Violența și lumea de mâine
Ce bine ar fi dacă…
În 1987, s-a întâmplat un eveniment neobișnuit de dramatic, care a ținut America cu sufletul la gură timp de 56 de ore. O fetiță drăgălașă de numai un an și opt luni, jucându-se prin curtea casei, a căzut într-un puț adânc de circa 30 m. Tragedia s-a întâmplat într-un oraș din Texas unde existau zeci de astfel de puțuri, având probabil legătură cu extracția de petrol.
Părinții – tineri căsătoriți – au alertat imediat poliția și, în scurt timp, au sosit la fața locului echipaje ale poliției, pompierilor și ambulanței. Jessica – căci așa se numea fetița -, căzuse printr-un orificiu destul de îngust și, în căderea ei, se oprise la circa 6‑7 m de la suprafață. Pericolul era ca fetița, mișcându-se, să cadă până în fundul puțului unde, fiind apă, nu ar mai fi avut nicio șansă de supraviețuire.
Echipele sosite la locul accidentului s-au văzut total neputincioase. Orificiul puțului era prea îngust pentru ca cineva să coboare prin el pentru a o salva pe Jessica. Atunci s-a făcut următorul plan: Să fie săpat un puț paralel, apoi un tunel transversal prin care să se ajungă la fetiță și să fie salvată. Se spera că în câteva ore, cu ajutorul unor utilaje moderne, Jessica să fie scoasă la suprafață.
Însă lucrurile nu au decurs conform așteptărilor. Sub un strat gros de pământ s-a dat de stâncă, iar temperatura din puțul în care se afla fetița scădea continuu, punându-i viața în pericol. Imediat s-au luat măsuri ca în puț să fie menținută o temperatură potrivită, însă forarea celui de-al doilea puț și a tunelului transversal a durat nu 5‑6 ore, cât era prevăzut, ci 56 ore.
Oamenii, deși extenuați, au lucrat zi și noapte. Radio-ul și televiziunea transmiteau știri în direct și întreaga Americă urmărea cu sufletul la gură ce se întâmplă. După 56 de ore de eforturi extenuante, Jessica a fost salvată. Ceea ce a impresionat lumea întreagă a fost spiritul în care s-a lucrat la salvarea Jessicăi.
Aflând de tragedie, oameni de diferite profesii, inventatori și posesori de utilaje speciale, s-au deplasat în micul oraș texan pentru a-și oferi ajutorul dezinteresat. S-a muncit până la epuizare, iar oamenii erau o inimă și un suflet. În final, au reușit. După salvarea Jessicăi, nimeni nu și-a atribuit vreun merit, nimeni nu a profitat făcându-și publicitate.
Mă întreb: De ce oare oamenii nu sunt mereu atât de altruiști? În cele 56 de ore de muncă extenuantă a atâtor oameni pentru a salva un singur suflet, oare câți alți oameni nu au fost secerați de războaie, acte teroriste sau crime pe alte meridiane ale pământului?
Ce minunată ar fi lumea noastră dacă s-ar manifesta mereu același spirit de sacrificiu, aceeași iubire dezinteresată față de aproapele nostru! Din nefericire, spune poetul:
„Pe pământ avem de toate
Și mai bune și mai rele,
bune, rele;
Și-nchisori și libertate,
Și a putea, și nu se poate,
Și noroi și stele.”
(Poezia „Pământul deocamdată” de Adrian Păunescu)
Pe pământ trăim și clipe sublime ca acelea pe care le-am evocat, dar trăim și clipe de durere și groază, din ce în ce mai multe și din ce în ce mai intense. Pe pământ avem și sclipiri de dragoste, dar și multă, din ce în ce mai multă ură. Avem și clipe de liniște și pace, dar și mai mult avem zile și ani de tulburare și violență. Spre ce ne îndreptăm ca omenire? Care va fi spiritul dominant al omului de mâine? Ce ne spune Biblia în această privință?
Ura – anticamera violenței
Capitolul 24 din Evanghelia lui Matei zugrăvește un tablou al zilelor sfârșitului. Acest tablou este doar schițat, detaliile urmând să le înțelegem la timpul potrivit. Cu toate acestea, pot fi observate câteva elemente care ies în evidență.
În versetul 10 ni se spune că oamenii se vor urî unii pe alții. O ura generalizată și fără granițe, care, tradusă în fapte, nu poate duce decât la violență sub toate formele ei. Versetul 9 ne vorbește despre o ură specială, îndreptată împotriva unei anumite categorii de oameni: cei ce doresc să-L urmeze și să-I slujească lui Dumnezeu. Tradusă în fapte, această ură duce într-o singură direcție: persecuție religioasă.
Iar în versetul 12, Mântuitorul pune degetul direct pe rană, aducând lumină asupra cauzelor decăderii morale: pierderea dragostei față de Dumnezeu și aproapele. Și pentru că inima omenească, asemenea oricărui spațiu fizic, nu suportă vidul, acolo unde dispare dragostea, apare inevitabil opusul ei: ura.
Iată de ce, într-un alt tablou al timpului sfârșitului, zugrăvit de data aceasta de apostolul Pavel în 2 Timotei 3:1‑5, el afirmă că în „zilele din urmă vor fi vremuri grele” (vers. 1). Vremurile vor fi grele nu atât din cauza dezastrelor naturale tot mai dese și mai nimicitoare, nici din cauza foametei sau crizelor economice, ci din cauza decăderii morale. Adică din cauza naturii omului, pe care latinii au surprins-o atât de plastic în dictonul: „Homo homini lupus” („Omul este un lup între oameni”).
Dacă oamenii ar manifesta caractere nobile și altruiste, oricât de grele ar fi condițiile de viață în vremea sfârșitului, viața ar arăta cu totul altfel, iar greutățile ei ar fi suportate infinit mai ușor. Viața ar fi atât de diferită de cea pe care o trăim astăzi, încât unora li s-ar părea că sunt în Paradis. Da, prin egoismul și răutatea noastră, prin lipsa empatiei și ura ce o purtăm unii altora, facem ca acești ultimi ani ai istoriei pământului nostru să fie atât de întunecați și lipsiți de orizont.
Terorismul – o plagă a sfârșitului
Cine nu a auzit de IRA (Armata Republicană Irlandeză, înființată în 1919) și OLP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei, înființată în 1964)? Cine nu a auzit de ETA (organizație teroristă spaniolă care militează pentru independența Țării Bascilor), mișcările neonaziste sau Al Qaeda – spaima democrațiilor occidentale?
Toate aceste grupări își urmăresc țelurile folosind o singură cale: teroarea. Cele mai multe dintre ele au apărut după cel de-Al Doilea Război Mondial, atingând pe zi ce trece zone ale pământului considerate altă dată foarte sigure.
Însă atunci când, pe 20 martie 1995, o bombă cu gaz toxic a explodat într-o stație de metrou din Tokyo, ucigând 12 oameni și rănind peste 5 000, Japonia, considerată până atunci cea mai sigură țară din lume din punct de vedere al atentatelor teroriste, a devenit la fel de vulnerabilă ca oricare altă țară din lume. Actorii? Membrii sectei Aoum, care-și propun pe această cale să declanșeze cel de-Al Treilea Război Mondial.
Ce să mai spunem despre SUA, cea de-a doua țară considerată foarte sigură din acest punct de vedere? După atentatele de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene de la World Trade Center, nimic nu mai este ca înainte.
Automobile capcană, scrisori și colete capcană, deturnări de avioane sau vase de croazieră, acte teroriste sinucigașe (kamikaze), bombe plasate în locuri publice, acestea sunt doar câteva fațete ale monstrului cu mai multe capete care răspândește zilnic groază printre pământeni.
Oare cum va arăta lumea de mâine în privința aceasta? Se va găsi o soluție la problema terorismului? Iată ce are de spus Biblia în această privință:
1) „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor. Oamenii își vor da sufletul de groază în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și cu slavă mare” (Luca 21:25‑27).
Pasajul citat mai sus este parțial simbolic. Să nu creadă cineva că Mântuitorul deplânge doar soarta locuitorilor de pe țărmurile mărilor și oceanelor, în timp ce locuitorii din alte zone ale pământului vor fi scutiți de suferințe! În limbaj profetic, „marea” simbolizează lumea, mulțimea popoarelor (vezi Apocalipsa 17:15). Când „marea” este liniștită, aceasta înseamnă pace. Când, dimpotrivă, ea este agitată, aceasta înseamnă violență în toate formele ei: conflicte, răscoale, revoluții, războaie.
Efectele „mării” înfuriate și ale „valurilor” ei care urlă sunt în mod inevitabil groaza, o groază generalizată, o adevărată psihoză. Domnul Christos nu ne lasă să înțelegem că ar exista vreun timp în care „urletele” mării vor înceta. Dimpotrivă, imediat după ce ne prezintă acest tablou sumbru al societății omenești, El vorbește despre revenirea Sa în slavă, singurul eveniment care va putea rezolva problemele profunde cu care se confruntă omenirea secolului al XXI-lea.
2) „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel și în zilele Fiului omului” (Luca 17:26).
Mântuitorul face o paralelă între starea de lucruri din societatea omenească din zilele Potopului și cea din perioada imediat premergătoare revenirii Sale. Cum descrie Biblia vremea lui Noe și starea de lucruri din societatea omenească antediluviană? Ne ajută cartea Genezei: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:11).
Așadar, nota dominantă a acelor vremuri îndepărtate era „silnicia” – violența. Când aceasta a ajuns la o culme peste care Dumnezeu nu a putut trece, sfârșitul civilizației antediluviene s-a produs. La fel va fi și înainte de revenirea Domnului Christos: Când violența va ajunge la o cotă primejdioasă, Creatorul tuturor lucrurilor va aduce sfârșitul acestei lumi violente, în care simplul fapt de a trăi devine, pe zi ce trece, cel mai periculos lucru. De ce? Pentru că cei care trăiesc sunt în pericol să moară oricând…
Violența noastră cea de toate zilele
Astăzi violența a devenit un mod de viață. Se obișnuiesc cu ea chiar și bebelușii maltratați de părinții lor doar pentru că plâng prea mult; se obișnuiesc cu ea și pruncii care urmăresc desene animate, copiii care se joacă pe calculator sau adolescenții care vizionează filme horror. Violența este pretutindeni și plutește în aerul pe care-l respirăm.
Violența a atins asemenea cote în marile orașe ale lumii încât un membru al pazei civile din Los Angeles declară: „Nu se mai poate trăi într-o asemenea nebunie; oamenii stau închiși în casă în timp ce hoții și criminalii se plimba pe străzi.”
Aceeași apreciere o face și scriitorul Petre Popovici în cartea sa „Evanghelia pentru ziua de azi”. El remarcă faptul că, în trecut, hoții și criminalii erau după gratii, în timp ce oamenii cumsecade se plimbau liniștiți pe străzi. Astăzi este invers: Oamenii cumsecade se află după gratii și zăvoare, pentru a fi la adăpost, în timp ce hoții și criminalii se plimbă liniștiți pe străzi.
Violența poate fi întâlnită astăzi pe arenele sportive, acolo unde fair-play-ul era altă dată lege. Se bat jucătorii între ei, se bat suporterii între ei, se bat jucătorii cu suporterii, se bat suporterii cu forțele de ordine. Un adevărat război… Grupările de „hooligans” (de la care provine termenul „huligan”) fac ravagii pe stadioane, dar și în afara lor.
Ce să mai spunem de violența de pe micile sau marile ecrane? Unii o consideră inofensivă, chiar benefică, argumentând că e bine să vedem până unde duce răul, ca să ne putem feri de el. Însă este oare bine să gustăm și noi din fructul oprit al pomului cunoștinței binelui și răului? Nu este suficientă experiența tristă a primilor noștri părinți? Spunea un cugetător, mai în glumă, mai în serios: „De ce să repetăm greșelile înaintașilor noștri când sunt atâtea greșeli noi de făcut”?
Un studiu făcut de dr. Leonard Eron de la Yale University cu privire la violența de pe ecrane l-a condus la o concluzie tulburătoare: Violențele comise între 1980‑1990 au fost urmarea filmelor vizionate în anii ’60, pe când delicvenții erau copii. Dacă este adevărat ce ne spune Porunca a II-a cu privire la pedepsirea păcatelor până la a treia și a patra generație următoare (și Biblia nu minte!), atunci înseamnă că violența pe care o văd copiii noștri astăzi pe ecranele televizoarelor sau computerelor va face viața imposibilă peste două sau trei decenii. Oare cum va arăta lumea de mâine dacă cei ce o vor forma sunt hrăniți astăzi cu atâta violență?
Un studiu făcut în SUA arată că un copil american vede circa 13 000 de scene violente în intervalul de vârstă de la 5 la 14 ani. Oare societatea omenească nu va culege furtună dacă astăzi ea seamănă vânt?
Cu ocazia Potopului, Dumnezeu a privit spre pământ și a constatat cu durere că e plin de violență. Și a venit Potopul care i-a pierdut pe toți. Dar astăzi, oare ce vede Creatorul privind spre frumoasa dar violenta „planeta albastră”? Într-un singur an (2012) și într-o singură țară (SUA) s-au produs circa 1,2 milioane de acte violente. Oare cum arată tabloul complet al lumii noastre în ochii atotvăzători ai lui Dumnezeu?
„Să schimbați lumea, domnule!”
În fața unei universități din Occident demonstrează o mulțime de studenți. De câteva ore, mai multe mașini ale poliției străjuiesc intrarea în clădirea universității. Polițiști înarmați înaintează, încercând să rupă rândurile manifestanților. Explodează bombe lacrimogene, pretutindeni e fum și toată lumea strigă sufocată de mânie.
Studenții se regrupează și confruntarea reîncepe. În mijlocul confruntărilor, o tânără studentă cade și rămâne întinsă la pământ, parcă lipsită de viață. Un om care asistă la manifestație se apropie, se apleacă spre tânără și o întreabă:
– „Ce pot să fac pentru dumneavoastră, domnișoară?”
Tânăra își întoarce ușor fața însângerată spre necunoscut, spunându-i:
– „Să schimbați lumea, domnule!”
Da, se simte din ce în ce mai imperios nevoia ca lumea să fie schimbată. Dar cum? În cursul istoriei sale întunecate, prea mulți au încercat să schimbe lumea: unii prin dictatură, alții prin democrație; unii prin capitalism, alții prin comunism; unii prin religie, alții prin ateism. Rezultatul îl vedem cu toții: o lume îmbătrânită de păcat, cu fața zbârcită de groază, fără orizont și, pe zi ce trece, fără viitor. O lume care se îndreaptă spre ultima ei criză.
Și totuși, există ceva care poate schimba cu adevărat lumea: Evanghelia lui Christos – vestea cea bună a salvării din păcat, din acest carusel al răului în care ne învârtim deja de atâtea milenii. Dumnezeu promite că va face ceea ce guvernele lumii, geniile, oamenii politici și fețele bisericești nu vor putea realiza niciodată: un cer nou și un pământ nou în care va locui neprihănirea.
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut… Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:1‑4,7).
Se povestește că un vas se lupta cu o furtună teribilă în mijlocul mării. Deși afară valurile urlau amenințător, înăuntru o fetiță se juca liniștită cu păpușa ei. Cineva a întrebat-o: „Nu ți-e frică deloc de furtună?” Fetița a răspuns calm: „Nu, pentru că tăticu e la cârmă.”
Orice s-ar întâmpla pe pământ în zilele care vor urma, ne face atât de bine să știm că la cârma istoriei se află Tatăl nostru ceresc. E adevărat: În viața aceasta nu ne este promisă o viață comodă și lipsită de încercări și suferințe. În realitate, nu suntem decât niște „străini și călători” aflați „în căutarea unei patrii mai bune” (vezi Evrei 11:13,14). Adevărații credincioși au simțit întotdeauna că lumea aceasta nu e patria lor.
În ciuda a tot ceea ce vedem astăzi pe pământ, există totuși viitor. Dar nu un viitor al păcatului, ci al neprihănirii. Va fi el și al meu? Va fi el și al tău?
Lori Balogh
