Existența Sanctuarului ceresc

Existența Sanctuarului ceresc

Biblia prezintă o mulțime de adevăruri unanim acceptate de creștini, indiferent de care denominațiune aparțin aceștia. Există însă și adevăruri mai puțin populare, mai puțin cunoscute și care stârnesc adevărate dispute teologice între susținătorii și opozanții lor.

Deși avem aceeași Scriptură și aceleași mijloace pentru a o înțelege (studiul, rugăciunea și iluminarea Duhului lui Dumnezeu), de multe ori creștinii se află în tabere opuse, separate de bariere și ziduri de netrecut.

Un astfel de subiect controversat este cel legat de existența Sanctuarului ceresc. Cu câtva timp în urmă, am fost „somat” de administratorii unui site creștin evanghelic foarte popular din țară să precizez dacă cred sau nu în existența unui Sanctuar ceresc și să-mi prezint și argumentele în acest sens.

La vremea potrivită am răspuns celor care mi-au cerut lucrul acesta. În acest articol doresc să reiau subiectul, considerând că acesta nu este de importanță secundară, ci dimpotrivă, este un subiect care poate schimba optica noastră cu privire la Planul de Mântuire și lucrarea de mijlocire a Domnului Christos, la misiunea prezenta a Bisericii și la înțelegerea unor evenimente escatologice.

Aceia care susțin că problematica sanctuarului este legată strict de existența poporului evreu, între perioada Exodului și răstignirea Domnului Christos, ar trebui să nu piardă din vedere două aspecte:

1) Sanctuarul a existat în formă primitivă, dar esențială, încă de la începutul istoriei păcatului pe planeta noastră. Esența sanctuarului nu erau zidurile, obiectele sau aurul din care erau confecționate, ci ea era reprezentată de altarul și jertfa adusă pe el. Or aceste simboluri care arătau spre venirea unui „Miel” care să ridice păcatul lumii (vezi Ioan 1,29) pot fi regăsite încă de la poarta Edenului, în marele sanctuar al naturii, în jertfele aduse de Abel, Noe și toți patriarhii care au înțeles semnificația acestui simbol.

2) În Noul Testament, după aducerea jertfei lui Christos, rolul sanctuarului pământesc (la data aceea templul lui Irod) s-a încheiat. În anul 70 d.Ch., armatele generalului roman Titus au distrus templul din Ierusalim, lăsând în urmă, pentru posteritate, doar amintirea lui și un singur zid: cel al „plângerii”. Cu toate acestea, Biblia amintește de existența unui alt Sanctuar, unul ceresc, într-un cadru profetic care ne duce până în ultimele zile ale istoriei pământului.

Așadar, problema sanctuarului nu este una strict evreiască. Credincioșii care au trăit de la Adam până la Avraam, timp de circa două milenii, nu au fost evrei. Totuși ei au construit în marele sanctuar al naturii altare pe care au adus jertfe care-L simbolizau pe Christos. În același timp, Sanctuarul ceresc, despre care vorbește mai ales Noul Testament, nu are nimic de-a face cu poporul evreu ca națiune.

Importanța subiectului sanctuarului rezidă și dintr-un alt aspect. Când Moise a primit porunca de a construi tabernacolul din pustie, în timpul Exodului, detaliile construirii lui nu au fost lăsate la latitudinea omului, ci au fost precizate de Dumnezeu Însuși. Omului nu i s-a permis să decidă nici asupra materialelor din care urma să fie construit tabernacolul, nici asupra obiectelor de cult din el sau a materialelor din care urmau să fie confecționate, și nici asupra amplasamentului lor în planul sanctuarului. Toate aceste detalii au fost stabilite de Dumnezeu și transmise lui Moise, prin prezentarea unui model, a unei machete a tabernacolului care urma să fie construit: „Vezi, să faci totul după chipul care ți s-a arătat pe munte” (Exodul 25,40).

Mai târziu, după statornicirea poporului Israel în Țara Promisă, când se punea problema construirii unui templu măreț ca centru al închinării pentru națiunea iudaică, Dumnezeu nu a lăsat nici de data aceasta planurile templului la bunul plac al imaginației omului. Când regele David, aflat pe patul de moarte, i-a transmis urmașului său la tron, Solomon, însărcinarea construirii templului, i-a dat și planurile de construcție cu toate amănuntele lui.

Însă planurile viitorului templu nu erau făcute de oameni, ci fuseseră transmise de Însuși Dumnezeu, într-o manieră care ne dă de gândit, arătându-ne cât de important era pentru Dumnezeu acest proiect: „Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia (planurile n.n.), mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1 Cronici 28,19).

Biblia vorbește despre un singur lucru care ne-a fost transmis pe aceeași cale: Decalogul, Legea morală a Celor Zece Porunci. Și în acest caz, Dumnezeu a ales ca să scrie cu propria Sa mână enunțul Legii (vezi Exodul 31,18; 32, 15.16; 34,1.28; Deuteronomul 4,13; 10,1‑4).

Este paradoxal și de neînțeles cum un subiect căruia Dumnezeu i-a acordat o importanță atât de mare, încât a transmis instrucțiunile construirii templului scriindu-le cu propria Sa mână, este astăzi neglijat și contestat de majoritatea bisericilor creștine.

Este bine știut de creștini că, după înălțarea Sa la cer, Mântuitorul Și-a început lucrarea de mijlocire în favoarea neamului omenesc, în virtutea propriului sânge vărsat pe Golgota. În general, la întrebarea: Unde săvârșește Iisus lucrarea Sa de mijlocire? se răspunde scurt și evaziv: „La dreapta Tatălui”. Dar cum numește Biblia acel loc de la dreapta lui Dumnezeu, în care Mântuitorul oficiază această lucrare pentru om?

Iată de ce cred în existența unui Sanctuar ceresc, iar motivele care stau la baza acestei credințe (o credință nepopulară în mediile creștine) sunt următoarele:

1) În derularea Planului de Mântuire nu există rupturi și discontinuități. Dacă prin jertfa Domnului Christos rolul sanctuarului pământesc s-a încheiat, altceva asemănător trebuia să-i ia locul, acest „altceva” fiind mult mai măreț și desăvârșit, pe măsura Celui care urma să oficieze lucrarea de mijlocire în el.

Scriindu-le credincioșilor evrei despre lucrarea preoților din templul pământesc, apostolul Pavel afirmă că „ei fac o slujbă care este chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8,5). Așadar, tot ce se întâmpla în sanctuarul pământesc (tabernacolul din pustie sau templul de mai târziu) era o oglindire a unei realități cerești infinit mai măreață. Ca să întărească afirmația lui, Pavel reamintește porunca dată de Dumnezeu lui Moise: „Vezi, să faci totul după chipul care ți s-a arătat pe munte” (Exodul 25,40; Evrei 8,5).

Mai mult decât atât, același apostol, scriindu-le credincioșilor din Colose, afirmă că toate preceptele și rânduielile din Vechiul Testament legate de anumite sărbători, de mâncăruri și băuturi, precum și de sabatele ceremoniale erau „umbra lucrurilor viitoare” (Coloseni 2,17).

Dacă tot ceea ce se întâmpla în sanctuarul pământesc era o „umbră” a unor lucruri viitoare, cerești, care sunt acele realități prezente la care face referire apostolul? Este evident că „umbra” și realitatea trebuie să fie de aceeași natură. Un om nu poate lăsa o umbră de copac și nici invers. Un om lasă în urma sa o umbră tot de om.

Dacă sanctuarul pământesc, cu tot ce se petrecea în el, reprezenta o „umbră” a unei realități viitoare, cerești, atunci realitatea trebuie să fie de aceeași natură, însă mult mai măreață și mai plină de slavă. Și această realitate mai plină de slavă decât sanctuarul pământesc nu poate fi alta decât Sanctuarul ceresc.

2) Apostolul Pavel dedică un spațiu însemnat în Epistola sa către Evrei lucrării de mijlocire a Domnului Christos, începută după înălțarea Sa la cer. El afirmă că „punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri” (Evrei 8,1).

Dar cum se numește acest loc, numit de Pavel „la dreapta scaunului de domnie al măririi”? Tot el identifica acest loc: „ca slujitor al Locului prea sfânt și al adevăratului cort (templu, sanctuar n.n.) care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 8, 2). Despre acest „Loc prea sfânt” și „cort ridicat nu de om, ci de Domnul”, apostolul Pavel amintește de mai multe ori în aceeași epistolă.

Despre acest „cort” ceresc el spune că, atâta vreme cât stătea în picioare „cortul” dintâi, (tabernacolul, templul pământesc n.n.), deci până la jertfa de pe Golgota, drumul nu era deschis spre el (vezi Evrei 9,8). Așadar, jertfa Mântuitorului a fost cea care a deschis drumul spre inaugurarea oficială a Sanctuarului ceresc, în care El Își continuă lucrarea de mijlocire în favoarea omului păcătos.

Despre acest Sanctuar ceresc, același apostol afirmă că, după înălțarea Sa, Mântuitorul „a intrat odată pentru totdeauna în Locul prea sfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu Însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 9,12). Un studiu amănunțit al capitolelor 8, 9 și 10 din Epistola către Evrei ne va ajuta să înțelegem că, după înălțarea Sa, Mântuitorul a intrat într-un Locaș ceresc special destinat lucrării Sale de mijlocire. Acest Locaș nu poate fi altul decât Sanctuarul ceresc.

3) Sanctuarul ceresc apare și în mult contestata profeție a lui Daniel din capitolul 8 cu privire la „cornul cel mic”. Fără să intrăm în detaliile acestei profeții (vezi explicația profețiilor lui Daniel), pentru subiectul care ne interesează acum este relevant faptul că Biblia vorbește despre un Sfânt Locaș care va fi curățat în contextul unor evenimente târzii din istoria creștinismului. Faptul că acest „Sfânt Locaș” este cel ceresc și nu un eventual templu pământesc, reiese din descrierea lucrării făcute de „cornul cel mic”: „S-a înălțat până la oștirea cerurilor”, „s-a înălțat până la căpetenia oștirii, i-a smuls jertfa necurmată și i-a surpat locul locașului său cel sfânt” (Daniel 8,10.11).

În contextul profeției lui Daniel, „cornul cel mic” reprezintă acea putere politico-religioasă care a încercat (și a și reușit în mare măsură) să-I smulgă Marelui nostru Preot, Iisus Christos, prerogativele Sale de singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Pretenția unor preoți pământești de a ierta păcatele și de a se poziționa ca mijlocitori în locul „singurului Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Christos” (vezi 1 Timotei 2,5) nu reprezintă decât o încercare de a-I smulge Domnului nostru jertfa Sa, singura care poate aduce ispășire, și de a surpa Templul ceresc, în care Acesta Își desfășoară lucrarea.

Profeția biblică din Daniel 8,14, care ne trimite târziu în istorie, prin derularea unei lungi perioade de timp (cele 2300 de zile și nopți profetice = 2300 de ani reali), ne vorbește despre un Sfânt Locaș care urma să fie curățat la finalul acestei perioade. De la distrugerea templului din Ierusalim, în anul 70 d.Ch., de către armatele romane conduse de generalul Titus, un astfel de Locaș nu a mai existat pe pământ. Contextul profetic ne trimite însă la realitatea cerească, la Sfântul Locaș ceresc, Templul în care Domnul Christos Își desfășoară lucrarea de mijlocire după înălțarea Sa la cer.

4) Probabil că cel mai puternic argument în favoarea existenței unui Sanctuar ceresc prezent îl oferă cartea Apocalipsei, scrisă spre sfârșitul primului secol creștin, la o dată la care templul pământesc nu mai exista.

În profeția celor șapte trâmbițe (capitolele 8, 9 și 11,15) , care prezintă o serie de evenimente din istoria lumii din perioada creștină, apare dintr-o dată, descris chiar cu unele detalii ale sale, Templul ceresc: „Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: și s-a văzut chivotul  legământului Său, în Templul Său” (Apocalipsa 11,19).

Această apariție neașteptată a Templului ceresc, conținând originalul Legii sfinte a lui Dumnezeu (Decalogul), în contextul trâmbiței a șaptea, care anunță sfârșitul istoriei păcatului și începutul Împărăției veșnice a lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 11,15), ar trebui să le dea de gândit tuturor celor care contestă existența unui Sanctuar ceresc.

Pasajul biblic este cât se poate de clar și nu permite interpretări distorsionate. Dacă credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm și acest adevăr: există un Sanctuar ceresc în care Domnul Christos mijlocește în favoarea omenirii.

Ca să pot nega acest adevăr, ar trebui să rup câteva pagini din Biblie… Lucru pe care nu-l voi face niciodată…

Lori Balogh