cu Dumnezeu.

Realitatea este tristă: oameni nemântuiți sunt și în afară, dar și în interiorul Bisericii. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că unii creștini alunecă în aceeași greșeală pe care au făcut-o evreii din vechime (dar și din zilele noastre): au înlocuit pocăința și relația personală cu Dumnezeu cu tot felul de surogate care nici nu zidesc, nici nu mântuie sufletul.

Pocăința nu este un lucru ușor de realizat. E greu să te pocăiești, căci aceasta presupune o luptă pe viață și pe moarte cu tine însuți. Un gânditor spunea că lupta cu tine însuți este cea mai grea luptă dintre toate, căci te afli concomitent în ambele tabere.

Pocăința este o luptă zilnică, clipă de clipă, până la ultima suflare a vieții. Este un război fără concedii, vacanțe sau permisii, căci vrăjmașul e pregătit să dea lovitura de grație în orice moment. De multe ori, o singură clipă de lipsă de veghere îți poate nărui universul tău intim, pe care l-ai construit cu răbdare o viață întreagă.

Iată de ce apostolul Petru ne îndeamnă, atâta vreme cât suntem angrenați în marea luptă dintre bine și rău: „Fiți treji și vegheați! Pentru că protivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5,8).

Omul din parabolă a fost aproape salvat. Se afla în sala nunții care trebuia să înceapă dintr-o clipă în alta. Se afla în societatea nobilă a împăratului, după ce întreaga sa viața o petrecuse pe la răspântii de drumuri, în praful și noroiul acestei lumi murdare. Acum se afla atât de aproape de salvare… Dar a fost definitiv pierdut… Dorința lui Dumnezeu este însă cu totul alta: să fim pe deplin salvați și definitiv mântuiți.

Concluzii

Pilda nunții fiului de împărat ne prezintă o imagine panoramică a istoriei mântuirii, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Este o parabolă profetică, deoarece prevestește evenimente viitoare față de momentul în care a fost rostită: predicarea Evangheliei la neamuri (lucru de neconceput la acea dată) și distrugerea Ierusalimului (alt lucru de neconceput pentru evreii contemporani cu Iisus). Pilda nunții fiului de împărat este și o pildă escatologică, deoarece ne trimite spre evenimentele finale ale istoriei păcatului, la scena judecății preadvente care precede revenirea în glorie a Domnului Christos.

Însă dincolo de valoarea ei profetică și escatologică, pilda are o valoare morală pentru fiecare dintre noi, provocându-ne la o profundă cercetare de sine. Cândva, pe cărările vieții am auzit și noi invitația Împăratului de a participa la bucuria nunții Fiului Său. Și am răspuns cu toții acestei invitații. Suntem aici, în Biserica Sa, în „sala de ospăț”, așteptând clipa în care Mirele ceresc va veni să-Și ia mireasa mult iubită.

Fără să știm însă, Împăratul trece pe la fiecare dintre noi și ne cercetează: Avem haina de nuntă oferită de El cu atâta sacrificiu, o haină țesută din dragostea și neprihănirea Celui ce S-a jertfit pe cruce? Sau încă purtăm hainele mânjite ale îndreptățirii de sine și ale meritelor noastre?

Împăratul a făcut tot ce a depins de El: a pregătit nunta, a invitat oaspeții și a pregătit fiecărui invitat o haină țesută în războaiele cerului. Rămâne ca și noi să ne facem partea:

„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în certuri și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Christos și nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziți poftele” (Romani 13,13.14).

Lori Balogh