„Sunt copil de Împărat și eu plâng pe cale”

„Sunt copil de Împărat și eu plâng pe cale”

În unele biserici creștine se cântă un imn de o frumusețe aparte, un imn care exprimă bucuria apartenenței noastre regale și a originii noastre cerești, bucuria celui care L-a cunoscut pe Iisus și care a regăsit drumul spre adevăratul său cămin ceresc. Versurile lui ne transmit optimism, încredere și speranță în mijlocul celor mai grele momente ale vieții:

„Sunt copil de Împărat și eu cânt pe cale… Nu mi-e frică de nimic, de Iisus eu sunt ferit, Domnul e la dreapta mea și eu cânt pe cale.

Merg spre casă fericit și eu cânt pe cale, Spre orașul luminat, îmbrăcat cu diamant, spre un nou Ierusalim, merg cântând pe cale.

Am plecat voios spre cer și eu cânt pe cale. Cânt mereu în calea mea, până ținta voi vedea, Casa Tatălui ceresc, și eu cânt pe cale.”

Am ascultat cândva o parodie a acestui imn, care mi-a dat de gândit. Dincolo de zâmbetele inerente, un mare și trist adevăr răzbate din versurile parodiate:

„Sunt copil de Împărat și eu plâng pe cale… Nu mă bucur de nimic, cu Iisus sunt necăjit, Domnul e la dreapta mea și eu plâng pe cale!

Merg spre casă amărât și eu plâng pe cale, spre orașul luminat, îmbrăcat cu diamant, spre un nou Ierusalim, merg plângând pe cale.

Trist plecat-am către cer și eu plâng pe cale. Plâng mereu în calea mea până ținta voi vedea, Casa Tatălui ceresc și eu plâng pe cale.”

Aceste ultime versuri sunt doar o parodie. Dar nu este adevărat că, deși suntem fii de Dumnezeu, deși mergem spre căminul nostru ceresc unde ne așteaptă bucurii veșnice, ne comportăm ca și cum am fi orfani, niște ființe abandonate, ale nimănui? Nu este adevărat că ne trăim viața de credință ca și cum zilnic cineva ne-ar conduce la abator?

Chiar dacă niciodată nu vom recita sau cânta astfel de versuri, ele sunt adesea citite de cei din jurul nostru în mimica noastră abătută, în cuvintele noastre plângătoare, în îngrijorările noastre mărunte, dominate mai mult de pesimism, decât de o încredere neclintită în Dumnezeu.

Vă propun să discutăm despre bucurie, despre acea bucurie adâncă, durabilă și curată care trebuie să-l caracterizeze pe orice adevărat copil al lui Dumnezeu. Nu, nu e vorba despre acea veselie zgomotoasă care se aude pe la petrecerile lumii, ci de acea bucurie liniștită și profundă, asemenea apelor adânci, acea bucurie care este rodul nu al eforturilor omenești, ci al Duhului Sfânt.

Dar mai poți să te bucuri astăzi, când viața este atât de nesigură, când nu ai cu ce plăti întreținerea la bloc, când ești șomer și nu ai ce pune pe masa copiilor, sau când medicul tocmai ți-a pus un diagnostic înfricoșător? Mai poți să te bucuri când vezi atâta corupție, imoralitate și crimă în jur? Mai poți să te bucuri când vrei să faci bine celor din jur, să le vestești vestea cea bună a mântuirii, iar ei te tratează cu dispreț și răutate?

La toate aceste întrebări și la multe altele de felul acesta, Biblia are un singur răspuns: Da, bucuria este posibilă. Și, mai mult decât atât, bucuria este o necesitate pentru un copil al lui Dumnezeu. Putem spune, fără să greșim, că bucuria este chiar un criteriu după care îl putem recunoaște pe un adevărat creștin între mulți alții care doar poartă numele acesta.

Biblia are multe de spus despre bucurie. Nu despre sentimentul trecător al bucuriei, care dispare la cea mai mică adiere a vântului suferinței, ci despre acea stare de spirit permanentă, durabilă și profundă care nu dispare nici chiar atunci când omul ajunge în umbra morții.

În primul rând, Biblia ne învață că bucuria este un rod al Duhului Sfânt. Și nu un rod oarecare… Pe lista roadelor Duhului Sfânt din Galateni 5:22,23, bucuria se află pe locul al II-lea, după dragoste: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea…”

Acest adevăr îl cunoaștem cu toții și probabil îl acceptăm teoretic, însă implicațiile practice sunt cât se poate de serioase. Dacă ne lipsește bucuria pe calea spre cer, aceasta se întâmplă fie pentru că ne lipsește Duhul Sfânt – iar în acest caz trebuie să ne cercetăm pe noi înșine cu cea mai mare seriozitate -, fie că nu mai credem în promisiunile lui Dumnezeu, fie că am permis „spinilor și mărăcinilor” îngrijorărilor acestei vieți să înăbușe în noi minunata speranța a mântuirii.

În scrierile apostolului Pavel, bucuria apare ca un îndemn și chiar ca o poruncă: „Bucurați-vă întotdeauna” (1 Tesaloniceni 5:16). „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4:4). „Bucurați-vă în nădejde!” (Romani 12:12).

Însuși Mântuitorul ne îndeamnă în finalul rostirii „Fericirilor”: „Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” (Matei 5:12). Dar poate fi poruncită bucuria? Poate să apară ea la comandă? Dacă această poruncă ne-ar fi dată de un om, într-adevăr, ar fi imposibil să ne schimbăm starea sufletească prin propria putere și voință. Însă atunci când îndemnul sau porunca vine de la Dumnezeu, – Izvorul adevăratei bucurii -, împreună cu porunca El a pregătit și mijlocul prin care aceasta să fie împlinită.

La fel stau lucrurile și în cazul primului rod al Duhului Sfânt – dragostea. Cine poate iubi la comandă? Nimeni, categoric! Însă când porunca ne este dată de Cel care este Dragostea, El a pregătit și soluția: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5).

Bucuria este o stare a sufletului care poate apărea și în viața creștinilor, dar și a necreștinilor. Există bucurii comune celui credincios și celui necredincios. Te poți bucura de frumusețea unei flori și dacă crezi și dacă nu crezi în existența unui Dumnezeu Creator. Te poți bucura de frumusețea unui peisaj mirific indiferent dacă ești creștin, musulman, budist sau hindus. Te poți bucura de armoniile unei muzici bune și dacă ești credincios și dacă ești ateu.

Bucuria atingerii unei ținte în viață, a realizării unei educații și a acumulării unor cunoștințe prețioase, bucuria de a fi părinte, bunic sau străbunic sau bucuria de a te realiza pe plan profesional, toate acestea le poate trăi deopotrivă și un creștin, dar și un ateu.

Există însă bucurii pe care le au numai păcătoșii, cei care nu-l cunosc (încă) pe Dumnezeu. Acestea sunt numai ale lor și sunt total necunoscute unui copil al lui Dumnezeu. Iată doar câteva exemple: bucuria de a-l vedea pe dușmanul tău în necaz, bucuria mincinosului care crede că a scăpat dintr-o încurcătură spunând o minciună, bucuria hoțului neprins, bucuria orgoliosului când este lăudat și lingușit de cei din jur și multe, multe alte „bucurii” de acest fel.

Toate aceste „bucurii” își au izvorul în egoism, sunt însoțite de remușcări, sunt puține, superficiale și de scurtă durată și sunt însoțite de cele mai multe ori de necazuri. Și chiar dacă acestea nu apar imediat în viața oamenilor, marile necazuri vor veni cu siguranță la judecata finală. Cu siguranță că nu acestea sunt bucuriile pe care le recomandă Scriptura.

Există însă bucurii pe care le au doar cei credincioși, după cum există și tristeți pe care le cunosc doar copiii lui Dumnezeu: durerea pricinuită de persecuția celor din jur, tristețea provocată de păcatele și răutatea semenilor, durerea provocată de propriile păcate…

Care sunt acele bucurii pe care le are doar un copil al lui Dumnezeu și care le sunt străine celor care trăiesc cu spatele la Cel care ne-a creat și răscumpărat? Iată câteva dintre acestea:

– Bucuria iertării. Numai un păcătos iertat poate cunoaște cât de imensă este această bucurie. Gândiți-vă la paraliticul purtat de prietenii săi și coborât prin acoperiș înaintea Mântuitorului, în momentul în care a auzit cuvinte ca acestea: „Fiule, păcatele îți sunt iertate” (Marcu 2:1‑5).

De ce oare Iisus nu l-a vindecat mai întâi pe acest paralitic? Nu era sănătatea lui o prioritate în acele momente? Mântuitorul știa însă că povara cea mai grea pentru omul păcătos este vina păcatelor, nu suferința fizică. De aceea, înainte de a-l vindeca, El îi oferă omului împovărat aflat la picioarele Sale cea mai mare bucurie posibilă pentru un om păcătos: iertarea.

De aceea, stă scris: „Mă bucur în Domnul și sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, ca pe o mireasa împodobită cu sculele ei” (Isaia 61:10).

– Bucuria de a-L cunoaște și a-L avea pe Domnul întotdeauna aproape. Aceasta era permanenta bucurie a psalmistului care spune: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu; pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost” (Psalmul 73:23).

Ce înseamnă a-L avea întotdeauna pe Dumnezeu lângă tine? Înseamnă a avea un permanent sprijin în momentele cele mai dificile ale vieții; înseamnă a avea întotdeauna o ancoră în mijlocul celor mai teribile furtuni; înseamnă a avea mereu o candelă care să te călăuzească în întunericul existenței tale.

De fapt, a-L avea pe Dumnezeu înseamnă a avea totul, căci stă scris: „Voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 2:10). Sadu Sundar Singh, un indian devenit misionar creștin, se ruga adesea: „Doamne, eu nu vreau cerul; eu Te vreau pe Tine!”

– Bucuria de a-i vedea pe alții că răspund la chemarea Evangheliei. Aceasta este una dintre cele mai mari și mai neegoiste bucurii ale unui creștin autentic. Ce bucurie mai mare poate trăi un părinte care își vede copilul consacrându-și viața lui Dumnezeu, după ce acesta a rătăcit prin lume ca un fiu risipitor?

Bucuria aceasta nu ne aparține doar nouă, oamenilor, ci este a întregului cer: „Tot așa, vă spun” – spunea Mântuitorul -, „că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouă zeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15:7).

Iar apostolul Ioan afirma cu aceeași convingere: „Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr” (3 Ioan 4).

– Bucuria de a fi călăuziți de Providența divină. Am gustat adesea această bucurie. Nu pot exprima în cuvinte simțământul împlinirii sufletești atunci când am văzut pas cu pas cum Dumnezeu mi-a călăuzit pașii, cum mi-a închis unele căi, dar mi-a deschis altele larg, astfel ca micile sau marile mele probleme să se rezolve așa cum nici nu mă așteptam.

Cu adevărat, atunci când El conduce pașii noștri, se împlinesc cuvintele scrise de Pavel: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, adică spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Romani 8:28).

– Bucuria în mijlocul suferinței. Este cea mai ciudată și neobișnuită bucurie pe care o poate experimenta doar un creștin autentic. De ce? Și cum este ea posibilă?

Nu este acea bucurie a teroristului care tresaltă când vede câtă suferință a putut provoca celor din jur prin gestul său irațional. Ea este, în schimb, bucuria celui ce suferă și care știe că suferința lui este o școală prin care îl trece Dumnezeu, în care Îl simte pe El mai aproape, în care Îi simte mângâierile, în care făgăduințele divine sunt mai vii și mai prețioase ca niciodată, iar dorul după Împărăția cerurilor este mai aprins decât oricând.

De aceea, apostolul Iacov ne îndeamnă: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare… ” (Iacov 1:2‑4). De ce să privim ca fiind o mare bucurie când trecem prin suferințe și încercări? Pentru că ea ne va duce o altă infinită bucurie:

– Bucuria mântuirii. „Pentru că încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Iisus Christos, pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre” (1 Petru 1:7‑9). Aceasta este bucuria că nu mormântul este finalul, ci viața veșnică; că nu norul este veșnic, ci soarele.

Acestea sunt câteva dintre bucuriile pe care doar un creștin autentic le poate avea. Spre deosebire de bucuriile pe care le cunosc doar păcătoșii și care sunt scurte, mânjite de egoism, însoțite de remușcări, puține la număr, superficiale și însoțite de necazuri, bucuriile creștinului sunt durabile, profunde, intense, consistente, altruiste și curate. Ele nu sunt niciodată însoțite de remușcări și necazuri, căci – spune psalmistul -, „înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice la dreapta Ta” (Psalmul 16:11).

Vrea cineva să aibă parte de bucurii chiar în această viață trecătoare, trăită în umbra morții și a suferinței? Dacă răspunsul este Da!, atunci să-L punem pe Dumnezeu pe primul loc în preocupările noastre. Căci dacă-L avem pe El, atunci avem totul, căci în El „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Coloseni 2:3).

Nu-i vom putea convinge niciodată pe oameni de frumusețea vieții trăite cu Iisus, dacă ei ne văd mereu triști, depresivi și debusolați. Nici Dumnezeu nu e fericit dacă ne vede permanent în această stare. Care părinte s-ar simți bine dacă și-ar vedea copiii mereu triști când se culcă, mereu abătuți când merg la școală, mereu posomorâți când stau la masă sau cu fața prelungă atunci când îi cer ceva? Să nu-L facem pe Dumnezeu să se întristeze privind la noi!

În viața unui creștin vor veni negreșit și necazuri. Vor exista lacrimi și suferințe, însă nota dominantă va fi bucuria. Un copil al lui Dumnezeu va găsi întotdeauna motive de bucurie în orice împrejurare. Pe patul de moarte, Moody le spunea celor care îl plângeau: „Nu plângeți! Aceasta este ziua încoronării mele.”

„Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea pe care o dă credința, pentru ca prin puterea Duhului Sfânt să fiți tari în nădejde” (Romani 15:13).

Lori Balogh