Pilda lucrătorilor viei

Pilda lucrătorilor viei

Matei 20,1‑16

Târgul de … mântuire

Așa a fost întotdeauna în istoria lumii noastre căzute: mântuirea a fost privită ca o marfă ce se poate negocia între om și Dumnezeu. Conștient sau inconștient, păgâni, evrei și creștini deopotrivă s-au așezat la masa negocierilor, întrebându-și fiecare dumnezeul: „Doamne, ce să fac ca să fiu mântuit? Ce îmi ceri ca să ajung în rai? Cu ce pot plăti oferta Ta de a dobândi viața veșnică?”

Așa au făcut și israeliții de-a lungul istoriei lor milenare: au încercat să cumpere mântuirea cu „moneda” descendenței lor din Avraam, cu chimenul, izma și mărarul pe care-l aduceau ca zecime, cu jertfe și ceremonii nenumărate, cu zile de post și sute de porunci omenești cu privire la păzirea Sabatului. Și toate acestea în timp ce nu L-au lăsat pe Duhul lui Dumnezeu să le sfințească și să le modeleze caracterele.

Doriți un exemplu concret? Priviți la tânărul bogat și educat, care s-a apropiat de Domnul Iisus cu aceeași intenție de a-și negocia mântuirea. Era sigur că, prin viața pe care o dusese până atunci, „plătise” cea mai mare parte din suma pe care o considera el necesară pentru a dobândi mântuirea. Însă avea simțământul că îi mai lipsea ceva, că mai trebuie să adauge ceva „mărunțiș” ca să fie sigur de tranzacție.

„Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi mai lipsește?” – îi spune el Mântuitorului (Matei 19,20). Iar Iisus, cu durere în suflet, îi arată acestui tânăr ce îi lipsea cu adevărat…

Dar oare ucenicii, cei care au avut privilegiul să stea în preajma Fiului lui Dumnezeu timp de trei ani și jumătate, gândeau oare altfel? Ascultați-l pe Petru, întrebându-L pe Domnul după plecarea tânărului bogat: „Iată, noi am lăsat tot și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19,27).

Câtă durere trebuie să fi simțit Mântuitorul, văzându-și ucenicul care se credea mai bun și mai merituos decât tânărul bogat, care tocmai falimentase spiritual! Chiar lăsase Petru totul la acea dată? Într-adevăr, ca să-L urmeze pe Iisus, se pare că Petru își părăsise barca de pescuit. Dar cheia lacătului nu o păstra cumva în buzunar?

Într-un moment de cumpănă sufletească, după marea decepție a ucenicilor aflați în jurul crucii, Petru le spunea colegilor săi: „Mă duc să prind pește. Mergem și noi cu tine”, i-au zis ei” (Ioan 21,3). Da, Petru lăsase totul, dar cheia lacătului era încă în buzunarul său…

Mântuitorul privea cu durere la poporul Său, dar și la ucenicii Săi, pe care timp de mai bine de trei ani a încercat să-i elibereze de ideile greșite pe care le aveau cu privire la harul lui Dumnezeu. Rabinii învățau poporul că harul și mântuirea trebuiau câștigate prin fapte meritorii. Din nefericire, la acea dată ucenicii încă nu se eliberaseră de ideea că meritau o răsplată în raport cu munca și sacrificiul lor.

Ca să-i ajute pe ucenicii Săi să se elibereze definitiv de prejudecata că mântuirea se poate negocia, se poate cumpăra cu merite și sacrificii și că unii sunt mai merituoși decât alții în privința mântuirii, Domnul a rostit una dintre cele mai impresionante pilde ale Împărăției: Pilda lucrătorilor viei.

Simboluri și realități

Pilda lucrătorilor viei a fost rostită de Domnul Iisus cu puțin timp înainte de Săptămâna Patimilor, făcând parte dintre cele peste o sută de referiri biblice cu privire la vie și viță de vie. Asemenea tuturor celorlalte pilde, și această parabolă lucrează cu simboluri.

Stăpânul viei Îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl. Via este simbolul Împărăției lui Dumnezeu. Ziua reprezintă, pe de o parte, timpul de har, iar pe de altă parte, timpul vieții. Plata (leul sau dinarul) pe care o face stăpânul la sfârșitul zilei este mântuirea (viața veșnică). Seara simbolizează atât sfârșitul timpului de har, cât și sfârșitul vieții omului. Ispravnicul care oferă plata este Domnul Christos (vezi Ioan 5,22; 2 Corinteni 5,10). Primii lucrători chemați în vie sunt evreii. Lucrătorii chemați mai târziu sunt neamurile.

Pentru a înțelege mesajul pildei, este necesar să cunoaștem semnificația orelor la care stăpânul a ieșit în piața cetății pentru a angaja lucrători în via sa. În cazul primei ieșiri nu este specificată ora, însă expresia „dis-de-dimineață” (vers.1) poate sugera că stăpânul a căutat lucrători încă de la prima oră a zilei, respectiv de la șase dimineața, când începea ziua de lucru la iudei.

A doua ieșire a stăpânului a fost la ceasul al treilea, respectiv la ora nouă dimineața; a treia – la ceasul al șaselea, respectiv la ora 12; a patra – la ceasul al nouălea, respectiv la ora 15, iar ultima ieșire a fost la ceasul al 11‑lea, respectiv la ora 17, doar cu o oră înainte de încheierea zilei de lucru.

De ce această insistență a stăpânului viei de a căuta lucrători în cursul unei singure zile? Nu putea căuta lucrători a doua sau a treia zi dis-de-dimineață?

Răspunsul îl putem afla din semnificația pe care o are simbolul zilei în această pildă. Așa cum am afirmat deja, în contextul Pildei lucrătorilor viei „ziua” are o dublă semnificație: pe de o parte, ea semnifică viața omului, iar pe de altă parte, ea reprezintă timpul de har pe care Dumnezeu îl acordă omenirii căzute. Or, atât viața omului, cât și timpul de har acordat omenirii sunt ocazii unice. Iată de ce în acea zi unică, stăpânul viei a căutat lucrători pentru via sa în mod repetat și insistent, începând dis-de-dimineață și până la apus. Iar căutările lui insistente au dat roade…

Pilda lucrătorilor viei poate fi aplicată atât la viața omului, în particular, cât și la istoria mântuirii, în general. Dacă ne referim la viața omului, unii răspund chemării lui Dumnezeu la pocăință și slujire încă din copilărie, „dis-de-dimineață”. Policarp, episcopul de Smirna, din secolul al II-lea d.Ch., a răspuns chemării lui Dumnezeu încă de la vârsta de nouă ani. Contele Zinzerdorf, fondatorul Bisericii moravienilor, a fost convertit la 4 ani, iar Jonathan Edwards, binecunoscutul predicator al secolului al XVIII-lea, și-a predat viața Domnului la vârsta de șapte ani.

Istoria Bisericii consemnează multe, foarte multe nașteri din nou timpurii. Însă nu toți acceptă invitația Stăpânului de a lucra în via Sa așa devreme. Unii ezită, se mai gândesc, pun în cumpănă avantajele și dezavantajele unei astfel de decizii. Și în funcție de momentul hotărârii de a intra în „via” Stăpânului, unii se pocăiesc la tinerețe, „la ceasul al treilea”, alții la vârsta adultă, la „ceasul al șaselea”, alții la bătrânețe, „la ceasul al nouălea”, iar alții, asemenea tâlharului pocăit, chiar pe patul de moarte, „la ceasul al unsprezecelealea”.

Însă pilda poate fi aplicată și la istoria mântuirii. Unii comentatori au văzut în patriarhii Vechiului Testament pe lucrătorii chemați dis-de-dimineață în via Stăpânului. Poporul Israel îi reprezintă pe cei chemați în ceasul al treilea (ora 9); Biserica primară – pe lucrătorii de la ceasul al șaselea (ora 12); protestantismul – pe cei chemați în ceasul al nouălea (ora 15), iar neoprotestanții – pe cei chemați în ceasul al unsprezecelea al istoriei lumii (ora 17).

Cât de bun este Dumnezeu! Aici nu avem de-a face cu un Stăpân care-și urmărește interesele sale egoiste. Dacă ar fi fost așa, el s-ar fi limitat doar la cei chemați dis-de-dimineață, adică la cei care îi puteau aduce cel mai mare profit. Faptul că Stăpânul caută insistent lucrători, la ore din ce în ce mai târzii, când nu se mai putea gândi la un profit prea mare în urma muncii acelor oameni, ne arată că Dumnezeu este interesat mai mult decât orice de bunăstarea și mântuirea oamenilor. Un astfel de „Stăpân” nu merită tot respectul și recunoștința noastră?

O lecție de afaceri sau o lecție spirituală?

Dacă ar fi să înțelegem Pilda lucrătorilor viei prin prisma legilor care guvernează lumea afacerilor, ea ar fi greu de înțeles. Care patron ar angaja oameni în întreprinderile lui cu o jumătate sau un sfert de normă, dar plătindu-i ca pentru o normă întreagă? În lumea dură a afacerilor, o astfel de atitudine ar duce la faliment sigur…

Numai că în Pilda lucrătorilor viei, Domnul Christos nu ne vorbește despre succes sau insucces în afaceri, nici nu ne prezintă reguli ale pieței muncii, ci principii ale Împărăției lui Dumnezeu. Acestea diferă ca de la cer la pământ de principiile care guvernează lumea economică, în care plata se face după cantitatea și calitatea muncii depuse.

Cât a „muncit” tâlharul de pe cruce în via Domnului, după ce inima lui a ascultat chemarea la pocăință? Poate doar câteva minute… Toată viața a fost un hoț și un tâlhar. Nici vorbă de rugăciuni, de post, de iubire față de aproapele sau de închinare. Și totuși, în ultimele clipe ale ceasului al unsprezecelea, pentru că a răspuns chemării „Stăpânului”, a auzit zornăind în palma sa străpunsă pe cruce dinarul oferit ca plată: viața veșnică. Mântuire pentru cinci minute de pocăință !?

Pe de altă parte, priviți la munca grea și susținută a apostolului Pavel în via Domnului! Vorbind despre greutățile slujbei, el le scrie corintenilor:

„Sunt ei slujitori ai lui Christos? – vorbesc ca un ieșit din minți – eu sunt și mai mult. În osteneli, și mai mult; în temnițe, și mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte. De cinci ori am căpătat de la iudei 40 de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării.

Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși. În osteneli și necazuri, în priveghiuri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsa de îmbrăcăminte. Și pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apăsa grija pentru toate bisericile” (2 Corinteni 11,23‑28).

Și omul care a slujit ani la rândul în timpul „zădufului zilei”, după atâtea eforturi și suferințe, sfârșește prin a fi dus din temniță în temniță până la Roma, unde, în final, i se taie capul. Și care a fost plata pe care i-a dat-o „Stăpânul” viei? Același dinar care a zornăit și în palma tâlharului de pe cruce… E drept lucrul acesta?

Din perspectiva omenească, nu este drept. Însă principiile Împărăției cerurilor sunt cu totul altele, „căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”, zice Domnul. „Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55,8.9).

Ce fericiți ar trebui să fim pentru că avem un astfel de Dumnezeu care dorește și „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”! (Efeseni 3,20).

O zi de lucru, lecții pentru o veșnicie

Pilda lucrătorilor viei este inspirată din practica vremii. Cei care căutau un loc de muncă se duceau dis-de-dimineață în piața cetății, iar angajatorii care aveau nevoie de mână de lucru îi contactau, se tocmeau cu privire la plată și îi trimiteau la lucru. Deși au trecut două milenii de atunci, acest obicei încă se mai practică în unele părți ale lumii, fiind un fel de bursă primitivă a locurilor de muncă.

Însă, deși pilda este inspirată dintr-o realitate a vieții, detaliile ei ne trimit spre o altă realitate, una spirituală, în care regulile și principiile omenești nu mai au nicio valoare. De fapt, tot ceea ce face stăpânul viei este atipic. Faptul că angajează lucrători la ore târzii, pe care apoi îi plătește în mod egal, dar și faptul că începe plata cu ultimii angajați și nu cu primii, care au îndurat tot greul zilei, ne arată că stăm înaintea unor lecții spirituale cu totul deosebite de regulile ce guvernează lumea afacerilor și piața muncii.

Iată câteva dintre cele mai prețioase lecții spirituale pe care Mântuitorul ni le-a transmis prin Pilda lucrătorilor viei:

1) Dumnezeu are inițiativa mântuirii. Nu lucrătorii îl caută pe stăpânul viei, ci stăpânul îi caută pe lucrători. Însă el nu-i caută pe cei leneși care dormeau încă la casele lor, nici pe cei sătui și îndestulați care nu simțeau că le lipsește vreun lucru. Atenția stăpânului se îndreaptă spre cei adunați în piața cetății, oameni flămânzi și însetați, oameni fără orizont și fără perspectivă, oameni care își dau seama de lipsa lor și tânjesc după o viață mai bună.

Adevărul despre inițiativa divină în privința mântuirii străbate ca un fir roșu întreaga Scriptură, începând cu Geneza, unde Îl vedem pe Creator căutându-Și fiii căzuți, și până la „Apocalipsa”, unde Îl auzim pe Același Dumnezeu adresând ultima chemare copiilor Săi de a ieși din Babilonul spiritual.

Indiferent când ne găsește, fie în copilărie, fie la tinerețe, la vârsta adultă, la bătrânețe sau chiar pe patul de moarte, Cel care ne caută este Tatăl ceresc. Dacă nu ne-ar fi căutat El, nu am fi fost aici și astăzi nu am fi avut nicio speranță de mântuire.

Într-adevăr, „pe când eram noi încă păcătoși, Christos a murit pentru noi” (Romani 5,8), iar „noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit (și ne-a căutat n.n.) întâi” (1 Ioan 4,19). Iar aceasta nu este altceva decât har… mult har nemeritat.

2) Mântuirea este posibilă doar prin harul lui Dumnezeu. Toți cei chemați în vie, fie că e vorba de primii lucrători, care au început lucrul dis-de-dimineață, fie că este vorba de ultimii, chemați în ceasul al 11‑lea, au fost chemați datorită bunăvoinței stăpânului.

Este adevărat că această bunăvoință iese în evidență mai ales în cazul ultimilor chemați. Însă primii lucrători nu au beneficiat de aceeași bunăvoință? Nu ar fi putut stăpânul să-i lase în piață fără lucru și să găsească altă soluție? Desigur. Însă tot ce face acest „Stăpân” este atipic. Și aceasta pentru că el îl simbolizează pe Dumnezeu, ale cărui gânduri și căi sunt cu totul deosebite de ale omului.

Dumnezeu nu are promoții la mântuire. El îi cheamă pe oameni permanent: în copilărie, în tinerețe, la maturitate, la bătrânețe și până în ultima clipă a vieții, chiar și pe patul de moarte.

„Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”, spunea Mântuitorul (Ioan 9,4). Câtă vreme mai avem mintea lucidă, câtă vreme mai auzim Cuvântul lui Dumnezeu și îl putem înțelege, câtă vreme mai este cine să-l predice iar Duhul lui Dumnezeu mai este pe pământ ca să lucreze în noi pocăința, mai este zi, mai este har. Vine însă noaptea, fie a morții, fie a împietririi inimii, când „Stăpânul” nu va mai chema pe nimeni în via Sa. Acela va fi cel mai întunecat timp pentru omul păcătos, căci nu va mai fi timp de har.

3) Dumnezeu este Cel care stabilește condițiile mântuirii. Nu lucrătorii stabilesc plata, ci stăpânul viei. Un leu (dinar) pentru o zi de muncă nu însemna puțin pentru acel timp, căci un leu reprezenta solda unui ostaș pe zi.

Biblia ne spune că stăpânul s-a tocmit doar cu lucrătorii angajați dis-de-dimineață. Cu ceilalți nu s-a mai tocmit: nici el nu le-a spus cu cât îi va plăti, dar nici ei n-au întrebat care le va fi plata. Erau mulțumiți că au privilegiul de a lucra în via stăpânului, având deplină încredere că acesta va fi corect în privința plății.

Aici ni se dezvăluie un mare adevăr în legătură cu mântuirea: Cel care stabilește condițiile mântuirii este Dumnezeu, nu omul. Cei care încearcă să negocieze cu El mântuirea nu au înțeles că aceasta este posibilă doar prin har și prin nimic altceva.

4) Indiferent când se întoarce un om la Dumnezeu, efectul este același: mântuirea. Nu știu dacă în viața reală există vreun patron care îi plătește pe muncitorii lui la fel, indiferent dacă au lucrat o normă întreagă, sau un sfert sau o jumătate de normă. Însă Pilda lucrătorilor viei nu ne vorbește despre viața reală, ci despre realități ale Împărăției lui Dumnezeu.

Nouă ni se pare nedrept ca și cel care a lucrat 12 ore, înfruntând greul și arșița zilei, cât și cel care a lucrat o singură oră, spre apus, când e răcoare, să primească aceeași plată. Însă în pildă nu este vorba de salarii, ci de mântuirea omului păcătos. Or, mântuirea este una pentru toți…

Un om poate mânca mai mult sau mai puțin, poate lucra mai mult sau mai puțin și se poate îmbolnăvi mai ușor sau mai grav, dar nu poate fi mântuit mai mult sau mai puțin. El ori va fi mântuit, ori va fi pierdut. Nu există o situație intermediară în această privință.

Dumnezeu nu poate oferi oamenilor felii de mântuire, salvându-i pe unii doar pentru o sută de ani, pe alții pentru o mie de ani, iar pe alții pentru o veșnicie, în funcție de faptele lor. Mântuirea este una și aceeași pentru toți. La fel cum a fost mântuit apostolul Pavel, care a dus greul lucrului sub arșița persecuțiilor, la fel va fi mântuit și tâlharul de pe cruce, care s-a întors în ultimele clipe ale ceasului al 11‑lea.

Dilema care se naște în mintea multor oameni provine din confuzia care se face între doi termeni: mântuirea și răsplătirea. Dacă mântuirea este una și aceeași pentru toți oamenii care se încred în meritele jertfei lui Christos, răsplătirea celor mântuiți va fi diferită în funcție de slujirea pe care fiecare o aduce semenilor lui și lui Dumnezeu.

5) Nu cantitatea muncii depuse, sau rezultatele vizibile ale acesteia Îl interesează pe Dumnezeu, ci spiritul în care se lucrează. Oare ce era în mintea celor angajați în ceasul al 9‑lea? Dar în mintea celor intrați în vie în ceasul al 11‑lea? Cu siguranță că ei nu se mai așteptau să fie angajați de cineva la ora aceea, iar angajați fiind, ei nu se așteptau la o răsplată atât de mare.

Acești oameni au apreciat bunăvoință stăpânului de a-i trimite în via lui atât de târziu, considerând faptul acesta ca un privilegiu. În puținul timp pe care l-au avut la dispoziție, acești oameni au lucrat cu toată inima, într-un spirit de recunoștință față de cel care i-a angajat când nu mai aveau nicio speranță.

Oare cu același spirit au lucrat și cei trimiși în vie dis-de-dimineață? Unii poate da, alții însă au tras de timp, lucrând în silă și de abia așteptând să se încheie ziua. Spiritul acestor oameni s-a dat pe față la sfârșitul zilei, când și-au permis să-l judece pe stăpânul viei și să-l acuze de nedreptate. Ei nu priveau ca o favoare faptul că fuseseră acceptați să lucreze în via lui, deși ar fi putut să-i ignore, iar bunătatea și generozitatea acestuia era doar o ocazie pentru ei ca să-și manifeste un spirit cârtitor și gâlcevitor.

De fapt, între sufletul lor și cel al stăpânului nu exista nicio legătură în afara interesului mercantil. Deoarece s-au tocmit cu stăpânul, acesta era obligat să le dea plata cuvenită. Oare nu la fel se întâmplă și în relația noastră cu Dumnezeu?

Unii, într-adevăr, lucrează mult pentru Dumnezeu. Însă spiritul în care lucrează aceștia este rău, considerând că Dumnezeu este obligat să-i răsplătească înaintea altora. În același timp, alții se pocăiesc în ultimele clipe ale vieții și, în puținul timp pe care-l mai au de trăit, fac tot ce pot pentru Dumnezeu și pentru semenii lor, într-un spirit recunoscător și plin de dragoste. Oare ce atitudine preferă Dumnezeu?

„Datoria cea mai neînsemnată, îndeplinită însă cu sinceritate și abnegație, este mai plăcută lui Dumnezeu decât cea mai mare lucrare care poartă pecetea egoismului și a înălțării de sine” (1).

6) Omul răscumpărat trebuie să lucreze. Nu într-un spirit de datorie rece, ci într-unul de recunoștință plină de dragoste. Oare de ce sunt atâția șomeri în Biserica lui Christos? Pentru că aceștia nu au înțeles un lucru elementar: fie că este chemat în via stăpânului dis-de-dimineață, în anii plini de elan ai tinereții, fie mai târziu, spre amurgul vieții, omul este dator să facă ceva pentru El. O oră de viață dacă ai primit de la El, acea ora trebuie să i-o dedici Lui.

Înainte de slavă este crucea. Înainte de a ne invita pe scaunul Său de domnie, Iisus ne oferă în această viață o cruce de suferit și un jug de purtat. În via Stăpânului nu se stă cu burta la soare și nu se trage de timp. Dacă mântuirea este prin credință, răsplătirea se oferă după fapte, iar leneșii, egoiștii și indolenții nu au nicio șansă să intre în bucuria Stăpânului lor.

Concluzii

De ce a început stăpânul viei să-i plătească pe lucrătorii săi începând cu ultimii angajați și nu cu primii? Nu vi se pare nedrept? Dacă pilda ar reflecta realități ale vieții acesteia, da, ar fi nedrept. Însă aici nu e vorba de lecții de economie, ci de lecții despre mântuirea omului păcătos.

Stăpânul ar fi putut să-i plătească pe primii lucrători angajați și, după ce aceștia ar fi plecat, ar fi putut să-i plătească și pe cei angajați la ore târzii, evitând astfel să le stârnească nemulțumirea și furia primilor lucrători. Însă el i-a plătit intenționat pe lucrători începând cu ultimii, tocmai pentru a le corecta atitudinea greșită, arătându-le că el apreciază mai mult spiritul în care se lucrează decât cantitatea muncii depuse.

Din perspectivă omenească, privind cu ochiul rău al firii noastre pământești, stăpânul a fost nedrept cu lucrătorii săi. Dar să încercăm să privim lucrurile din perspectiva divină, prin ochii lui Dumnezeu: Dacă El ar fi fost drept în relația Lui cu noi, oamenii, cine dintre noi ar mai fi mântuit? Cine dintre oameni, chiar dintre cei pe care noi îi considerăm buni, ar merita mântuirea?

Nimeni nu ar merita, căci „nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” (Romani 3,10) și „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Ce merite avem noi că am fost chemați în via Domnului nostru? Ce merite avem noi că ne-am găsit la un moment dat în piața cetății flămânzi și însetați după neprihănire, fără niciun orizont și fără nicio perspectivă, fără niciun sens al vieții?

Aceia care sunt tentați să cârtească împotriva Stăpânului care îi cheamă pe toți oamenii la pocăință, la toate vârstele și uneori chiar pe patul de moarte, ar trebui ei înșiși să iasă în piețele lumii și să le spună celor care încă nu au găsit un sens al vieții: „Veniți cu toții în via Domnului! El vă primește pe toți cu bucurie și are de lucru pentru fiecare. Veniți câtă vreme este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu va mai putea lucra!”

În piețele lumii sunt multe suflete care încă nu au găsit sensul vieții lor, oameni ai nimănui, care trăiesc în țara nimănui și care nu au niciun orizont și nicio perspectivă. Căci un om care nu-L cunoaște pe Dumnezeu este ca un cer fără stele și ca o grădină fără flori.

Să ne bucurăm că avem un Dumnezeu plin de îndurare, care îi cheamă cu insistență la pocăință și mântuire pe toți oamenii, așa cum ne-a chemat și pe noi de altfel. Nu doar să ne bucurăm, ci să dăm și noi o mână de ajutor în această nobilă și binecuvântată lucrare!

Lori Balogh

 

 

Referințe:

(1) E. G. White, „Parabolele Domnului”, pag. 280