Este mânia o trăsătură a caracterului lui Dumnezeu?

Este mânia o trăsătură a caracterului lui Dumnezeu?

Biblia vorbește în multe dintre pasajele sale despre mânia lui Dumnezeu. Citind superficial Scriptura, unii au ajuns la concluzia că despre mânia lui Dumnezeu se amintește doar în Vechiul Testament, în timp ce în Noul Testament predomină dragostea, îndurarea, iertarea și harul Tatălui ceresc.

S-a ajuns până acolo încât unii comentatori și autori de lucrări teologice să afirme că Biblia ne prezintă doi dumnezei: unul al Vechiului Testament: rece, aspru, distant, mânios și sângeros, iar altul al Noului Testament: bun, iertător, iubitor, îngăduitor și plin de har.

Will Durant, autorul unei lucrări istorice monumentale, intitulată „Civilizații istorisite”, afirmă despre Yahweh, Cel pe care Îl consideră Dumnezeul evreilor și al Vechiului Testament, că era „un zeu întunecat, războinic, înverșunat, cu slăbiciuni care-L fac aproape simpatic”, „un zeu al oștirilor, expansionist și imperialist” (1).

Față de o astfel de imagine distorsionată a lui Dumnezeu, nu este de mirare că mulți oameni preferă să se îndrepte spre Noul Testament, unde găsesc un Tată iubitor, generos, îngăduitor și iertător, neglijând revelația Scripturilor vechi-testamentare.

O primă observație care trebuie făcută în legătură cu raportul biblic este aceea că nu doar Vechiul Testament vorbește despre mânia lui Dumnezeu, ci și Noul Testament. Mai mult decât atât, în cărțile Noului Testament există pasaje care vorbesc mai explicit despre ceea ce noi numim „mânie divină” decât în cărțile Vechiului Testament.

Scriindu-le credincioșilor evrei, apostolul Pavel le atrage atenția ca dincolo de harul mântuitor al lui Dumnezeu, dincolo de iertare, dragoste, bunătate și îngăduință există și mânie: „Căci știm Cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Apoi, apostolul adaugă plin de înfricoșare: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei 10,30.31).

De asemenea, credincioșilor din Roma, Pavel le scrie: „Mania lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1,18).

În aceeași ordine de idei, ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, ne prezintă scene ale revărsării mâniei lui Dumnezeu asupra celor nelegiuiți în cuvinte ce greu pot fi regăsite în Vechiul Testament. Solia celui de-al treilea înger din Apocalipsa 14 conține cuvinte și expresii înfricoșătoare, care zugrăvesc mânia aprinsă a lui Dumnezeu împotriva celor ce se vor închina fiarei și icoanei ei, în timpul ultimului test al credincioșiei oamenilor:

„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; va fi chinuit în foc și pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului” (Apocalipsa 14,9.10)

De asemenea, cele șapte plăgi, care se vor revărsa peste cei nelegiuiți după ce harul lui Dumnezeu va fi închis, vor fi și ele manifestări ale mâniei lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 15,1; 16,1).

Așadar, ideea că în Vechiul Testament este zugrăvit un Dumnezeu mânios și gata să pedepsească, în timp ce în Noul Testament întâlnim un alt Dumnezeu, plin de har și bunătate, este doar o prejudecată. O prejudecată primejdioasă…

Pe paginile Vechiului Testament întâlnim nenumărate dovezi ale harului și iubirii divine, iar pe cele ale Noului Testament întâlnim nenumărate dovezi ale dreptății și mâniei lui Dumnezeu împotriva celor ce stăruiesc în răutate și păcat.

Dumnezeul Vechiului Testament este același cu Cel al Noului Testament, căci El Însuși ne asigură: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6). Apostolii confirmă acest mare adevăr, spunând despre Iisus că El este „Același, ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8) și că în „Tatăl luminilor nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

Dacă am înțeles că Biblia vorbește despre un singur Dumnezeu, atât pe paginile Vechiului, cât și ale Noului Testament, rămâne totuși o nedumerire: Este Dumnezeul căruia ne închinăm un Dumnezeu mânios, asemenea zeilor păgâni ale căror răbufniri emoționale trebuiau potolite prin sacrificii făcute de oameni? Și dacă El este mânios, ce se înțelege prin această mânie?

Marele inconvenient al limbajului omenesc este acela că suntem nevoiți să exprimăm trăsături ale caracterului lui Dumnezeu sau acțiuni ale Sale în cuvinte și termeni omenești. Or, acești termeni, pe de o parte sunt limitați, iar pe de altă parte semnificația lor este influențată de condiția umană. Când folosim cuvântul „mânie”, în mod automat percepem termenul ca fiind ceva negativ, o răbufnire emoțională lipsită de iubire, tiranică și violentă. De ce? Deoarece zi de zi suntem confruntați cu astfel de manifestări ale mâniei: negative, distructive, încărcate de ură și, în final, păcătoase.

Putem să atribuim „mâniei” lui Dumnezeu astfel de sensuri? Biblia folosește doi termeni grecești pentru „mânie”: „orge” și „thymos” (2). „Orge” este folosit pentru a reda reacția față de o nedreptate. O astfel de reacție a avut Iisus în sinagogă, într-o zi de Sabat, când i-a întrebat pe iudeii prezenți dacă „este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau să o pierzi?” Evanghelistul Marcu specifică faptul că în acea ocazie, văzând împietrirea inimii iudeilor, Domnul Și-a rotit privirile „cu mânie peste ei” (Marcu 3,4.5). „Orge” nu este altceva decât indignarea față de o nedreptate ce se săvârșește în văzul omului.

Celălalt termen grecesc, „thymos”, este folosit pentru a descrie furia distructivă, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Irod, care a fost atât de furios, încât a poruncit să fie uciși toți pruncii de parte bărbătească din Betleem (vezi Matei 2,16; Luca 4,28).

Așadar, există o formă pozitivă a mâniei (indignarea), dar și o formă negativă a ei (furia distructivă). În cazul lui Dumnezeu, sunt folosiți ambii termeni: „orge”, când Biblia vrea să scoată în evidență indignarea lui Dumnezeu față de nedreptățile pe care le vede între oameni, și „thymos”, când Biblia vorbește despre judecata celor nelegiuiți.

Este demn de subliniat că „thymos” se folosește doar în câteva versete biblice: Romani 2,8; Apocalipsa 14,10.19; 15,1; 16,1.19 și 19,15. De fiecare dată când este folosit „thymos”, contextul este cel al judecății finale, după ce harul lui Dumnezeu se va fi încheiat, iar pedepsele Sale vor începe să cadă peste cei care au respins ofertele îndelungate ale harului Său.

Dacă mânia omenească este impregnată de ură față de o persoană, o clasă socială, un grup, o denominațiune sau o etnie, mânia divină nu este îndreptată împotriva omului, ci a răului și a păcatului din inima și faptele lui. Oamenii, fiind creaturi ale Sale, sunt iubiți de Dumnezeu, până acolo încât El „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).

Însă Dumnezeu nu poate iubi păcatul care L-a despărțit de creaturile Sale și care L-a țintuit pe unicul Său Fiu pe cruce. El urăște păcatul din adâncul inimii Lui de Dumnezeu. Toate eforturile Sale în marele Plan de Mântuire converg în a-l despărți pe omul păcătos de păcatul de care s-a alipit, acceptând să trăiască o viață nouă în Iisus Christos.

Dacă însă omul se alipește de păcatul său, într-o atitudine de răzvrătire continuă și deplină, mânia lui Dumnezeu, îndreptată împotriva păcatului, îl lovește și pe om. Pentru binele Universului și pentru fericirea și armonia tuturor ființelor create, inclusiv a celor ce vor fi mântuiți, Dumnezeu va fi nevoit să-Și reverse mânia („thymos”) împotriva celor nelegiuiți, distrugând și ștergând orice urmă a păcatului din Universul Său. În caz contrar, păcatul și răul s-ar perpetua și s-ar dezvolta la infinit, cu complicitatea chiar a lui Dumnezeu. Or lucrul acesta este inacceptabil pentru caracterul Său sfânt.

Este adevărat, cuvântul „mânie” nu sună bine în urechile noastre, mai ales când vorbim despre mânia lui Dumnezeu. Dar oare cum ar fi un părinte care ar rămâne indiferent față de nedreptățile care se fac copiilor lui? Ce fel de părinte ar fi acela care ar rămâne impasibil văzându-și copii bătuți, chinuiți, batjocoriți și nedreptățiți?

Mania ca „indignare” nu numai că nu este păcătoasă, dar ea este chiar o manifestare a neprihănirii, a dreptății. Vai de cei care nu se indignează la vederea nedreptăților din jur!

Iar atunci când vorbim despre „thymos”, acea mânie distructivă care se va revărsa asupra lui Satana, a demonilor lui și a oamenilor nelegiuiți, oare cum ar arăta Universul nostru dacă Dumnezeu nu ar pune capăt istoriei păcatului, dacă nu ar distruge „cu rădăcină și ramură” (vezi Maleahi 4,1) orice manifestare a răului împreună cu toți cei care-l săvârșesc?

Ce armonie și fericire ar mai exista pe Noul Pământ, dacă pe el ar continua să trăiască oameni ca Hitler, Nero, Pol Pot, Torquemada sau Stalin, perpetuând la infinit răul? Cum ar arăta viața veșnică dacă oamenii ar continua să fie corupți, nesinceri, răi, lacomi, vicleni și plini de toate viciile pe care le vedem astăzi?

În derularea marii lupte dintre bine și rău, Dumnezeu se mânie. Și e bine că este așa. Acum El este indignat („orge”) la vederea nedreptăților care se fac pe pământ, însă va veni în curând ziua în care, la judecata finală, El Își va revărsa mânia distructivă („thymos”) asupra tuturor celor care fac aceste nedreptăți, fără să le părăsească. Nimicind orice urmă a păcatului, El va aduce zorile unei noi Creații, într-un Univers plin de armonie. Atunci, în veșnicie, mânia Lui nu va mai exista, căci nu va mai fi niciun motiv care să o justifice.

Acum însă, binecuvântată fie „mânia” lui Dumnezeu!

Lori Balogh

Referințe:

(1) Will și Ariel Durant, „Civilizații istorisite”, vol. II, p. 18.19

(2) Roberto Badenas, profesor de VT, Saleve Adventist University, în articolul „Ce este mânia lui Dumnezeu și cum se manifestă? publicat în volumul „Interpretarea Scripturii”, ed. Viață și Sănătate, București, 2012, p. 367‑370