Pilda polilor
Vine Imparatia !?
Oamenii au multe asteptari cu privire la viata: unele realiste, iar altele iluzorii. Asteptarile realiste sunt benefice, caci ele dau sens vietii si ofera o motivatie faptelor, fiind aducatoare de speranta. Iar atunci cand isi vede asteptarile devenind realitate, omul are simtamantul unei vieti implinite. Ce se intampla insa cand asteptarile nu sunt realiste ? Ele nu conduc decat la dezamagiri, frustrari, descurajare si chiar disperare.
Pilda polilor a fost rostita de Domnul Christos intr-un moment in care asteptarile ucenicilor si ale celor mai multi iudei atinsesera cote maxime. Mantuitorul se afla in Ierihon, fiind in drum spre Ierusalim. Avusese loc convertirea lui Zacheu, mai marele vamesilor din Ierihon, si toti se asteptau ca in cateva zile sa fie stabilita Imparatia mesianica.
Gata cu romanii, gata cu birurile, cu saracia si opresiunea ! Incepe nunta, incepe bucuria, incepe suprematia evreilor asupra tuturor natiunilor pamantului ! Nu mai era nimic de facut decat sa astepti aceasta Imparatie a slavei.
Mantuitorul a sesizat primejdia in care se aflau ucenicii Sai – aceea de a se multumi doar cu asteptarea, fara sa mai lucreze nimic pentru aceasta Imparatie. Dar temelia Bisericii abia fusese pusa si, desi mai era mult de construit deasupra ei, ucenicii se gandeau deja la rasplata.
“Iata ca noi am lasat tot si Te-am urmat; ce rasplata vom avea ?” ( Matei 19, 27 ) – Il intreaba Petru pe Domnul. Iar la putin timp dupa ce el pune aceasta intrebare, mama fiilor lui Zebedei ii cere lui Iisus o favoare neasteptata: “Porunceste ca in Imparatia Ta, acesti doi fii ai mei sa sada unul la dreapta si altul la stanga Ta” ( Matei 20, 21 ).
Trecusera trei ani si jumatate de cand se aflau in scoala lui Christos, dar ucenicii nu intelesesera inca un lucru foarte important: Iisus pusese temelia Bisericii, iar ei, dupa inaltarea Lui la cer, trebuiau sa continue lucrarea , zidind Biserica pe temelia pusa de El. Trebuia sa treaca inca mult timp pana la stabilirea Imparatiei slavei, timp in care urmasii Domnului urmau sa treaca prin multe incercari si lupte, toate acestea punand la proba credinciosia si sinceritatea lor.
Lectia pe care ucenicii trebuiau sa o invete era aceea ca intre prima venire si cea de-a doua venire a Mantuitorului, slujitorii Lui trebuiau sa lucreze, nu doar sa astepte, nefacand nimic. Acesta a fost motivul care L-a determinat pe Domnul sa rosteasca Pilda polilor. Spre deosebire de alte parabole, unde motivatia este uneori ascunsa, fiind cautata fie in continutul pildelor, fie in contextul in care au fost rostite, in cazul Pildei polilor motivatia este explicita inca din introducere:
“Pe cand ascultau ei aceste lucruri, Iisus a mai spus o pilda pentru ca era aproape de Ierusalim si ei credeau ca Imparatia lui Dumnezeu are sa se arate indata” ( Luca 19,11 ).
Acesta a fost motivul rostirii penultimei pilde relatate in Evanghelia lui Luca. Iar cunoasterea motivatiei ne usureaza intelegerea mesajului pe care a dorit sa ni-l transmita Domnul Iisus prin Pilda polilor: Luca 19, 12-28…
Asemanatoare, dar nu identice
Unii comentatori considera ca Pilda talantilor ( Matei 25, 14-30 ) si Pilda polilor ( Luca 19, 11-28 ) sunt una si aceeasi pilda, redata diferit de cei doi evanghelisti. Insa, desi sunt foarte asemanatoare, cele doua parabole difera in multe privinte, atat in ceea ce priveste continutul, cat si in ceea ce priveste contextul si momentul in care au fost rostite.
Sa observam cateva deosebiri care ne intaresc convingerea ca cele doua pilde, desi sunt asemanatoare, sunt totusi distincte, avand fiecare un mesaj precis:
* Pilda talantilor a fost rostita in cadrul unei predici de pe Muntele Maslinilor, dupa intrarea triumfala a Mantuitorului in Ierusalim; Pilda polilor a fost rostita in Ierihon, cu putin timp inainte ca Iisus sa intre in Ierusalim.
* In Pilda talantilor, stapanul este un om al carui statut social nu este precizat; in Pilda polilor, stapanul este “un om de neam mare” ( Luca 19,12 ).
* Omul din pilda talantilor imparte toata averea robilor sai; omul de neam mare din Pilda polilor imparte doar o mica parte din averea sa.
* In Pilda talantilor, averea stapanului este impartita la doar trei robi; in Pilda polilor, stapanul imparte cate ceva din averea lui la zece robi.
* In Pilda talantilor, robii primesc un numar diferit de talanti, “fiecaruia dupa puterea lui” ( Matei 25, 15 ); in Pilda polilor, robii primesc aceeasi suma de bani fiecare ( un pol, o mina ).
* In Pilda talantilor, castigul este in raport cu numarul talantilor primiti de la stapan ( investia stapanului ); in Pilda polilor, castigul nu este legat de suma primita, caci este aceeasi pentru toti, ci de abilitatea, zelul si priceperea robilor.
* Robul cel rau din Pilda talantilor a ingropat talantul in pamant; robul cel rau din Pilda polilor a invelit polul intr-un stergar.
* In Pilda talantilor, robul cel rau este aspru pedepsit; in Pilda polilor, robului rau doar i se ia inapoi suma de bani, fara sa fie pedepsit.
* Daca in prima pilda talantii reprezinta darurile Duhului Sfant, daruite diferit oamenilor, in cea de-a doua polii simbolizeaza mantuirea, una si aceeasi oferita de Dumnezeu tuturor si care trebuie impartasita si altora.
* In Pilda talantilor nu apar personaje colaterale; in Pilda polilor, apar cetatenii care il urasc pe imparat si care, in final, sunt pedepsiti.
Asadar, ne aflam in fatza a doua parabole rostite in locuri diferite, in momente diferite, avand continuturi si mesaje diferite. De la departare, multe lucruri par identice, insa cu cat ne apropiem de ele si cu cat detaliile sunt mai evidente, cu atat iluzia dispare si putem intelege Cuvantul lui Dumnezeu in toata frumusetea si profunzimea lui.
Simboluri si semnificatii
Se pare ca Mantuitorul a inceput relatarea pildei pornind de la un fapt istoric real, petrecut cu relativ putin timp in urma. In anul 4 d.Chr., Arhelau, fiul lui Irod cel Mare, care primise domnia Iudeii prin testament, a facut o calatorie la Roma, pentru a primi recunoasterea din partea cezarului roman cu privire la faptul ca el era urmasul de drept al lui Irod.
In paralel, iudeii au trimis si ei o delegatie la Roma, cerand cezarului sa puna capat dinastiei irodiene , trecand Iudea direct sub conducerea administratiei romane. Insa planul lui Arhelau a reusit, el fiind numit ethnarch ( in greaca, conducator al poporului ). In realitate, Arhelau a exercitat functia de imparat timp de zece ani, dupa care, in urma permanentelor acuzatii aduse impotriva lui de supusii sai, el a fost inlaturat ( 1 ).
Chiar daca Domnul Christos a pornit de la un fapt istoric, in relatarea pildei El se refera de fapt la Sine.
Omul de neam mare este Iisus, Mesia, Cel nerecunoscut si respins de propriul popor, dar care va exercita autoritatea de Imparat dupa ce se va intoarce din cer, la a doua Sa venire.
Robii ii simbolizeaza pe ucenicii si slujitorii lui Iisus din toate timpurile, chemati sa lucreze pentru Dumnezeu si Imparatia Sa.
Polii reprezinta darul mantuirii, acelasi pentru toti oamenii. Fiind impartasit si altora, acest dar se inmulteste , aducand o mare bucurie Stapanului. Unii comentatori sunt contrariati de micimea sumei data fiecarui rob in parte. Intr-adevar, suma nu este mare, un pol ( o mina ) fiind echivalentul a 10,37 $ ( 2 ). Insusi stapanul recunoaste ca suma nu era mare, cand il lauda pe primul sau rob: “Bine, rob bun; fiinca ai fost credincios in putine lucruri…” ( Luca 19, 17 )
Insa aici nu este vorba despre administrarea unei averi, ci de cu totul altceva. Zelul si credinciosia robilor era probata tocmai prin micimea sumei incredintata lor: vor fi ei credinciosi stapanului si vor incerca sa lucreze pentru el chiar daca nu li s-a dat mult ?
Cetatenii care-l urau pe omul de neam mare sunt, pe de o parte, iudeii si conducatorii lor religiosi care L-au respins pe Mesia, spunandu-i lui Pilat: “Noi n-avem alt imparat decat pe cezarul !” ( Ioan 19, 15 ), iar pe de alta parte, acestia ii reprezinta pe toti impotrivitorii lui Christos din toate veacurile.
Robi buni, robi rai
Pilda polilor scoate in evidenta doua contraste. Primul contrast este cel dintre robii stapanului si concetatenii acestuia. Daca primii au intrat in slujba omului de neam mare, avand ( cel putin unii dintre ei ) o relatie de slujire , de supunere si ascultare fatza de el, cei din urma refuza aceasta relatie.
Cuvantul lui Dumnezeu ne spune ca ei il urau pe acest om in mod fatis, transmitandu-i un mesaj clar de nesupunere: “Nu vrem ca omul acesta sa imparateasca peste noi” ( vers. 14 up. ). Aceste detalii oglindesc de fapt contrastul dintre Biserica lui Christos, alcatuita din grau si neghina, din pesti buni si rai si din fecioare intelepte si neintelepte, si restul lumii care nu-L accepta ca Mantuitor si Domn al vietii.
Al doilea contrast este cel dintre robii stapanului. Aici ne aflam deja pe terenul unei probleme de ordine interioara, o realitate trista si dureroasa a Bisericii lui Christos: nu toti cei care se declara a fi slujitori ai lui Christos, nu toti cei care au luat asupra lor Numele Lui si care se pretind a fi urmasii Lui sunt cu adevarat slujitorii Sai.
De fapt, ce ii deosebeste pe robii stapanului ? Un singur lucru: unii au lucrat in asteptarea stapanului lor, in timp ce altii doar au asteptat revenirea lui, nefacand nimic. Oare nu aceasta este situatia si in Biserica lui Christos ? Cineva nu trebuie sa fie expert in domeniu pentru a observa ca in Biserica ce se declara asteptatoare a revenirii Domnului unii “robi” il asteapta pe “Stapan” sa revina lucrand din dragoste pentru inmultirea averii lui, in timp ce alti “robi” se multumesc doar sa astepte, fara sa faca nimic.
Pilda polilor ne invata ca, din perspectiva cerului, a fi rob rau nu presupune neaparat comiterea unor nelegiuiri strigatoare la cer. Pentru ca cineva sa intre in aceasta categorie de slujitori este suficient sa nu faca nimic: nici rau, dar nici bine. Acesta este pacatul prin omitere, pe care apostolul Iacov il defineste in cateva cuvinte simple: “Deci, cine stie sa faca bine si nu face, savarseste un pacat !” ( Iacov 4,17 ).
Avand aceasta atitudine, robii acestia demonstreaza ca intre ei si stapan nu exista nicio relatie. Desi se afla in casa stapanului lor, in Biserica lui Christos, spiritul lor este in realitate la unison cu al cetatenilor din afara, care gandesc, simt si marturisesc: “Nu vrem ca omul acesta sa imparateasca peste noi !”
Este cineva in Biserica lui Christos care sa marturiseasca public acest lucru, sfidand suveranitatea Domnului Christos asupra gandurilor, cuvintelor, faptelor, emotiilor si a intregii lor vieti ? Este putin probabil ca cineva sa faca lucrul acesta… Insa ziua in care “Stapanul” ii va cerceta pe “robii” Sai, scotandu-le la lumina toate ascunzisurile si toate nerealizarile va veni cu siguranta. Si, in ziua aceea, vor fi mari surprize…
Cunoastere si ignoranta
Care este motivul pentru care unii crestini, care se considera asteptatori ai revenirii Domnului Christos, lucreaza pentru largirea Imparatiei Sale, iar altii nu ? Pilda polilor ne clarifica raspunsul: totul porneste de la felul in care Il cunoastem pe “Stapan”. Acesta este macazul care separa liniile vietii si ale destinelor celor doua categorii de “robi”: o linie care duce la viata vesnica si alta care sfarseste in pierzare vesnica.
Termenul “rob” nu suna prea placut in urechile noastre. Cand il auzim, mintea noastra se indreapta involuntar spre ceea ce am invatat in scoala sau am citit in cartile de istorie despre “Oranduirea sclavagista” si despre relatia dintre sclavi si stapanii de sclavi, in care primii erau considerati doar niste simple unelte cuvantatoare, in timp ce ultimii aveau drept de viata si moarte asupra lor.
In Biblie insa, termenul “rob” are alte semnificatii. Insusi Domnul Christos, desi ii numeste robi pe slujitorii Sai ( vezi Luca 12, 35-37; Matei 24, 44-46, etc. ) ne sugereaza ca statutul acestora este cu totul altul decat al unui sclav din Antichitate.
“Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ce va poruncesc Eu”, le spune Domnul ucenicilor Sai. “ Nu va mai numesc robi, pentru ca robul nu stie ce face stapanul sau; ci v-am numit prieteni, pentru ca v-am facut cunoscut tot ce am auzit de la Tatal Meu” ( Ioan 15, 14.15 ).
Asadar, relatia dintre stapan si robii sai, dintre Christos si Biserica Sa, este o relatie bazata pe respect si supunere din dragoste, si nu pe teama. Iar aceasta relatie de dragoste are ca fundament cunoasterea “Stapanului”: “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17, 3 ).
Cum au dovedit robii buni din Pilda polilor ca il cunosc pe stapan ? Ei ar fi putut merge pe ideea unei slujiri minimale. Cel care a castigat alti zece poli ar fi putut sluji aducand un singur pol in plus, dupa care sa se opreasca, considerand ca este suficient. La fel si cel care a castigat alti cinci poli. La urma-urmei, nici polul nu era al lor, dar nici castigul obtinut. De ce sa munceasca atat de mult pentru ceva care nu le apartinea ?
Insa acesti robi nu merg pe ideea slujirii minimale, ca sa scape de mustrarea sau pedeapsa stapanului, ci ei fac tot ce pot, potrivit darurilor cu care sunt inzestrati, pentru a-l face pe stapanul lor fericit.
Aceia din Biserica Domnului Christos care au mentalitatea slujirii minimale, cu “motoarele” sufletesti la ralanti, nu-L cunosc cu adevarat pe Dumnezeu. Ei nu stiu ca Aceasta cere totul sau nimic. Faptul ca robii rai nu-si cunosc stapanul reiese chiar din cuvintele de aparare ale robului care, in loc sa lucreze, a ascuns polul stapanului sau: “M-am temut de tine, fiindca esti un om aspru; iei ce n-ai pus si seceri ce n-ai semanat” ( vers. 21 ).
Iata un exemplu concludent de cat de adevarat este proverbul care spune ca fiecare pasare piere pe limba ei. Fara sa-si dea seama, robul cel rau isi semneaza propria sentinta. Daca astfel l-a cunoscut el pe stapanul lui, ca un om aspru si nedrept, tocmai de aceea ar fi trebuit sa se puna pe treaba, ca sa scape de pedeapsa.
De aceea, stapanul nu-l cruta, scotand la lumina rautatea lui ( „rob rau” in Pilda polilor ), precum si doua trasaturi negative care ii vor impiedica pe multi urmasi ai lui Christos sa intre in bucuria vietii vesnice: lenevia spirituala si viclenia ( ipocrizia, fariseismul – „rob viclean si lenes” in Pilda talantilor ).
Lenevia spirituala are de-a face, asa cum am afirmat deja, cu pacatul prin omitere, un pacat la fel de grav ca oricare altul. In Imparatia lui Dumnezeu nu exista loc pentru lenesi. Cine isi imagineaza Paradisul ca pe un loc al trandaviei, un “dolce far niente”, se inseala amarnic. Nici primii nostri parinti nu au fost asezati in gradina Edenului ca sa trandaveasca o vesnicie, ci “ca s-o lucreze si sa o pazeasca” ( Geneza 2,15).
Iar in ceea ce priveste ipocrizia si viclenia unora, atitudinea dura a Mantuitorului fatza de conducatorii religiosi ai poporului Sau ne spune mult despre cat de disgratios este acest pacat in ochii lui Dumnezeu. Niciun alt pacat, nici chiar crima sau adulterul, nu este atat de criticat de Domnul Christos ca ipocrizia. Capitolul 23 din Evanghelia lui Matei este un rechizitoriu complet la adresa celor care sunt numiti “farisei fatarnici”, “orbi”, “nebuni” si “morminte varuite” ( Matei 23, 15. 16. 17. 27 ).
Da, in cunoasterea sau necunoasterea caracterului “Stapanului” se afla secretul mantuirii. De aceea, “sa cunoastem, sa cautam, sa cunoastem pe Domnul ! Caci El se iveste ca zorile diminetii si va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primavara care uda pamantul” ( Osea 6,3 ).
Rasplatirea
Multi crestini confunda doua realitati viitoare cu totul diferite: mantuirea si rasplatirea. Mantuirea este una si aceeasi pentru toti oamenii si consta in privilegiul de a trai o vesnicie in prezenta lui Dumnezeu. Un om poate manca mai mult sau mai putin, poate dormi mai mult sau mai putin, poate calatori mai mult sau mai putin, dar nu poate fi mantuit mai mult sau mai putin.
Nu exista oameni mantuiti pe sfert sau pe jumatate, nici mantuiti doar pentru o suta sau o mie de ani. Exista o singura categorie de oameni mantuiti: pentru vesnicie. In Pilda polilor, mantuirea este simbolizata prin ramanerea robilor buni si credinciosi in prezenta stapanului pentru totdeauna.
Rasplatirea este insa cu totul altceva. Robii cei buni, desi beneficiaza in mod egal de privilegiul de a ramane lamga stapan ( mantuiti ), primesc o rasplata diferita, in functie de slujirea pe care au adus-o si de rezultatele muncii lor.
Primul rob primeste ca rasplata carmuirea a zece cetati, in timp ce al doilea rob primeste carmuirea a doar cinci cetati. Insa care credeti ca era adevarata rasplata ? Nu e greu sa intelegem: adevarata lor rasplata este aprecierea stapanului: “Bine, rob bun… ai fost credincios…” ( vers. 17 ).
Desi aceste cuvinte de apreciedre nu se regasesc si in cazul robilor care au avut rezultate mai mici in slujirea lor, ele se subinteleg, mai ales daca facem o paralela cu rasplatirea primilor doi robi din Pilda talantilor.
Intr-adevar, poate exista pentru un om pacatos o rasplata mai mare decat aceea ca Dumnezeul Universului, Cel Sfant si Neprihanit, sa-l numeasca “rob bun si credincios” ? Cine nu ar renunta la toate comorile cerului doar ca sa auda din gura Creatorului acele cuvinte de apreciere care i-au fost adresate profetului Daniel: “om prea iubit si sfant” ?
Aceasta este cea mai mare rasplata a mantuitilor: intrarea in bucuria lui Dumnezeu. Nu viata vesnica, nici cerul cu toate comorile lui ! Nimic altceva nu va intrece marea rasplata a bucuriei vesnice, traita deopotriva de Dumnezeu, ingeri, fiinte necazute in pacat, dar si de oamenii mantuiti din marea drama a pacatului.
Chiar daca in unele aspecte rasplatirea va fi diferita, bucuria mantuirii va fi aceeasi pentru toti si va lumina sufletele celor mantuiti pe tot parcursul vesniciei. De pe buzele lor se va auzi in modul cel mai natural cu putinta marele imn care va strabate vesnicia: “Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice ! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor !” ( Apocalipsa 15,3 ).
Concluzii
Marea problema a unor crestini, care au trait de-a lungul celor doua milenii de istorie, a fost credinta ca daca Iisus vine curand, ei nu mai trebuie sa lucreze. Este suficient sa astepti revenirea Lui. Multi au facut lucrul acesta, punandu-si mainile in san: si-au lasat terenurile necultivate, si-au parasit afacerile si ocupatiile, nu si-au mai facut planuri de viitor, iar pe copii nu i-au lasat sa-si continue studiile.
Pilda polilor a fost rostita de Domnul Christos tocmai pentru a inlatura aceasta ispita primejdioasa din viata Bisericii Sale. Asteptarea “Stapanului” nu se face cu mainile in san, stand degeaba, ci lucrand, slujind pe semeni si pe Dumnezeu.
Cand Martin Luther a fost intrebat ce ar face daca Domnul Iisus ar reveni a doua zi, el a raspuns fara ezitare: “ As mai sadi un pom.” Dar de ce sa mai sadesti pomi, sa mai construiesti spitale sau case de batrani, de ce sa mai renovezi cladirea bisericii, daca toate vor fi nimicite la reinnoirea tuturor lucrurilor ?
Da, ele vor disparea , dar spiritul de slujire al copiilor lui Dumnezeu va fi pastrat la cote inalte. Si acest lucru este cel mai important.
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) Iosif Flavius, Antologie XVII, 11,1
( 2 ) Comentarii biblice AZS, http://www.adventist.ro/index/resurse/script/comentarii/index.php/Luk/19/
