“Sunt copil de Imparat si eu plang pe cale”

“Sunt copil de Imparat si eu plang pe cale”

     In unele biserici crestine se canta un imn de o frumusete aparte, un imn care exprima bucuria apartenentei noastre regale si a originii noastre ceresti, bucuria celui care L-a cunoscut pe Iisus si care a regasit drumul spre adevaratul sau camin ceresc. Versurile lui ne transmit optimism, incredere si speranta in mijlocul celor mai grele momente ale vietii:

“Sunt copil de Imparat si eu cant pe cale… Nu mi-e frica de nimic, de Iisus eu sunt ferit,   Domnul e la dreapta mea si eu cant pe cale !

Merg spre casa fericit si eu cant pe cale, Spre orasul luminat, imbracat cu diamant,       spre un nou Ierusalim, merg cantand pe cale.

Am plecat voios spre cer si eu cant pe cale. Cant mereu in calea mea, pana tinta voi vedea, Casa Tatalui ceresc, si eu cant pe cale.”

      Am ascultat candva o parodie a acestui imn, care mi-a dat de gandit. Dincolo de zambetele inerente, un mare si trist adevar razbate din versurile parodiate:

          “Sunt copil de Imparat si eu plang pe cale…Nu ma bucur de nimic, cu Iisus sunt necajit, Domnul e la dreapta mea si eu plang pe cale !

Merg spre casa amarat si eu plang pe cale, spre orasul luminat, imbracat cu diamant,    spre un nou Ierusalim, merg plangand pe cale.

Trist plecat-am catre cer si eu plang pe cale. Plang mereu in calea mea pana tinta voi vedea,  Casa Tatalui ceresc si eu plang pe cale.”

     Aceste ultime versuri sunt doar o parodie. Dar nu este adevarat ca, desi suntem fii de Dumnezeu, desi mergem spre caminul nostru ceresc unde ne asteapta bucurii vesnice, ne comportam ca si cum am fi orfani, niste fiinte abandonate, ale nimanui ? Nu este adevarat ca ne traim viata de credinta ca si cum zilnic cineva ne-ar conduce la abator ?

Chiar daca niciodata nu vom recita sau canta astfel de versuri, ele sunt adesea citite de cei din jurul nostru in mimica noastra abatuta, in cuvintele noastre plangatoare, in ingrijorarile noastre marunte, dominate mai mult de pesimism, decat de o incredere neclintita in Dumnezeu.

Va propun sa discutam despre bucurie, despre acea bucurie adanca, durabila si curata care trebuie sa-l caracterizeze pe orice adevarat copil al lui Dumnezeu. Nu, nu e vorba despre acea veselie zgomotoasa care se aude pe la petrecerile lumii, ci de acea bucurie linistita si profunda, asememea apelor adanci, acea bucurie care este rodul nu al eforturilor omenesti, ci al Duhului Sfant.

Dar mai poti sa te bucuri astazi, cand viata este atat de nesigura, cand nu ai cu ce plati intretinerea la bloc, cand esti somer si nu ai ce pune pe masa copiilor, sau cand medicul tocmai ti-a pus un diagnostic infricosator ? Mai poti sa te bucuri cand vezi atata coruptie, imoralitate si crima in jur ? Mai poti sa te bucuri cand vrei sa faci bine celor din jur, sa le vestesti vestea cea buna a mantuirii, iar ei te trateaza cu dispret si rautate ?

La toate aceste intrebari si la multe altele de felul acesta, Biblia are un singur raspuns: Da, bucuria este posibila. Si, mai mult decat atat, bucuria este o necesitate pentru un copil al lui Dumnezeu. Putem spune, fara sa gresim, ca bucuria este chiar un criteriu dupa care il putem recunoaste pe un adevarat crestin intre multi altii care doar poarta numele acesta.

Biblia are multe de spus despre bucurie. Nu despre sentimentul trecator al bucuriei, care dispare la cea mai mica adiere a vantului suferintei, ci despre acea stare de spirit permanenta, durabila si profunda care nu dispare nici chiar atunci cand omul ajunge in umbra mortii.

In primul rand, Biblia ne invata ca bucuria este un rod al Duhului Sfant. Si nu un rod oarecare… Pe lista roadelor Duhului Sfant din Galateni 5,22.23, bucuria se afla pe locul al II-lea, dupa dragoste: “Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea,indelunga rabdare, bunatatea…”

     Acest adevar il cunoastem cu totii si probabil il acceptam teoretic, insa implicatiile practice sunt cat se poate de serioase. Daca ne lipseste bucuria pe calea spre cer, aceasta se intampla fie pentru ca ne lipseste Duhul Sfant, iar in acest caz trebuie sa ne cercetam pe noi insine cu cea mai mare seriozitate, fie ca nu mai credem in promisiunile lui Dumnezeu, fie ca am permis “spinilor si maracinilor” ingrijorarilor acestei vieti sa innaduse in noi minunata speranta a mantuirii.

In scrierile apostolului Pavel, bucuria apare ca un indemn si chiar ca o porunca:

     “Bucurati-va intotdeauna” ( 1 Tesaloniceni 5,16 )

“Bucurati-va totdeauna in Domnul ! Iarasi zic: Bucurati-va !” ( Filipeni 4,4 )

     “Bucurati-va in nadejde !” ( Romani 12,12 )

Insusi Mantuitorul ne indeamna in finalul rostirii “Fericirilor”: “Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri…” ( Matei 5,12 )

Dar poate fi poruncita bucuria ? Poate sa apara ea la comanda ? Daca aceasta porunca ne-ar fi data de un om, intr-adevar, ar fi imposibil sa ne schimbam starea sufleteasca prin propria putere si vointa. Insa atunci cand indemnul sau porunca vine de la Dumnezeu, Izvorul adevaratei bucurii, impreuna cu porunca El a pregatit si mijlocul prin care aceasta sa fie implinita.

La fel stau lucrurile si in cazul primului rod al Duhului Sfant – dragostea. Cine poate iubi la comanda ? Nimeni, categoric ! Insa cand porunca ne este data de Cel care este Dragostea, El a pregatit si solutia: “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat” ( Romani 5,5 ).

Bucuria este o stare a sufletului care poate aparea si in viata crestinilor , dar si a necrestinilor. Exista bucurii comune celui credincios si celui necredincios. Te poti bucura de frumusetea unei flori si daca crezi si daca nu crezi in existenta unui Dumnezeu Creator. Te poti bucura de frumusetea unui peisaj mirific indiferent daca esti crestin, musulman, budist sau hindus. Te poti bucura de armoniile unei muzici bune si daca esti credincios si daca esti ateu.

Bucuria atingerii unei tinte in viata, a realizarii unei educatii si a acumularii unor cunostinte pretioase, bucuria de a fi parinte, bunic sau strabunic sau bucuria de a te realiza pe plan profesional, toate acestea le poate trai deopotriva si un crestin, dar si un ateu.

Exista insa bucurii pe care le au numai pacatosii, cei care nu-l cunosc ( inca ) pe Dumnezeu. Acestea sunt numai ale lor si sunt total necunoscute unui copil al lui Dumnezeu. Iata doar cateva exemple: bucuria de a-l vedea pe dusmanul tau in necaz, bucuria mincinosului care crede ca a scapat dintr-o incurcatura spunand o minciuna, bucuria hotului neprins, bucuria orgoliosului cand este laudat si lingusit de cei din jur si multe, multe alte “bucurii” de acest fel.

Toate aceste “bucurii” isi au izvorul in egoism, sunt insotite de remuscari, sunt putine, superficiale si de scurta durata si sunt insotite de cele mai multe ori de necazuri. Si chiar daca acestea nu apar imediat in viata oamenilor, marile necazuri vor veni cu siguranta la judecata finala. Cu siguranta ca nu acestea sunt bucuriile pe care le recomanda Scriptura.

Exista insa bucurii pe care le au doar cei credinciosi, dupa cum exista si tristeti pe care le cunosc doar copiii lui Dumnezeu: durerea pricinuita de persecutia celor din jur, tristetea provocata de pacatele si rautatea semenilor, durerea provocata de propriile pacate…

Care sunt acele bucurii pe care le are doar un copil al lui Dumnezeu si care le sunt straine celor care traiesc cu spatele la Cel care ne-a creat si rascumparat ? Iata cateva dintre acestea:

Bucuria iertarii. Numai un pacatos iertat poate cunoaste cat de imensa este aceasta bucurie. Ganditi-va la paraliticul purtat de prietenii sai si coborat prin acoperis inaintea Mantuitorului, in momentul in care a auzit  cuvinte ca acestea: “Fiule, pacatele iti sunt iertate” ( Marcu 2,1-5 ).

De ce oare Iisus nu l-a vindecat mai intai pe acest paralitic ? Nu era sanatatea lui o prioritate in acele momente ? Mantuitorul stia insa ca povara cea mai grea pentru omul pacatos este vina pacatelor, nu suferinta fizica. De aceea, inainte de a-l vindeca, El ii ofera omului impovarat aflat la picioarele Sale cea mai mare bucurie posibila pentru un om pacatos: iertarea.

De aceea, sta scris: “Ma bucur in Domnul si sufletul Meu este plin de veselie in Dumnezeul meu, caci m-a imbracat cu hainele mantuirii, m-a acoperit cu mantaua izbavirii, ca pe un mire impodobit cu o cununa imparateasca, ca pe o mireasa impodobita cu sculele ei.” ( Isaia 61,10 )

– Bucuria de a-L cunoaste si a-L avea pe Domnul intotdeauna aproape. Aceasta era permanenta bucurie a psalmistului care spune: “Cat pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu; pe Domnul Dumnezeu Il fac locul meu de adapost” ( Psalmul 73,23 ).

Ce inseamna a-L avea intotdeauna pe Dumnezeu langa tine ? Inseamna a avea un permanent sprijin in momentele cele mai dificile ale vietii; inseamna a avea intotdeauna o ancora in mijlocul celor mai teribile furtuni; inseamna a avea mereu o candela care sa te calauzeasca in intunericul existentei tale.

De fapt, a-L avea pe Dumnezeu inseamna a avea totul, caci sta scris: “Voi aveti totul deplin in El” ( Coloseni 2,10 ). Sadu Sundar Singh, un indian devenit misionar crestin, se ruga adesea: “Doamne, eu nu vreau cerul; eu Te vreau pe Tine !”

– Bucuria de a-i vedea pe altii ca raspund la chemarea Evangheliei. Aceasta este una dintre cele mai mari si mai neegoiste bucurii ale unui crestin autentic. Ce bucurie mai mare poate trai un parinte care isi vede copilul consacrandu-si viata lui Dumnezeu, dupa ce acesta a ratacit prin lume ca un fiu risipitor ?

Bucuria aceasta nu ne apartine doar noua, oamenilor, ci este a intregului cer: “Tot asa, va spun”, spunea Mantuitorul, “ca va fi mai multa bucurie in cer pentru un singur pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazecisinoua de oameni neprihaniti care n-au nevoie de pocainta” ( Luca 15, 7 ). Iar apostolul Ioan afirma cu aceeasi convingere: “Eu n-am bucurie mai mare decat sa aud despre copiii mei ca umbla in adevar” ( 3 Ioan 4 ).

– Bucuria de a fi calauziti de Providenta divina. Am gustat adesea aceasta bucurie. Nu pot exprima in cuvinte simtamantul implinirii sufletesti atunci cand am vazut pas cu pas cum Dumnezeu mi-a calauzit pasii, cum mi-a inchis unele cai , dar mi-a deschis altele larg, astfel ca micile sau marile mele probleme sa se rezolve asa cum nici nu ma asteptam.

Cu adevarat, atunci cand El conduce pasii nostri, se implinesc cuvintele scrise de Pavel: “De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu , adica spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau” ( Romani 8,28 ).

     – Bucuria in mijlocul suferintei. Este cea mai ciudata si neobisnuita bucurie pe care o poate experimenta doar un crestin autentic. De ce ? Si cum este ea posibila ?

Nu este acea bucurie a teroristului care tresalta cand vede cata suferinta a putut provoca celor din jur prin gestul sau irational. Ea este, in schimb, bucuria celui ce sufera si care stie ca suferinta lui este o scoala prin care il trece Dumnezeu, in care Il simte pe El mai aproape, in care Ii simte mangaierile, in care fagaduintele divine sunt mai vii si mai pretioase ca niciodata, iar dorul dupa Imparatia cerurilor este mai aprins decat oricand.

De aceea, apostolul Iacov ne indeamna: “Fratii mei, sa priviti ca o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari, ca unii care stiti ca incercarea credintei voastre lucreaza rabdare…” ( Iacov 1, 2-4 ). De ce sa privim ca fiind o mare bucurie cand trecem prin suferinte si incercari ? Pentru ca ea ne va duce o alta infinita bucurie:

     – Bucuria mantuirii. “Pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totusi este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea la aratarea lui Iisus Christos, pe care voi Il iubiti fara sa-L fi vazut, credeti in El fara sa-L vedeti si va bucurati cu o bucurie negraita si stralucita, pentru ca veti dobandi ca sfarsit al credintei voastre mantuirea sufletelor voastre” ( 1 Petru 1, 7-9 ).

Aceasta este bucuria ca nu mormantul este finalul, ci viata vesnica; ca nu norul este vesnic, ci soarele.

Acestea sunt cateva din bucuriile pe care doar un crestin autentic le poate avea. Spre deosebire de bucuriile pe care le cunosc doar pacatosii si care sunt scurte, minjite de egoism, insotite de remuscari, putine la numar, superficiale si insotite de necazuri, bucuriile crestinului sunt durabile, profunde, intense, consistente, altruiste si curate. Ele nu sunt niciodata insotite de remuscari si necazuri, caci, spune psalmistul, “inaintea Fetzei Tale sunt bucurii nespuse si desfatari vesnice la dreapta Ta” ( Psalmul 16,11 ).

Vrea cineva sa aiba parte de bucurii chiar in aceasta viata trecatoare, traita in umbra mortii si suferintei ? Daca raspunsul este Da, atunci sa-L punem pe Dumnezeu pe primul loc in preocuparile noastre. Caci daca-L avem pe El ,atunci avem totul, caci in El “sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei” ( Coloseni 2,3 ).

Nu-i vom putea convinge niciodata pe oameni de frumusetea vietii traite cu Iisus, daca ei ne vad mereu tristi, depresivi si debusolati. Nici Dumnezeu nu e fericit daca ne vede permanent in aceasta stare. Care parinte s-ar simti bine daca si-ar vedea copiii mereu tristi cand se culca, mereu abatuti cand merg la scoala, mereu posomorati cand stau la masa sau cu fatza prelunga atunci cand ii ii cer ceva ? Sa nu-L facem pe Dumnezeu sa se intristeze privind la noi.

In viata unui crestin vor veni negresit si necazuri. Vor exista si lacrimi si suferinte, insa nota dominanta va fi bucuria. Un copil al lui Dumnezeu va gasi intotdeauna motive de bucurie in orice imprejurare. Pe patul de moarte, Moody le spunea celor care il plangeau: “Nu plangeti ! Aceasta este ziua incoronarii mele.

“Dumnezeul nadejdii sa va umple de toata bucuria si pacea pe care o da credinta, pentru ca prin puterea Duhului Sfant sa fiti tari in nadejde” ( Romani 15,13 ).

Lori Balogh

This entry was posted in Scoala suferintei. Bookmark the permalink.

3 Responses to “Sunt copil de Imparat si eu plang pe cale”

  1. Vasiloni Ionel says:

    Ramineti credinciosi adevarului.

  2. Delia says:

    Multumesc pentru mesaj. Inseamna mult pentru mine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.