Răstignirea ( crucificarea )
„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume” ( Galateni 6,14 )
„Iisus, ducându-Și crucea, a ajuns la locul zis al „Căpățânii”, care în evreiește se cheamă Golgota. Acolo a fost răstignit; împreună cu El au fost răstigniți alți doi, unul de o parte și altul de alta, iar Iisus la mijloc.” ( Ioan 19,17.18 )
Informații generale
Dintre toate pedepsele capitale care se practicau în Antichitate, răstignirea ( crucificarea ) era de departe cea mai crudă, cea mai dureroasă, cea mai lentă și cea mai degradantă formă de pedepsire cu moartea a unui vinovat.
Cu privire la „inventatorii” acestei teribile pedepse există mai multe versiuni. Unii susțin că răstignirea a fost inventată de perși în jurul anului 300 i.Chr. Alții susțin că posesorii „brevetului” ar fi cartaginezii. Răstignirea este uneori atestată și la vechii greci, însă cei care au perfecționat-o au fost romanii în jurul anului 100 i.Chr.
Istoria consemnează faptul că Alexandru Macedon a crucificat două mii de tirieni, iar Iosif Flavius afirmă în scrierile sale că împăratul persan Cirus, în edictul privitor la repatrierea evreilor aflați în Babilon, amenință cu răstignirea pe cei care ar fi încercat să împiedice executarea poruncii sale ( Antichități, 11.1.3; 4.6 ).
În Palestina, prima atestare a pedepsei cu moartea prin crucificare o avem de la același istoric evreu, Iosif Flavius, care se referă la ea cu ocazia persecuțiilor lui Antioh IV Epifanul. Acesta cucerise deja Palestina, însă a continuat campania sa militară în Egipt. În timpul acestei campanii, la evreii din Ierusalim a ajuns falsul zvon că Antioh ar fi pierit în timpul luptelor din Egipt. Ca urmare, aceștia s-au revoltat împotriva stăpânirii străine. La reîntoarcerea sa din Egipt, în anul 167 i.Chr, Antioh i-a zdrobit pe evreii revoltați din Ierusalim, răstignindu-i pe mulți dintre ei ( II Macabei 5, 11‑14 ).
Inițial, romanii au folosit răstignirea pentru pedepsirea sclavilor și tâlharilor, însă niciodată pentru cetățenii romani. Pe vremea imperiului însă, au început să fie crucificați și cetățenii romani. Fiind deosebit de spectaculoasă, crucificarea era practicată susținut de romani, ca pedeapsa exemplară care avea menirea să-i descurajeze pe opozanți. Un astfel de exemplu îl reprezintă răstignirea a două mii de rebeli în Palestina, în anul 7 d.Chr, din ordinul procuratorului roman.
Inițial, în locul crucii se folosea un simplu țăruș ( bârnă ) ascuțit la un capăt, pe care condamnatul era legat sau atârnat, fiind lăsat acolo până murea. Numeroase basoreliefuri ne înfățișează astfel de scene, pedeapsa fiind cunoscută la asirieni, perși, cartaginezi și egipteni.
Grecii și romanii au „îmbunătățit” temutul instrument de tortură, adăugându-i o traversa – patibulum – pe care victima era obligată să o ducă până la locul de răstignire. Această latură transversală a crucii putea cântări până la 45 kg, ceea ce era deosebit de greu pentru un om deja torturat, biciuit, înfometat și însetat. În cazul lui Iisus, se estimează că El trebuia să poarte bârna transversală pe o distanță mai mare decât lungimea a două terenuri de fotbal.
Crucea putea să aibă fie formă literei T ( crux commissa ), fie forma arătată în iconografia creștină ( crux immissa ), fie, mai rar, forma literei grecești X ( crux decussata ), numită și „crucea sfântului Andrei”. Legea romană interzicea înmormântarea celor răstigniți, însă romanii respectau obiceiurile locale.
Deoarece după legea mozaică cei crucificați trebuiau să fie înmormântați îndată ce se constata decesul și în cursul aceleiași zile, romanii le-au respectat obiceiurile locale, care aveau un profund caracter religios.
Înainte de crucificare, condamnatul era întotdeauna supus unor torturi atât de crude încât ele însele puteau să-i cauzeze moartea. De regulă, el era biciuit cu un bici special – flagellum, flagrum – alcătuit din mănunchiuri de curele care aveau în vârf bucăți de lemn, os sau chiar metal. Loviturile de bici sfârtecau până la os carnea celui condamnat.
Legea mozaică, mai blândă și mai umană decât cea a popoarelor păgâne, interzicea aplicarea a mai mult de 40 de lovituri de bici. Pentru a nu depăși acest număr, se dădeau practic doar 39 de lovituri de bici. Însă la romani nu există o astfel de limitare, numărul loviturilor de bici depinzând de cruzimea și bunul plac al călăilor.
În cazul lui Iisus, la aceste torturi s-a adăugat și smulgerea bărbii, precum și rănile provocate de coroana de spini pusă pe capul Mântuitorului de soldații romani. Cei care rezistau biciuirii erau siliți să-și ducă singuri crucea ( patibulum ) până la locul răstignirii. Acesta se află întotdeauna în afara localităților, însă nu departe de acestea. De regulă, se alegeau locurile cele mai frecventate, iar ca timp se alegeau zilele de târg sau sărbătoare.
Ca loc al răstignirii lui Iisus a fost aleasă „Golgota” – o ridicătură calcaroasă de circa cinci metri înălțime, aflată nu departe de poarta vestică a cetății. Numele „Golgota” este un cuvânt ebraic care înseamnă „Căpățână”, de la asemănarea acestei înălțimi cu un cap de mort. Golgota se afla la o distanță de câteva sute de metri de Ierusalim, ajungându-se acolo pe poarta lui Efraim, de unde porneau drumurile spre Samaria și Galileea.
O legendă susține că pe Golgota sălășluiau osemintele lui Adam, iar crucea a fost înfiptă exact în locul unde fusese cândva craniul primului strămoș al omenirii. Legenda nu are însă niciun temei istoric sau biblic.
Vina condamnatului era scrisă pe o tăbliță pe care era obligat să o poarte până la locul răstignirii, pentru ca apoi aceasta să fie atașată de cruce. În timp ce cortegiul lugubru se îndrepta spre locul de execuție, un aprod striga vina celui condamnat, astfel încât mulțimea să ia cunoștință de ea.
Ajuns la locul răstignirii, condamnatul era pironit pe cruce. Acesta era spânzurat, legându-i-se mâinile și picioarele de lemnul crucii sau, în cazul în care se dorea o pedeapsă mai crudă, mâinile și picioarele erau străpunse cu ajutorul unor piroane de aproximativ 18 cm lungime și 9,5 mm în diametru.
Cu privire la momentul în care condamnatul era pironit pe cruce, cercetătorii susțin două variante posibile. Prima susține că pironirea pe cruce avea loc înainte ca crucea să fie înfiptă în pământ, în timp ce a doua variantă susține că pironirea se făcea după ce crucea era înfiptă în pământ și consolidată.
Pentru a prelungi agonia celui crucificat, stâlpul principal al crucii – stipes – era prevăzut uneori cu un suport special – un scaun mic de lemn, aflat sub șezut, care îi permitea acestuia să-și micșoreze greutatea suportată de mâini și picioare. Efectul acestui suport era acela că cel crucificat putea agoniza câteva zile ( uneori chiar până la nouă zile ) înainte de a muri.
Când se dorea urgentarea morții celor răstigniți, romanii pur și simplu rupeau picioarele victimelor, provocând întinderea toracelui și sufocarea în câteva minute. Această practică a soldaților romani se numea „crucifragrum”.
Alteori, condamnatul era sufocat cu fum prin aprinderea unui foc la baza crucii sau, în unele cazuri, erau eliberate animale înfometate, de unde deducem că înălțimea crucilor nu era mai mare decât statura unui om înalt. Spre a fi siguri că cei răstigniți au murit și că nu era vorba doar de moarte aparentă sau leșin, soldații însărcinați cu aplicarea pedepsei fie le zdrobeau picioarele, fie le împungeau inima cu sulița.
Contrar unor imagini prezente în iconografia care redă actul răstignirii Mântuitorului, piroanele nu erau bătute în palme, deoarece acestea nu puteau suporta greutatea corpului, ci ele erau bătute prin încheietura mâinilor. Acestea străpungeau zona străbătută de nervul median, cauzând șocuri de durere în brațe și umeri până la gât.
Cel răstignit avea o poziție nenaturală și imposibil de menținut. Filmele de la Hollywood ne prezintă o imagine deformată a realității răstignirii, deoarece victima nu avea picioarele întinse pe cruce. Genunchii erau îndoiți la aproximativ 45*, ceea ce făcea ca întreaga greutate a corpului să fie susținută de mușchii coapsei și de piroanele înfipte în articulația mâinilor. În doar câteva minute, mușchii coapsei și gambei oboseau, întreaga greutate a corpului fiind suportată de încheieturile din brațe și umeri.
Rezultatul era dislocarea articulațiilor celui crucificat: întâi a umerilor, apoi a coatelor și a încheieturilor mâinilor, astfel încât membrele superioare ajungeau să fie cu circa 9 cm mai lungi decât în mod normal. Aceasta este și imaginea pe care ne-o sugerează Psalmul 22,14: „Am ajuns ca apa care se scurge și toate oasele mi se despart. „
Dislocarea articulațiilor membrelor superioare ducea la întinderea mușchilor pectorali, iar pieptul se afla într-o poziție de inspirație, fiind deschis la maximum. Pentru a expira, victima trebuia să-și ridice trupul împingând în piroanele de la picioare, ceea ce îi provoca dureri insuportabile.
Filmele realizate la Hollywood ne prezintă imaginea unui răstignit ca și cum acesta s-ar afla într-o poziție fixă și pasivă pe cruce, fără posibilitatea de mișcare. În realitate, cel crucificat era extrem de activ pe cruce, fiind silit să se deplaseze în sus și în jos pe cruce, pe o distanță de aproximativ 12 cm. Și aceasta doar pentru a putea respira…
Fiecare mișcare de felul acesta, menită să împiedice asfixierea celui crucificat, producea dureri insuportabile în încheietura mâinilor și picioarelor, în coatele și umerii dislocați. Neputând să mențină o respirație normală, crucificatul ajungea într-o stare de hipoventilație. Rezultatul era scăderea nivelului de oxigen în sânge ( hipoxie ), concomitent cu creșterea nivelului de bioxid de carbon. Acest lucru genera o afecțiune cunoscută sub numele de hipercapnie. Nivelul ridicat al bioxidului de carbon în sânge făcea ca inima să bată tot mai repede pentru a spori livrarea de oxigen, ajungându-se la tahicardie, când pulsul putea crește până la maximumul posibil de 220 de bătăi/minut.
Pe de altă parte, biciuirea care a precedat crucificarea, apoi pironirea pe cruce și rănile provocate duceau la pierderi mari de sânge. Șederea pe cruce sub soarele arzător ducea la o deshidratare accentuată care era urmată de scăderea tensiunii arteriale. Se estimează că aceasta putea scădea până la valoarea de 80/50, stare pe care medicii o numesc șoc de gradul I cu hipovolemie: volum mic de sânge, tahicardie ( puls accelerat ), tahipnee ( ritm al respirației extrem de rapid ) și hiperhidroză ( transpirație excesivă ).
După un timp, plămânii se umpleau lichid ( edem pulmonar ), iar crucificatul ajungea în insuficiență cardiacă și respiratorie. Strigătul lui Iisus: „Mi-e sete” ( Ioan 19,28 ) ne arată că trupul Său deshidratat avea nevoie urgent de apă.
Deoarece nu mai putea respira normal, crucificatul se sufoca lent. În această etapă se presupune că Iisus a dezvoltat un hemopericard, adică plasmă și sânge adunate în spațiul din jurul inimii, numit pericard. Acest lichid a împiedicat inima să mai bată normal și, din cauza solicitării excesive, inima Mântuitorului s-a sfâșiat efectiv, ducând la moartea Sa.
După șase ore de chinuri groaznice, Iisus a strigat: „Tetelastai”, adică „S-a isprăvit” ( Ioan 19,30 ). În acel moment Și-a dat duhul și a murit. Soldații care au venit să le grăbească moartea celor trei răstigniți nu au mai fost nevoiți să-I zdrobească fluierele picioarelor, căci El era deja mort. Iar împunsătura de lance în coaste, în urma căreia a curs sânge și apă, dovedește că moartea Sa nu a fost o moarte aparentă sau un leșin, ci o moarte reală, biologică.
Conform celor relatate de istoricul evreu Iosif Flavius, după cucerirea Ierusalimului de armatele romane ale lui Titus, în anul 70 d.Chr, un mare număr de evrei au fost crucificați ( Iosephus, Viața, 75 ).
Pedeapsa capitala prin răstignire a fost abolită pe întreg cuprinsul Imperiului Roman din porunca lui Constantin cel Mare, din rațiuni religioase.
Considerații spirituale
Crucea – acest instrument teribil de tortură – a devenit un simbol al creștinismului. O întâlnim deasupra bisericilor, pe Biblie, la bordul automobilelor, pe morminte… Dar se mai află ea și în inimile creștinilor?
Câți dintre cei care își fac cu grijă semnul crucii sau care poartă crucea pe piept ca simplu talisman se mai gândesc serios la ceea ce s-a întâmplat cu Mântuitorul lumii atunci când atârna pe lemnul crucii cu două milenii în urmă? Câți dintre noi realizăm că acea cruce nu era pentru El, ci pentru noi, căci toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu, meritând plata păcatului care nu este alta decât moartea?
Dacă mai există vreun lucru care să sensibilizeze inima secularizată, materialistă și indiferentă a omului modern, atunci acesta este doar crucea. Crucea de pe Golgota… Acolo s-a suferit teribil, însă acolo s-a și iubit imens de mult.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” ( Ioan 3, 16 ).
Dacă nici crucea de pe Golgota nu ne mai impresionează, făcându-ne să ne întoarcem cu fața spre Dumnezeu și mântuire, oare mai există vreun alt lucru care ar putea să o facă?
Lori Balogh
Bibliografie:
1) Dicționar Biblic, ed. Stephanus, București, 1998, vol. 3
2) Dr. Truman Davis, „The Anatomical and Physiological Details of Death by Crucifixion”, New Wine, aprilie 1982
3) http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/roma-antica/rastignirea-crucificarea-125251.html
4) http://www.allaboutjesuschrist.org/romanian/rastignirea.htm
5) http://www.bisericasm.ro/ce-a-insemnat-rastignirea/
6) http://timisoaraevanghelica.wordpress.com/2014/04/19/detaliile-anatomice-si-fiziologice-ale-mortii-prin-rastignire/
7) http://www.lovendal.ro/wp52/rastignirea-istoria-unei-crude-condamnari-la-moarte/
Slăvit sa fie Domnul!
Mulțumesc mult pentru acest articol care mi-a adus înțelegerea corectă a morții îngrozitoare a Mantuitorului.
astazi, consider ca ar fi binevenita aceasta pedeapsa pentru cei ce conduc tara datorita suferintelor ce le-a cauzat poporului si implicit pentru vanzarea de tara.