Bucuria mântuirii

Bucuria mântuirii

Poate fi mântuit un om care nu are darurile Duhului Sfânt? În opinia mea, răspunsul este afirmativ. Da, poate fi mântuit.

În Scripturile Noului Testament, în mod deosebit în epistolele apostolului Pavel, sunt amintite o mulțime de daruri spirituale: al profeției, al vindecării, al minunilor, al limbilor și multe altele (vezi Romani 12:6‑8; 1 Corinteni 12:1‑31). Acestea nu sunt altceva decât înzestrări speciale ale unor credincioși, în ocazii speciale și în vederea îndeplinirii unor lucrări speciale, toate având izvorul în Duhul lui Dumnezeu „care dă fiecăruia în parte cum voiește” (1 Corinteni 12:11).

Apostolul Pavel este însă foarte realist, recunoscând că nu toți membrii bisericii au aceste daruri: „Oare toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?” – întreabă el (1 Corinteni 12:29.30). Întrebările sunt retorice și au un singur răspuns: Categoric, nu! Nu toți creștinii sunt înzestrați cu daruri spirituale. Acest fapt este recunoscut de Pavel atunci când, referindu-se la comunitatea din Corint, afirmă că există și creștini „fără daruri” (1 Corinteni 14:23,24).

Dacă un creștin devotat nu are darul prorociei, pe cel al vindecării, al limbilor, al cârmuirii sau oricare alt dar spiritual, nu trebuie să se îndoiască niciodată de harul mântuitor oferit tuturor oamenilor, indiferent dacă sunt sau nu înzestrați cu darurile Duhului Sfânt.

Însă poate fi mântuit un om care nu are roadele Duhului Sfânt? Aici problema este mai delicată, deoarece aceste roade, așa cum sunt enumerate de apostolul Pavel în Galateni 5:22,23, țin de domeniul caracterului. Or știm că viza pe pașaportul nostru spre Împărăția cerurilor constă tocmai într-un caracter desăvârșit, așa cum rezultă din îndemnul Mântuitorului: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48).

Roadele Duhului Sfânt, așa cum apar în enumerarea apostolului Pavel, sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor”. Nu știm dacă Pavel a amintit aceste roade spirituale aleatoriu, fără să țină seama de vreun criteriu, sau dimpotrivă, el le-a amintit într-o ordine a importanței lor în viața unui credincios.

Totuși, plasarea bucuriei, ca rod al Duhului Sfânt, pe locul al doilea, imediat după dragoste, ne arată că aceasta nu este un rod oarecare și că ea trebuie să ocupe un loc important în viața unui copil al lui Dumnezeu.

Revin la întrebarea: Poate fi mântuit un om care nu are roadele Duhului Sfânt? Dar un om care nu cunoaște și nu trăiește în viața lui de credință bucuria mântuirii? Greu de crezut! De fapt, ce este această bucurie a mântuirii? Doar un sentiment? Categoric, nu!

Bucuria este mai mult decât un sentiment trecător pe care astăzi îl ai, iar mâine dispare. Ea este o stare sufletească de deplină mulțumire și satisfacție, o stare a inimii care privește dincolo de realitățile crude ale vieții spre acel liman al odihnei și fericirii veșnice. Bucuria nu este firicelul de apă care dispare sub arșița soarelui de vară, ci acea apă adâncă ce rămâne liniștită în profunzimile ei, chiar dacă la suprafață bat vânturi amenințătoare. Bucuria nu este veselia zgomotoasă a discotecilor, ci acel simțământ profund al împlinirii vieții și al atingerii unei ținte înalte.

Bucuria mântuirii este motivația cea mai puternică pentru schimbarea vieții, ajutându-ne să gândim altfel, să vorbim altfel, să privim, să muncim, să ne îmbrăcăm, să mâncăm și să ne recreăm altfel decât o făceam înainte de a-L cunoaște pe Iisus. Ea ar trebui să aibă un asemenea efect în viața unui creștin încât acesta ar trebui să fie privit ca un om venit din cer.

Când Cristofor Columb a descoperit America în 1492, el a trăit împreună cu camarazii lui o experiență inedită. Indienii pe care-i întâlnea în cursul expedițiilor sale îi considerau pe conchistadori drept „oameni veniți din cer.” De ce? Pentru că spaniolii se deosebeau de băștinași în toate privințele. Spaniolii erau albi la față, nu roșiatici ca indienii; aveau armuri grele, trăgeau cu muschete care scoteau foc și fum, vorbeau o limba deosebită și aveau obiceiuri cu totul deosebite de ale băștinașilor. Această situație i-a ajutat mult pe conchistadori să cucerească teritorii imense pentru regii Spaniei, Ferdinand și Izabela. Și aceasta fără prea mult efort.

În Faptele apostolilor 14:11,12, întâlnim o situație asemănătoare. După vindecarea ologului din naștere prin mâinile lui Pavel și Barnaba, populația Listrei i-a considerat pe cei doi apostoli drept zei în chip omenesc care au coborât pe pământ (Pavel era considerat a fi întruparea lui Mercur, iar Barnaba – întruparea lui Jupiter).

Când un creștin trăiește cu seriozitate, bucurie și fără compromisuri morale viața de credință, cei din jurul său îl vor privi ca pe un om „căzut din cer”. Un astfel de om se îmbracă diferit, are un stil de viață diferit, are o atitudine diferită față de muncă, odihnă și recreere, are concepții de viață și idealuri diferite de restul lumii. Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că suntem conștienți, fie că ignorăm lucrul acesta, „noi suntem o priveliște pentru lume, îngeri și oameni” (1 Corinteni 4:9).

În rugăciunea Sa, rostită cu puțin timp înainte de răstignire, Mântuitorul i-a avut în vedere pe urmașii Săi din toate timpurile, afirmând despre ei: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:16). Așadar, e ceva greșit ca un creștin să fie deosebit de lume și să facă notă discordantă? Nicidecum! Dacă cei din jur ajung la concluzia că noi nu suntem „din lume”, înseamnă că încă există o linie de demarcație între Biserică și lume. Înseamnă că încă mai există oameni care trăiesc principiile neprihănirii și oglindesc în viața lor caracterul lui Iisus.

Dar aceasta nu este totul. Nu e suficient să fim diferiți de lume. Nu e suficient să ne închinăm în adevărata zi de odihnă și să avem un stil de viață sănătos. Nu e suficient să fim corecți în afaceri și decenți în îmbrăcăminte. Pe Dumnezeu Îl interesează mai mult decât fructele; pe El Îl interesează dacă pomul este bun. Pomii de Crăciun au, printre alte podoabe, uneori și fructe agățate cu ață. Dar acestea nu sunt rodite de ei. De aceea, în zadar își atârnă oamenii în ramurile vieții lor tot felul de fapte bune. Dacă acestea nu izvorăsc dintr-o motivație bună, ele nu au nicio valoare.

Mântuitorul S-a rugat pentru ucenicii Săi din toate timpurile „să aibă în ei bucuria Mea deplină” (Ioan 17:13). Bucuria lui Iisus este bucuria deplină a mântuirii, bucuria de a fi iertat și împăcat cu Dumnezeu, bucuria de a face parte din marea familie cerească. Aceasta trebuie să fie adevărată motivație a oricărei fapte bune, a oricărei renunțări, a oricărui sacrificiu pentru Dumnezeu și credință, a oricărei închinări.

Ce valoare are ziua de odihnă poruncită de Dumnezeu încă de la Creație, ținută de unii creștini uneori cu mari sacrificii și lupte, dacă ea nu e însoțită de bucuria părtășiei cu Creatorul? Ce valoare are un stil de viață sănătos, dacă el nu izvorăște din bucuria de a-L onora pe Dumnezeu printr-un corp sănătos, care să devină un templu al Duhului Sfânt?

Ce valoare au darurile și sacrificiile de orice natură pentru cauza lui Dumnezeu, dacă ele nu sunt însoțite de bucuria de a fi o părticică din marele Plan de Mântuire? Ce valoare are studiul intens al Scripturii până la ore târzii în noapte, dacă el nu izvorăște din bucuria cunoașterii adevărului și a caracterului lui Dumnezeu?

Privind lucrurile la suprafață, oamenii îi pot considera pe alți oameni ca venind din cer. Pe Dumnezeu însă Îl interesează altceva: motivația lucrurilor pe care le facem. În ziua revenirii lui Iisus, când „oile” vor fi separate de „capre”, ceea ce va conta înaintea cerului va fi motivația care a stat în spatele faptelor, cuvintelor, renunțărilor, sacrificiilor, eforturilor și planurilor noastre.

În ziua aceea vor fi mari surprize. Mulți creștini se vor trezi în afara mântuirii, și aceasta nu pentru că le-au lipsit faptele bune, ci pentru că le-a lipsit motivația corectă acceptată de Dumnezeu. „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:22,23).

Ce L-a ajutat pe Mântuitorul să ducă la îndeplinire Planul de Mântuire, să treacă prin suferințe inimaginabile, prin groaza despărțirii de Tatăl și prin întunericul morții a doua? „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2).

„Bucuria care-I era pusă înainte.” Era bucuria de a ne vedea pe noi, pe mine și pe tine, împreună mântuiți pentru veșnicie, smulși ca niște tăciuni din focul morții eterne. Era bucuria de a vedea din nou familia pământească unită cu cea cerească prin legături ce nu vor mai fi rupte niciodată. Era bucuria de a vedea din nou restabilite armonia, pacea și neprihănirea în întregul Univers creat.

În timp ce oamenii care încă stau cu spatele la Dumnezeu plâng și se plâng de vicisitudinile vieții, în timp ce tremură și se îngrozesc cu privire la ce va aduce ziua de mâine, creștinii adevărați au în priviri acea scânteie a bucuriei mântuirii, care îi fac să spere, să aștepte cu răbdare și să sufere în tăcere în mijlocul necazurilor inerente.

Și ei plâng, dar nu jelesc; și ei sunt întristați, dar nu disperă; și ei au temeri, dar nu se îngrozesc; și ei sunt oameni cu limite și cu slăbiciuni, cunoscând înfrângerea și durerea, dar nu renunță la luptă. Și toate acestea pentru că bucuria mântuirii din inima lor este farul care le luminează viața în cele mai aprige furtuni.

„Doamne, dă-mi în suflet bucuria mântuirii Tale! Ajută-mă ca, pentru bucuria pe care mi-ai pus-o înainte, să-mi port crucea cu răbdare, să suport orice suferință și lipsă, să trec peste orice răutate și batjocură și să Te am doar pe Tine înaintea ochilor mei. Iar atunci când ne vom întâlni și vom sta față în față, bucuria mea să se unească cu bucuria Ta și cu bucuria întregii Creații, într-o veșnică și nepieritoare părtășie. Doamne, fă ca acea clipă să nu mai întârzie mult!”

Lori Balogh