Pilda semănătorului

Pilda semănătorului

Matei 13,3‑9

O pildă „ușoară”, dar plină de „greutate!”

Dintre toate pildele rostite de Domnul Christos, Pilda semănătorului este cea mai cunoscută și cea mai comentată. Internetul abundă în comentarii pe marginea acestei pilde sub cele mai diferite forme: în scris, în discuții televizate, în predici rostite în diferite biserici, în scenete și chiar în desene animate.

Abundența comentariilor pe marginea Pildei semănătorului poate fi explicată și prin faptul că ea face parte dintre puținele parabole tâlcuite de Domnul Christos Însuși, ușurând în felul acesta sarcina omului de a pătrunde în adâncurile înțelesurilor ei. Însă, trebuie să recunoaștem în același timp că, datorită simplității ei, Pilda semănătorului nu este apreciată așa cum ar trebui să fie.

Având în vedere aceste aspecte, încercarea de a căuta noi adâncimi ale pildei, încă neexplorate, ar părea zadarnică. Mă întreb: Oare „terenul” acestei pilde nu a ajuns cumva atât de bătătorit încât „plugul” căutărilor noastre nu-l mai poate pătrunde și nu mai poate scoate la lumină idei și învățături noi?

Și totuși, încercarea de a căuta noi filoane de aur în minele răscolite și părăsite de înaintași poate aduce satisfacții nebănuite. Când afirm acest lucru, mă bazez pe o altă pildă rostită de Mântuitorul: „Orice cărturar, care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi” (Matei 13,52).

Așadar, să căutăm în Pilda semănătorului acele „lucruri vechi”, arhicunoscute, predicate și mediatizate și, printre ele, pentru unii dintre noi, se vor găsi și „lucruri noi”, la care încă nu ne-am gândit, adevăruri care încă nu au ajuns la inima noastră.

Ochi care nu văd și urechi care nu aud

Vorbirea în pilde, deși este simplă, nu este înțeleasă întotdeauna cu ușurință. Și, paradoxal, ea nu e folosită pentru a fi înțeleasă de toți. Însuși Mântuitorul, răspunzând la întrebarea ucenicilor: „De ce le vorbești în pilde?”, le spune acestora: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Celui ce are, i se va da și va avea de prisos, iar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are” (Matei 13,10‑12).

Și ca să nu rămânem cu o mare nedumerire în suflet, judecându-L pe Dumnezeu ca fiind părtinitor cu oamenii, Mântuitorul continuă și ne lămurește cui îi aparține vina pentru care adevărurile spirituale nu sunt înțelese de unii oameni:

„De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, și măcar că aud, nu aud și nici nu înțeleg. Și cu privire la ei se împlinește prorocia lui Isaia care zice: „Veți auzi cu urechile voastre și nu veți înțelege; veți privi cu ochii voștri și nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu și să-i vindec.” Dar ferice de ochii voștri că văd, și de urechile voastre că aud!” (Matei 13,13‑16).

În general, Domnul Christos nu le-a vorbit în pilde celor apropiați. O făcea doar în prezența mulțimilor, a iudeilor, cărturarilor și fariseilor, a căror inimă nu era sinceră. Oamenilor care nu-L căutau pe Dumnezeu, în inima cărora existau motive păcătoase, nesincere, Domnul Christos nu le arunca „mărgăritarele” Împărăției cerurilor ca să nu fie călcate în picioare.

Unor astfel de oameni, vorbirea directă le-ar fi trezit și mai mult opoziția și spiritul de răzvrătire față de adevăr. De aceea, Mântuitorul le vorbea în pilde, cu subînțelesuri și cu aluzii, sperând că le va trezi interesul și le va atinge acea coardă sensibilă a sufletului lor împietrit.

Chiar în mediile educaționale este recunoscut faptul că mesajul transmis indirect, prin aluzii, este considerat mult mai eficient decât cel transmis direct. Educația făcută prin aluzii este infinit mai eficientă decât cea făcută prin reguli, norme și porunci directe.

„Semănătorul a ieșit să semene”

„Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum și au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult; a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut și au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun și a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci” (Matei 13,3‑9).

Aflat pe țărmul mării Galileei și înconjurat de o mare mulțime de ascultători, Mântuitorul a fost nevoit să recurgă la o metoda originală prin care să le transmită oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu: S-a suit într-o barcă, pe care a îndepărtat-o puțin de la mal, transformând-o într-un veritabil amvon plutitor.

Zona era plină de terenuri agricole. Lângă lac se afla frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălțau dealurile înverzite pline de turme. Pretutindeni, fie pe câmpie, fie pe dealurile din jur, puteau fi văzuți oameni care lucrau pământul, fie semănând, fie secerând grâul timpuriu.

Ascultătorii Mântuitorului, fiind în cea mai mare parte oameni simpli, a căror existență depindea fie de cultivarea pământului, fie de pescuit, erau sensibili la subiecte legate de viața lor zilnică. De aceea, în momentul în care Domnul a început să le vorbească despre semănători, semințe, pământ și roade, o legătură sufletească specială s-a creat între ei și Învățătorul lor.

Interesul ascultătorilor era trezit. Urma acum să se facă selecția între cei care căutau să înțeleagă adevărul cu tot dinadinsul și cei nesinceri, care veniseră să-L asculte pe Domnul din diferite interese trecătoare. Din fericire, ucenicii s-au numărat printre cei care au dovedit că au „pământ” bun în inima lor, arătând interes pentru înțelegerea acestei pilde. În întâmpinarea interesului lor le-a venit Însuși Domnul, prin deslușirea simbolurilor pildei:

„Ascultați dar ce însemnează Pilda semănătorului. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege, vine Cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânța căzută lângă drum. Sămânța căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul și-l primește îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme; și cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Sămânța căzută între spini este cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor îneacă acest Cuvânt și ajunge neroditor. Iar sămânța căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul și-l înțelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 18‑23).

Simboluri

Pilda semănătorului conține o mulțime de simboluri, unele mai ușor de deslușit, altele mai profunde în semnificații. Primul dintre ele este „semănătorul”, despre care Domnul spune că „a ieșit să semene”. Pe cine simbolizează el?

Mântuitorul nu ne spune direct, însă ne face să subînțelegem semnificația acestui simbol. Semănătorul este chiar El, Cel ce a venit în lumea noastră cu misiunea specială de a „semăna” Cuvântul Evangheliei într-o lume plină de „pământ” bătătorit, stâncos și năpădit de spinii păcatului.

Faptul că acest „semănător” a ieșit de undeva pentru a semăna sămânța Evangheliei este legat de viața cotidiană de acum două milenii. Din cauza vieții nesigure, oamenii Orientului (și nu numai ei!) locuiau în cetăți întărite care le ofereau protecție. De acolo, agricultorii ieșeau la câmp pentru lucrările lui, supunându-se la tot felul de riscuri și pericole în afara zidurilor cetății.

Acest amănunt este semnificativ. Domnul Christos, marele Semănător ceresc, a trebuit să „iasă” din prezența slavei Tatălui Său, dintr-un loc în care era respectat și onorat, venind pe „ogorul” planetei noastre și supunându-Se la tot felul de riscuri și primejdii. El Însuși mărturisește în acest sens: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum las lumea și Mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 28).

Însă simbolul „semănătorului” mai are o semnificație: semănători sunt și toți aceia care predică Cuvântul lui Dumnezeu și răspândesc, pe o cale sau alta, Evanghelia mântuirii între oameni. Căci este scris: „Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2,9).

Orice semănare a Cuvântului lui Dumnezeu presupune o „ieșire”, fie din comoditatea noastră, fie din sistemul nostru de valori, fie din mijlocul preocupărilor noastre egoiste. Cine crede că poate semăna Evanghelia de pe scaunele comode ale Bisericii, fără să iasă în lume și fără să riște nimic, trăiește într-o mare amăgire.

Al doilea simbol, de data aceasta deslușit de Mântuitorul, este „sămânța”. Despre aceasta, Matei spune că este „Cuvântul privitor la Împărăție” (Matei 13,19), iar Luca afirmă că este „Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8,11).

Despre aceasta „sămânță” a Cuvântului lui Dumnezeu, apostolul Petru le scrie credincioșilor: „Ați fost născuți din nou dintr-o sămânță care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1,23).

Sămânța este o minune a Creației lui Dumnezeu. În bobul acela, uneori atât de mic încât ochiul de abia îl poate zări, se găsește principiul vieții, pus în el de Însuși Creatorul. De aceea, sămânța este un simbol perfect al Cuvântului lui Dumnezeu, fapt întărit de Însuși Mântuitorul: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viața” (Ioan 6, 63).

Ce înseamnă acest lucru? Aceasta înseamnă că în fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu există puterea de a transforma viața celui ce o primește. În fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu există putere prin care porunca Lui poate fi împlinită, dar și putere pentru ca făgăduința Sa să poată fi realizată. În aceasta constă marea diferență între cuvintele oamenilor și Cuvintele lui Dumnezeu!

Cel de-al treilea element întâlnit în Pilda semănătorului este „pământul” – simbol al inimii omenești, uneori deschisă față de sămânța Evangheliei, dar de cele mai multe ori, închisă față de aceasta.

Reprezentarea inimii omenești printr-un pământ care trebuie lucrat este întâlnită și în alte părți ale Sfintelor Scripturi. Astfel, pe vremea profetului Ieremia, israeliții erau îndemnați de Dumnezeu: „Desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini! Tăiați-vă împrejur inimile, oameni ai lui Iuda și locuitorii Ierusalimului…” (Ieremia 4,3-4). Iar prin profetul Osea, același Dumnezeu Își îndeamnă poporul: „Semănați potrivit cu neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea. Desțeleniți-vă un ogor nou! Este vremea să căutați pe Domnul ca să vină și să va ploaie mântuire” (Osea 10,12).

Este evident că pe Dumnezeu nu-L interesau în primul rând ogoarele și tarlalele israeliților din acea vreme, ci „ogorul” inimii, pe care îl dorea desțelenit și semănat cu semințele adevărului, pentru ca în final să aducă roadele spirituale mult așteptate.

Acestea trei: semănătorul, sămânța și pământul, reprezintă simbolurile principale ale pildei. Dar pe lângă acestea, în parabolă întâlnim și alte simboluri secundare: drumul, păsările, stânca, soarele, spinii și rodul. Ce înseamnă toate acestea? Le vom găsi înțelesul când vom încerca să pătrundem în semnificația celor patru categorii de pământ în care cade sămânța Evangheliei.

Principiile Împărăției lui Dumnezeu

Înainte de a descifra semnificația celor patru soluri în care cade sămânța Evangheliei, Pilda semănătorului ne provoacă și ne invită să facem cunoștință cu câteva principii ale Împărăției lui Dumnezeu. Înțelegerea lor este cu atât mai necesară cu cât noi suntem familiarizați cu principiile împărățiilor pământești, de o cu totul altă natură.

Chiar evreii, care așteptau stabilirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, au înțeles greșit modul în care aceasta urma să se statornicească. Ei așteptau ca Împărăția cerească să fie stabilită prin violență, prin forța armelor, prin revoluție și răscoală, nicidecum prin mijloace pașnice. Or Pilda semănătorului, spre surprinderea multor contemporani ai lui Iisus, răstoarnă toate aceste prejudecăți.

Mântuitorul ne arată că Împărăția lui Dumnezeu nu are nimic în comun cu violența, războiul sau revoluțiile omenești, căci ea vine prin semănarea pașnică, non-violentă, a unui principiu nou în viața oamenilor: sămânța Evangheliei.

Un alt principiu al Împărăției cerurilor care reiese din Pilda semănătorului este acela că Dumnezeu lucrează întotdeauna din interior spre exteriorul omului, spre deosebire de puterile lumii în care măsurile coercitive lucrează din exterior spre interiorul lui. Sămânța Evangheliei este semănată în interiorul inimii și acolo ea germinează, încolțește, crește și aduce rodul binefăcător pentru societate.

Aceasta este metoda lui Dumnezeu și orice educație care se dorește eficientă ar trebui să țină seama de acest principiu: nu o transformare din exterior spre interior, dinspre aparență spre esența, ci o transformare din interior spre exterior, dinspre esență spre aparență. De fapt, aceleași legi care guvernează semănarea semințelor în pământ guvernează și semănarea semințelor adevărului.

Pilda semănătorului ne mai vorbește despre un principiu al Împărăției lui Dumnezeu: risipa de har. Pilda vorbește despre patru terenuri diferite, dintre care doar unul aduce rodul așteptat. Judecându-l pe semănătorul care ar obține un asemenea rezultat în tarlaua sa, am putea spune că el are un management defectuos, iar risipa este la ea acasă.

Însă Pilda semănătorului nu este o lecție de management agricol, ci o lecție spirituală care ne îndreaptă atenția spre o „risipă” voită de har din partea lui Dumnezeu. Dragostea Lui nu este selectivă. Dacă ar fi fost așa, semănătorul din parabolă ar fi semănat doar în pământ bun. Dar El o face în inimile tuturor oamenilor, indiferent cât de împietriți sunt față de Dumnezeu și indiferent de cât le sunt viețile de năpădite de „spinii și mărăcinii” păcatului.

Jertfa lui Christos este suficientă pentru toate miliardele de oameni care au trăit și vor mai trăi pe pământ, de la Adam și până la ultimul om ce se va naște. Dar câți vor fi mântuiți prin această jertfă? Cât din sângele prețios care a curs pe Calvar se va dovedi eficient? Cât din acest sânge, inestimabil ca valoare, nu va fi curs în zadar pentru mulți, mult prea mulți oameni, ale căror inimi au devenit bătătorite și pline de pietrele și mărăcinii păcatelor? Da, într-adevăr este o mare risipă. Dar este o risipă de har, de dragoste, de șanse la mântuire. Iar Dumnezeu nu poate fi altfel…

Dar mai există un principiu după care funcționează Împărăția lui Dumnezeu, unul încurajator pentru orice „semănător” omenesc ce se confruntă cu ispita descurajării: când sămânța Evangheliei întâlnește solul potrivit, rodul nu va întârzia să apară. Căci este scris: „Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și vă împlini planurile Mele” (Isaia 55,11).

Chiar dacă acest rod întârzie să apară, fiind așteptat de semănător uneori întreaga viață, și chiar dacă el vine într-un mod neașteptat, rodul va veni cu siguranță. Dumnezeu ne promite acest lucru și El se va ține de cuvânt…

Patru tipuri de sol – patru tipuri umane

O întrebare care îi frământă adesea pe creștinii sinceri este următoarea: De ce Evanghelia nu înaintează atât cât ne dorim? De ce există atâta indiferență în predicare și în lucrarea de evanghelizare a lumii? A cui este vina?

Din Pilda semănătorului rezultă un lucru clar: există un singur semănător și există un singur fel de sămânță, dar sunt patru categorii de pământ. Solul inimii este singurul element variabil. Așadar, vina pentru aparenta ineficiență a semănării Evangheliei nu-i aparține nici semănătorului (fie Domnul Christos, fie lucrătorii Lui), nici seminței Evangheliei. Problema este legată de calitatea solului din care este alcătuită inima omului în care ajunge această sămânță.

Ați observat că unii oameni își deschid inima lui Dumnezeu și primesc Evanghelia din lucruri care ni se par banale? O cântare creștină auzită „întâmplător”, o predică citită sau auzită pe internet sau citirea unei broșuri cu subiecte spirituale prăfuite de vreme îi pot conduce pe oameni la o pocăință sinceră. Pe alții însă, nici tunetele de pe Sinai și nici scenele teribile ale răstignirii Mântuitorului nu-i determină să primească adevărul.

Adesea noi căutăm cauzele ineficienței predicării Evangheliei în slăbiciunea vorbitorilor, în slaba organizare a unor servicii de cult sau în alte o mie de lucruri de suprafață. Însă adevărata cauză se află la purtător: solul inimii nu este același la toți oamenii. Și această calitate a terenului inimii noastre depinde de noi, doar de noi…

Pilda semănătorului prezintă patru tipuri de relații care există între om și Cuvântul lui Dumnezeu: 1) nepăsarea 2) superficialitatea 3) dualitatea (inima împărțită) și 4) seriozitatea. În funcție de aceste atitudini, oamenii în inima cărora e semănată sămânța Evangheliei se împart și ei în patru categorii:

1) Nepăsătorii – cei pe care nu-i interesează valorile veșnice. Umblând „din floare în floare” și căutând doar plăcerile vieții, aceștia sfârșesc cu aripile frânte.

2) Superficialii – oamenii care, deși au intenții bune, sunt slabi și fără temelie, căci se opresc doar la suprafața lucrurilor.

3) Pătimașii – cei care, deși primesc adevărul și îl apreciază, se lăsă biruiți de vechile lor obiceiuri păcătoase. În viața lor sămânța adevărului nu va putea niciodată să aducă rod.

4) Oamenii serioși, integri și sinceri – cei care iubesc adevărul, lăsându-și inima la dispoziția Duhului Sfânt. În viața acestor oameni rodul nu întârzie să apară. Iar rodul va fi bogat…

Din enunțul pildei putem observa și diferitele tactici pe care Satana le folosește pentru a împiedica încolțirea și rodirea seminței Evangheliei. Dacă în primul caz (sămânța căzută lângă drum), cel rău se grăbește să „ciugulească” semințele Evangheliei înainte ca acestea să pătrundă în pământ și să încolțească, în cazul pământului stâncos, el își schimbă tactica. Deoarece sămânța a apucat să încolțească, deci s-a stabilit o anumită relație între Cuvânt și inima omului, Satana încearcă să usuce planta firavă, trimițând „arșița” necazurilor și persecuțiilor.

În cazul semințelor căzute între spini, acestea germinează, încolțesc și cresc, însă Diavolul are și el o tactică adecvată: îneacă totul prin spinii plăcerilor și ai grijilor lumești. În al patrulea caz, Diavolul nu mai poate face nimic. Legătura om-Evanghelie este atât de puternică și rădăcinile sunt atât de adânci, încât nimic nu mai poate împiedica rodirea.

Într-adevăr, viața se află în sămânță, însă secerișul depinde de calitatea pământului în care aceasta ajunge. Ceea ce este important de reținut este că Dumnezeu nu anulează libertatea omului de a alege ce fel de pământ să conțină inima lui. În funcție de această alegere, sămânța Cuvântului lui Dumnezeu este răpită, zădărnicită sau înăbușită de cel rău, sau dimpotrivă, aduce rod bogat.

E adevărat că nu ne putem schimba singuri, însă putem alege să-I încredințăm Duhului Sfânt lucrarea de transformare a inimii, lăsându-L pe El să o elibereze de stâncă tare a egoismului și să o curețe de spinii și mărăcinii păcatelor.

„Despărțiți de Mine nu puteți face nimic”, le spune Mântuitorul tuturor celor care încearcă prin propriile eforturi să-și schimbe terenul inimii (Ioan 15,5). Dar câte minuni se pot produce prin puterea Lui, dacă-L lăsăm pe El să schimbe ce trebuie schimbat! „Pot totul în Christos care mă întărește” (Filipeni 4,13).

„Lângă drum”

Din perspectiva unui agricultor, fâșia de pământ aflată lângă un drum circulat este total ineficientă. Din astfel de locuri se știe că nu se va strânge recoltă niciodată, căci foarte adesea, când drumul este aglomerat sau ploaia îl umple de bălți mlăștinoase, cei care circulă pe drum se abat de pe el pe lângă drum, bătătorind acea zona de pământ arabil.

Ca și compoziție, acel pământ nu este cu nimic mai prejos decât cel din interiorul tarlalei, însă vecinătatea drumului îl strică. Această categorie de pământ vorbește despre oamenii care trăiesc în locuri periculoase, la marginea prăpastiei păcatului, în anturajul unor oameni care mereu, zi de zi, contribuie prin influența lor la degradarea lor morală.

Câți oameni din această lume nu ar avea inimile alcătuite din pământ bun și afânat, pregătit să primească Evanghelia lui Christos, dacă nu i-ar strica (bătători) anturajul prietenilor, colegilor sau vecinilor lor? Câți oameni nu se apropie de zonele periculoase ale lumii, cochetând cu ispita și crezând că pe ei nu-i va afecta? Câți oameni buni nu devin răi, doar prin simplul fapt că se așază în locurile primejdioase de „lângă drumul” trasat de Dumnezeu?

Priviți la istoria lui Samson, născut într-o localitate aflată lângă granița cu filistenii. Copilărind și trăind în vecinătatea unor păgâni care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, lui Samson nu i-a fost greu să se obișnuiască cu mentalitatea acestora. Foarte curând îl vedem pe Samson intrând între filisteni și luându-și o soție dintre fetele acestora. Care a fost finalul? Sămânța Evangheliei i-a fost răpită de „păsările” care au năvălit în pământul inimii lui, iar Samson și-a ratat misiunea încredințată de Dumnezeu.

Pământul aflat lângă drum reprezintă inima bătătorită de prejudecățile lumii. Inima multora seamănă cu niște autostrăzi pe care circulă lumea cu ideile, prejudecățile, plăcerile și principiile ei. Când mintea omului este invadată doar de astfel de gânduri lumești, inima lui se împietrește prin „înșelăciunea păcatului” (Evrei 3,13 ), iar facultățile lui spirituale sunt paralizate.

Acești oameni, deși aud Cuvântul Evangheliei, nu-l înțeleg și, mai ales, nu înțeleg că li se adresează lor. Ei au senzația că acest Cuvânt este pentru alții, nicidecum pentru ei. Deși sămânța cade și pe terenul inimii lor, ea nu găsește nicio fisură prin care ar putea pătrunde pentru a încolți. Cuvântul se oprește la nivelul timpanului, fără să coboare în inimă. Consecința? „Păsările” se grăbesc să răpească sămânța, acel principiu de viață divin care ar fi putut să le schimbe destinul.

Satana se grăbește să „ciugulească” acele semințe, pentru ca nu cumva să se producă vreun miracol cu ele și să pătrundă adânc în inima oamenilor. Așa cum păsările sunt prezente lângă ogoarele proaspăt semănate, la fel și „păsările” celui rău sunt prezente în adunările în care se predică Cuvântul lui Dumnezeu, încercând să împiedice primirea adevărului.

În timp ce îngerii cei buni se străduiesc să-i determine pe ascultători să primească și să înțeleagă sămânța Evangheliei, îngerii cei răi se luptă pentru a-i face pe aceștia să respingă adevărul, să-l critice pe vorbitor și să fie cuprinși de un spirit de îndoială și necredință. Acești ascultători privesc predicile doar ca niște expuneri literare sau discursuri politice. Orice imperfecțiune a limbajului verbal sau trupesc devine o adevărată piedică pentru ei în primirea soliei lui Dumnezeu.

Deși pământul de lângă drum are aceleași calități ca și cel din interiorul ogorului, el devine neroditor. De ce? Pentru că „păsările” celui rău sunt lăsate să ciugulească sămânța. Iar aceste „păsări” sunt nenumărate: „pasărea” spiritului de critică, cea a neatenției, a somnolenței, și multe altele din „colivia” Diavolului.

„În locuri stâncoase”

Oricine s-ar bucura dacă ar primi în dar câteva zeci de hectare de pământ. Dar dacă acest pământ este stâncos? Dacă la tot pasul, când vrei să pregătești pământul pentru semănat, dai doar de bolovani, stânci, sticle și gunoaie?

Am trăit în mic experiența unui om care a vrut să obțină o recoltă pe un pământ plin cu pietre, resturi de zidărie și tot felul de gunoaie. Ani de zile am curățat acel petic de pământ, dar în fiecare primăvară, când doream să semăn, pietrele, cioburile de sticlă și tot felul de gunoaie ieșeau mereu la suprafață.

În pământul stâncos există pământ de calitate, însă este foarte puțin, doar la suprafață. Așa se explică de ce sămânța căzută în acest pământ încolțește repede. Oamenii din această categorie au aspirații și dorințe bune, însă sub toate acestea se ascunde stâncă egoismului care nu permite seminței Evangheliei să-și dezvolte rădăcini adânci.

Oamenii din această categorie par să fie ușor convertiți. Ei primesc Evanghelia „îndată și cu bucurie” (vezi Matei 13,20), însă religia lor este superficială. Este numai firesc și de dorit să primim Evanghelia „îndată și cu bucurie”. Și vameșul Matei a lăsat totul și L-a urmat pe Iisus. Însă primirea Evangheliei doar la nivelul minții, fără să schimbe inima, caracterul și obiceiurile nesănătoase de viață, nu ajută la nimic.

Dacă este ceva de învățat de la această categorie de oameni, este importanța „rădăcinilor” personale – simbolul unei legături profunde și invizibile cu Domnul Christos, Sursa vieții. Nicio plantă nu poate supraviețui și nu poate aduce rod cu rădăcinile altei plante. Fiecare își are propria rădăcină și, cu cât aceasta este mai adâncă, cu atât șansa ca planta să reziste sub arșița soarelui este mai mare.

Un copac din deșert, cu o înălțime medie de 6‑8 m, ca să poată rezista arșiței, trebuie să-și înfigă rădăcinile adânc în pământ, uneori până la 40‑60 m. Iată de ce, pe plan spiritual, sunt atât de importante „rădăcinile” personale adânci – propriile convingeri obținute prin studiul personal al Cuvântului lui Dumnezeu și din experiența personală cu Domnul Christos. Nimeni nu poate rezista arșiței ispitelor doar bazându-se pe credința altuia sau pe experiențele celor de lângă el.

Soarele de vară, care în mod normal trebuie să aducă rodul la coacere, va usca acele plante cu rădăcini mici, nedezvoltate. Din nefericire, mulți primesc Evanghelia doar ca să scape de suferință și lipsuri, nu pentru a fi eliberați de puterea păcatului. Câtă vreme totul este bine în viața lor, aceștia nu pot fi deosebiți de creștinii veritabili. Însă necazurile inerente vieții, și mai ales prigonirile din cauza credinței, le descoperă adevăratul caracter – pământ stâncos.

Deși poate că au fost priviți ca niște oameni de nădejde, niște stâlpi ai Bisericii, ei vor dezamăgi în final. Vor fi stele căzătoare, având un creștinism formal, de fațadă. Stânca egoismului din inimă a fost rezerva pe care și-au păstrat-o pentru ei. Iar această rezervă le va fi fatală, în același mod în care i-a fost fatală și lui Iuda, ucenicul care nu a permis ca stânca egoismului său să fie dinamitată de Iisus, lăsând apoi ca sămânța Evangheliei să se dezvolte în inima lui. „Arșița” crucii lui Christos și batjocurile lumii l-au făcut pe Iuda să dispară pentru totdeauna din ogorul Evangheliei.

Lumea noastră seamănă tot mai mult cu un deșert în care, fără o rădăcina adâncă, obținută printr-o relație personală cu Dumnezeu și Cuvântul Lui, niciun creștin nu va rezista „arșiței” necazurilor.

„Între spini”

Dacă în cazul seminței căzute lângă drum, aceasta nu a apucat nici măcar să germineze, iar în cazul seminței căzută în pământ stâncos, ea a încolțit, însă s-a veștejit la primul val de arșiță, în cazul seminței căzute între spini lucrurile stau cu totul altfel.

Pământul este la fel de roditor ca și cel din interiorul ogorului, ceea ce face că sămânța să încolțească, să crească și chiar să mimeze rodirea. Însă spicele sunt goale, uscate, fără rod. De ce? Pentru că, deși fondul inimii este bun, vechile obiceiuri păcătoase nefiind părăsite, acestea îneacă intențiile bune. „Spinii” înclinațiilor spre păcat nu au nevoie să fie semănați. Ei cresc în orice fel de teren și, din punctul acesta de vedere, niciun om nu e scutit de prezența lor. Căci, spune apostolul Pavel, „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23).

Semințele firii pământești se regăsesc în fiecare dintre noi, însă responsabilitatea noastră este mare: pe de o parte, trebuie să îngrijim sămânța Evangheliei, iar pe de altă parte, trebuie să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne curețe inima de „spinii” și „mărăcinii” păcatului.

Dacă aceste lucruri elementare, cu care agricultorul este obișnuit, nu sunt aplicate și în viața spirituală, vechile obiceiuri păcătoase vor reapare cu mai multă putere, împiedicând apariția rodului. Nu e suficient ca „spinii” păcatului să fie tăiați prin metode omenești, cum sunt: educația, voința, cultura, sau faptele bune. Ei trebuie să fie smulși cu rădăcină cu tot, oricât ar fi această de lungă.

În cele trei variante ale Pildei semănătorului, „spinii” sunt identificați cu:

– „îngrijorările veacului acestuia” și „înșelăciunea bogățiilor” (Matei 13,22).

– „grijile lumii”, „înșelăciunea bogățiilor” și „poftele altor lucruri” (Marcu 4,19).

– „grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia” (Luca 8,14).

Făcând suma, prin „spini” înțelegem trei pericole majore care amenință spiritualitatea și rodirea în viața unui creștin: 1) îngrijorările nesănătoase 2) tentațiile bogățiilor și 3) plăcerile păcătoase ale vieții.

1) Nimeni nu este scutit de griji: nici săracul care se gândește cum să aducă o bucată de pâine pe masa copiilor, nici bogatul care se teme să nu-și piardă averea. Însă când aceste griji nu sunt predate în mâna Mântuitorului, ele devin obsedante, devin îngrijorări care îneacă sămânța Evangheliei și o împiedică să aducă rod.

Mulți creștini uită învățătura Domnului Christos cu privire la florile câmpului: „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu țes și totuși, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei. Așa că dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (Matei 6,28‑30).

De ce sunt atâția creștini împovărați de mulțimea grijilor vieții? Pentru că Domnul Iisus nu este lăsat să le poarte poverile. De aceea, grijile care ar trebui să ne apropie de Dumnezeu, tocmai ele ne îndepărtează de El, înecând semințele Evangheliei.

2) Bogăția în sine nu este ceva păcătos, dacă este dobândită și folosită corect. Biblia este plină de exemple de oameni bogați și credincioși în același timp (Avraam, Iov, David, etc.). Pericolul constă în falsa impresie pe care bogăția o creează în mintea unor oameni care cred că aceasta îi va ocroti de necazuri, îi va ridica în ochii lui Dumnezeu și îi va face fericiți. Aceasta este „înșelăciunea (iluzia n.n.) bogățiilor”.

Lucrurile cele mai greu de administrat în această viața sunt bogăția, celebritatea și puterea. Doar o puternică legătură cu Dumnezeu îl poate ajuta pe un om bogat, celebru și puternic să se mențină în echilibru.

3) În privința plăcerilor păcătoase, Biblia este clară: „Cine seamănă în firea pământească, va secera în firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera în Duhul viața veșnică” (Galateni 6,8).

Așadar, toate obiceiurile care slăbesc puterile fizice, care întunecă mintea și amorțesc facultățile spirituale nu sunt altceva decât „spini” care „se războiesc cu sufletul” (vezi 1 Petru 2,11), înecând cele mai nobile aspirații. De aceea, îndemnul apostolului iubirii este la fel de actual și astăzi, când pe tarabele lumii ne sunt oferite tot mai multe și mai variate plăceri păcătoase: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume… Căci tot ce este în lume: poftă firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2,15.16).

„În pământ bun”

Poate că acest pământ, care se dovedește roditor, nu a fost așa de la început. Poate că a fost și el bătătorit, nelucrat, plin cu pietre sau năpădit de spini și pălămidă. Dar el s-a lăsat lucrat de mâna agricultorului până ce a devenit un pământ bun, roditor.

Cei asemănați cu pământul cel bun nu sunt scutiți de greutăți. Și ei au parte de arșița soarelui și de seceta verii, și ei trebuie să facă față furtunilor puternice. Dar, pentru că au rădăcini adânci, greutățile care pe alții îi ofilesc, pe ei îi întăresc și-i fac roditori.

Care sunt roadele acestor oameni? Pe de o parte ele sunt reprezentate de un caracter tot mai asemănător cu al Mântuitorului. Pe de altă parte, ele sunt faptele bune pregătite de Dumnezeu pentru copiii Săi. Și, nu în ultimul rând, ele sunt sufletele câștigate la mântuire.

Există diferențe de rodire: unul dă treizeci, altul șaizeci, altul o sută. Dar nu aceasta contează în ochii lui Dumnezeu. Ceea ce contează este spiritul, motivația omului, iar nu cantitatea rodului. Iar Dumnezeu, care privește la inimă, nu la aparențe, va răsplăti din belșug astfel de roade, ducându-le în „grânarele” cerului. Pentru veșnicie…

Concluzii

Fiecare om se poate încadra, în anumite momente ale vieții, în una dintre aceste patru categorii de pământ. Uneori Cuvântul pe care-l auzim cade lângă drum, uitându-l ca și cum nu l-am fi auzit niciodată. Fie „pasărea” somnolenței, fie cea a neatenției, fie cea a spiritului critic, ne pot face să fim uneori pământ de lângă drum.

Alteori, ne entuziasmam mult prea repede față de o activitate sau un proiect al Bisericii, însă ne pierdem elanul foarte curând și, neavând rădăcina adâncă, renunțăm. Alteori, ducem un proiect mulți ani cu îndârjire, dar în final spinii îngrijorărilor,îmbogățirii peste noapte sau ai plăcerilor păcătoase biruie și, în final, totul este pierdut.

Există și momente în care suntem pământ bun, afânat, doritor să primească adevărul asemenea unui burete. Atunci aducem rod bogat… De cine depinde în care situație ne aflăm? Doar de noi și de alegerea pe care o facem.

Dacă merită să reținem ceva important din Pilda semănătorului, atunci acel lucru este următorul: Dumnezeu ne iubește la fel, neselectiv, oferindu-ne aceleași semințe ale adevărului, indiferent de calitatea „pământului” din care este alcătuită inima noastră. Noi însă ne comportăm diferit față de Evanghelie. Și aceasta fie spre pierzarea, fie spre mântuirea noastră.

„Doamne, pregătește Tu în fiecare zi ogorul inimii noastre. Curăță-l de orice stâncă a egoismului, desțelenește pământul bătătorit de prejudecăți și smulge toți spinii firii noastre pământești. Apoi seamănă în el sămânța Evangheliei Tale și fă-o să rodească spre slava Ta”.

Lori Balogh