Tragedia Titanicului – un simbol al lumii moderne

Tragedia Titanicului – un simbol al lumii moderne

     Remember

Pentru generatia noastra, tragedia Titanicului este de domeniul istoriei. Poate doar bunicii si strabunicii nostri mai au in memorie cele intamplate la inceput de secol XX. Totusi, chiar daca pe zi ce trece ne indepartam de acel tragic eveniment, el ramane in constiinta omenirii ca un simbol – un simbol al unei lumi care, desi este avertizata din toate directiile de iminenta unei tragedii, merge inainte fara sa tina seama de avertismente.

In ziua de 10 aprilie 1912, din rada unuia din porturile engleze era lansat la apa, intr-o atmosfera  de extaz si sarbatoare, giganticul “Titanic”, pregatit pentru prima sa calatorie intre Europa si America. Acest monstru al oceanului era o capodopera a arhitecturii navale si a geniului omenesc din vremea aceea.

Inzestrat cu restaurante, sali de concert si de dans, bazine de inot si sali destinate serviciilor de cult, Titanicul oferea pasagerilor sai tot ceea ce-si putea dori un om obisnuit cu gusturile rafinate ale vremii.

Cei zece pereti cu care era captusit – un fel de porti imense de metal – erau destinati protejarii vasului in eventualitatea ciocnirii cu un ghetar. Parasind uriasele santiere navale engleze, uriasul blindat avea ca destinatie America.

Serbarile pricinuite de reusita construirii lui incepusera in portul englez unde fusese ancorat, apoi acestea urmau sa continue pe vas in tot timpul calatoriei, pentru ca apoi sa atinga apogeul la sosirea vaporului in New York.

Printre calatori se aflau milionari americani, negustori de pietre pretioase din Amsterdam care aveu cu ei perle si nestemate in valoare de peste doua sute de milioane de franci, precum si numerosi oameni de renume ai vremii.

Totul era asigurat, inclusiv viata pasagerilor. Societatea care construise vasul ii asigura pe calatori ca nu se putea intampla nimic rau si ca Titanicul era cel mai solid si mai rezistent vas construit vreodata. Asadar, calatorii puteau sa bea, sa manance, sa danseze si sa se distreze linistiti, fara nicio teama. Aceasta cu atat mai mult cu cat la carma vasului se afla cel mai destoinic capitan al marinei americane – capitanul Smith.

Vapoarele sosite din America adusesera vestea ingrijoratoare ca munti de gheata plutitori trecusera la sud de linia obisnuita de croaziera a vaselor, facand necesara ocolirea lor. Insa la bordul Titanicului, entuziasmul era prea mare pentru ca cineva sa se indoiasca de reusita.

In seara zilei de 10 aprilie, aproape de miezul noptii, vaporul se desprindea de tarm si, asemenea unui urias descatusat, pornea spre largul oceanului purtand pe umerii sai o multime imbatata de orgoliu si exaltare. Era primul, dar si ultimul drum al Titanicului…

Primele patru zile s-au scurs fara nicio problema. Toate pareau sa decurga asa dupa cum se prevazuse. Dar in noaptea zilei de 14 aprilie, temperatura incepuse sa scada brusc – semn al apropierii aisbergurilor. Nelinistit, secundul capitanului Smith si-a anuntat superiorul de pericolul care plutea undeva, in apropiere. Raspunsul a fost promt si fara sa lase loc la comentarii: “Titanicul nu vea sa stie de ghetari.”

Si astfel vaporul isi continua goana nebuna prin noapte, insotit de pocnetul sticlelor de sampanie destupate in cinstea marelui eveniment. A doua zi dimineata, se spera sa se ajunga la New York, motiv pentru care multi pasageri refuzau sa doarma din dorinta de a fi primii care vor vedea ivirea coastelor americane.

Ora 10 si 20’ seara. In incaperile luxoase calatorii stateau la masa in sunetele orchestrei de pe vas. Unii dansau, altii se indeletniceau cu jocurile de noroc, iar altii dormeau. Insa brusc, atmosfera de sarbatoare se intrerupse: o puternica zguduitura, insotita de un zgomot asurzitor, punea capat animatiei generale.

Ce se intamplase ? Palid si tremurand, primul ofiter al vasului se prezenta la capitan rapotand: “Ghetarul a facut o spartura in structura vasului pe o lungime de zece metri. Pasagerii inca nu stiau nimic. Spaima traita de cei ce auzisera si simtisera zguduitura era inlaturata de asigurarile ce veneau din partea conducerii vasului: “Nu s-a intamplat nimic. Titanicul nu se va scufunda.” Asadar, calatorii puteau sa se distreze sau sa doarma mai departe linistiti…

Insa, in  pofida asigurarilor, vasul se apleca tot mai mult intr-o parte, scufundandu-se incet, odata cu zadarnicele sperante ale calatorilor. O panica generala incepuse sa bata la usile cabinelor si saloanelor de lux ale vasului. Titanicul se scufunda – aceasta era cruda realitate pe care toate asigurarile optimiste venite din partea conducerii vasului nu o puteau evita. Titanicul se scufunda in noaptea neagra, inghitit de valurile reci ale Atlanticului.

In timp ce pe punte erau pregatite barcile de salvare, deasupra strigatelor de groaza ce se ridicau din toate partile, se auzea o melodie sublima, pe care orchestra de pe nefericitul transatlantic o intona in ultimele lui clipe de agonie:

“Spre cine sa ma-ndrept, cand sunt zdrobit ?

Si mila cui s-astept, de-s prigonit ?

Christos imi zice: “Vin !” De ce m-as zbuciuma ?

M-ajuta-n orice chin iubirea Sa.

In deznadejdea mea, staruitor,

Sa fii scaparea mea, eu Te implor !

O, Stanca de-adapost in suferinti imi esti;

Tu singur, scump Christos, ma mantuiesti.”

     Spre cine s-ar fi putut indrepta sperantele bietilor oameni in acele clipe de deznadejde suprema ? De la cine sa ceara ajutor cand semnalele SOS, transmise neintrerupt de telegrafistul vasului ramaneau fara raspuns ? Unde sa fuga de moarte, cand barcile de salvare disponibile nu puteau transporta decat 700 de oameni, in timp ce ceilalti 1 600 de pasageri trebuiau sa se resemneze, pierind in valurile reci ale oceanului, impreuna cu Titanicul lor ?

Gestul talharului pocait in ultimele clipe de viata a fost si gestul multor calatori ai faimosului transatlantic. Insa, chiar daca acest gest sincer le-a adus impacarea cu Dumnezeu in ultimele clipe ale ceasului al 12-lea, totusi tributul mortii a trebuit sa fie platit.

 

Titanicul – un simbol

Dar sa privim dincolo de drama momentului, dincolo de strigatele de groaza ale naufragiatilor si dincolo de aspectul pur istoric al evenimentului, incercand sa desprindem din el un simbol si o invatatura pentru generatia noastra.

Titanicul este un simbol al lumii in care traim. Aceasta nu este doar concluzia unor crestini suspectati de a fi alarmisti. In lume exista multi oameni cu greutate care vad in tragedia Titanicului un simbol al lumii contemporane care se indreapta cu pasi repezi spre “ghetarul” care-i va aduce sfarsitul.

Un poet ( probabil Adrian Paunescu ) scria intr-una din poeziile sale:

“Vapor maret si tragic e neamul omenesc,

Pamantul e Titanic ce se scufunda-n cer;

Si iarasi se naste Titanic pe-acest santier pamantesc,

Va fi aclamat la plecare, si-apoi va muri in ocean.”

     Afirmatiile unor astfel de oameni nu au intotdeauna la baza adevarul Scripturii si cunoastrea profetiilor escatologice. Ele se bazeaza doar pe intuitie, logica si experienta. Toate acestea le arata oamenilor ca o lume convulsionata de crize din ce in ce mai profunde, la care nimeni nu gaseste rezolvarea, nu poate decat sa sfarseasca lamentabil asemenea transatlanticului de pe vremuri. Exista un presentiment general, neexplicat, care le spune multor locuitori ai Terrei ca planeta se apropie cu pasi repezi spre sfarsitul sau.

Pentru cel ce ia in serios Cuvantul lui Dumnezeu, facand din el ghidul vietii sale, afirmatia facuta anterior mai are si un  alt fundament: profetia biblica. In 1 Tesaloniceni 5, 2.3, apostolul Pavel afirma:

“Pentru ca voi insiva stiti foarte bine ca ziua Domnului va veni ca un hot noaptea. Cand vor zice: “Pace si liniste !” atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei ca durerile nasterii peste femeia insarcinata; si nu va fi chip de scapare.”

Sa ne reamintim de cuvintele prin care conducerea vasului incerca sa-i linisteasca pe calatorii cuprinsi de panica: “Fiti linistiti ! Titanicul nu se poate scufunda !” Intr-adevar, omeneste vorbind, Titanicul era inzestrat cu toate mijloacele de protectie ale tehnicii din acea vreme, putand sa faca fatza oricarei situatii dificile prevazute. Si totusi, ceea ce i-a adus sfarsitul a fost o situatie neprevazuta, “o prapadenie neasteptata”, venita “ca un hot noaptea” peste vasul cu cei peste 2 400 de pasageri.

Dar credinta noastra nu se opreste aici. Ar insemna sa fim fatalisti. Daca o lume intreaga alearga dupa luxul, comoditatea si bogatia Titanicului, exista si oameni ( din nefericire, putini ) care, in modestia lor, au renuntat sa se imbarce pe uriasul Titanic, preferand o “corabie” simpla si modesta, o “corabie” a salvarii pusa la dispozitia omului de Insusi Dumnezeu.

Aceasta “corabie” nu e inzestrata cu saloane elegante ca cele de pe Titanic, nici cu salile de dans, nici cu confortul si luxul sau ostentativ. Ea are ceva mult mai valoros: siguranta calauzirii si protectiei lui Dumnezeu in mijlocul valurilor amenintatoare ale evenimentelor contemporane.

Aceasta “corabie” modesta, care pluteste pe “oceanul” istoriei de veacuri intregi alaturi de “Titanicul” lumii, dar fara sa se scufunde, este Biserica. Ea nu are aparatura moderna care sa ii indice apropierea ghetarului fatal, insa are la dispozitie Cuvantul viu al lui Dumnezeu care-i permite sa vada deslusit pericolele ce pandesc omenirea in noaptea neagra care coboara pe pamant.

Ce vor face putinii calatori ai acestei “corabii” atunci cand vor vedea uriasul “ghetar” apropiindu-se de Titanicul acestui pamant ? Ce vom face noi, crestinii, cand vom vedea ca ultimele semne ale timpului se vor implini, fara ca lumea din jur sa stie aceasta ?

Vom tacea, lasandu-i pe cei din jur sa fie zdrobiti de sfarsitul care se apropie, bucurandu-ne ca noi suntem la adapost ? Sau vom striga din rasputeri in urechile unei lumi surde, avertizand-o de pericolele care o pandesc ?

 

Avertismente in van

“Fiul omului, vorbeste copiilor poporului tau si spune-le: “Cand voi aduce sabia peste vreo tara si poporul tarii va lua din mijlocul lui un om oarecare si-l va pune ca strajer, daca omul acela va vedea venind sabia asupra tarii, va suna din trambita si va da de stire poporului, si daca cel ce va auzi sunetul trambitei nu se va feri, si va veni sabia si-l va prinde, sangele lui sa cada asupra capului lui. Fiindca a auzit sunetul trambitei si nu s-a ferit, de aceea sangele lui sa cada asupra capului lui; dar daca se va feri, isi va scapa viata.

     Daca insa strajerul va vedea venind sabia si nu va suna din trambita si daca poporul nu va fi instiintat si va veni sabia si va rapi viata vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sangele lui din mana strajerului. Acum, fiul omului, te-am pus strajer peste casa lui Israel. Tu trebuie sa asculti cuvantul care iese din gura Mea si sa-i instiintezi din partea Mea” ( Ezechiel 33, 1-7 ).

Pasajul citat mai sus aduce in discutie ideea de semnal de alarma tras ori de cate ori o primejdie este iminenta. Rememorand momentele dramatice ale scufundarii Titanicului, se naste o intrebare fireasca: Cum a fost posibil ca aceasta capodopera a geniului omenesc, inzestrata cu cea mai avansata tehnologie a vremii, sa cada prada unui accident atat de banal ?

Sa revenim la drama scufundarii faimosului transatlantic, subliniind cateva detalii care nu au fost amintite. Titanicul era dotat cu cele mai moderne indicatoare: termometre care semnalau din timp apropierea ghetarilor, proiectoare care luminau intinderea oceanului la mare distanta, sirene, megafoane si telegraf fara fir. In plus, mai multe santinele aveau misiunea sa vegheze zi si noapte anuntand cel mai mic pericol.

Si totusi, Titanicul s-a scufundat… De ce ? Pentru ca nimeni nu tinut seama de semnalele de alarma pe care aparatura vasului si santinelele aflate la posturile lor le trimiteau spre cei ce raspundeau de soarta vasului. In zadar striga plantonul aflat pe cel mai inalt catarg ca un ghetar urias se apropia de Titanic, pentru ca acesta nu voia sa stie de ghetari, sfidand orice pericol.

In zadar fusese avertizat capitanul, inainte de plecarea din portul englez, cu privire la pericolul ghetarilor plutitori, pentru ca Titanicul nu voia sa stie de ghetari. In zadar insista secundul capitanului Smith pe langa cei ce raspundeau de soarta acestuia, aratand mereu spre termometrele care indicau un pericol iminent, caci Titanicul nu voia sa stie de ghetari. Cand Titanicul a fost silit sa stie de ghetari, era prea tarziu, mult prea tarziu…

Tragicul eveniment petrecut cu mai bine de un secol in urma este o parabola a lumii sfarsitului. Titanicul este un simbol al lumii noastre, o lume agitata, convulsionata de crize, dar totusi entuziasmata de progresele civilizatiei. Luxul, confortul, exaltarea si dorinta de a dobora orice record sunt trasaturi comune atat ale nefericitilor pasageri ai faimosului transatlantic, cat si ai lumii contemporane.

“Santinelele” lumii sunt la posturile lor. Din ce in ce mai multi oameni de stat, savanti, scriitori, filozofi, teologi si sociologi isi ridica glasurile deasupra vacarmului secolului nostru, aratand cu ingrijorare spre multimea “ghetarilor” care ne inconjoara din toate partile, dorind sa sugrume o lume parca drogata: criza alimentara, poluarea, terorismul, pericolul nuclear, bolile civilizatiei, imputinarea resurselor naturale, exacerbarea spiritului nationalist si multe altele.

“Santinelele” lumii stau la posturile lor si avertizeaza omenirea de apropierea unui pericol iminent . Insa glasul lor se pierde in entuziasmul general, inecat de valurile de sampanie care se toarna in pahare in cinstea progreselor civilizatiei.

Titanicul nu a dorit sa stie de ghetari. Omenirea nu vrea nici ea sa stie de apropierea unui sfarsit al istoriei sale. Totusi, ceasul vremii bate, aratand spre ultimele clipe de istorie…

 

Lectii de viata

Ne-am reamintit de tragedia scufundarii Titanicului nu de dragul senzationalului. Daca am fi urmarit senzationalul, am fi gasit suficient material in stirile zilnice din mass-media. Motivul real este valoarea de simbol pe care o contine aceasta tragedie.

Mantuitorul a lasat omenirii unele din cele mai valoroase invataturi folosindu-se de ilustratii culese din viata de toate zilele. Cunoscand valoarea de simbol a unor fapte si intamplari aproape banale, El le-a folosit cu succes in timpul lucrarii Sale publice. Cei care s-au oprit doar la ineditul ilustratiilor, au ramas cu doar la suprafata lucrurilor. Insa cei care au patruns in semnificatia pildelor Sale au putut sonda adanc in multe adevaruri necesare mantuirii lor, gasind o hrana spirituala imbelsugata.

In mod asemanator, cei care se vor opri doar la senzationalul scufundarii Titanicului, vor dobandi doar niste informatii in plus fatza de cele pe care le aveau, satisfacandu-si intelectul. Cei care, dimpotriva, vor patrunde in adancul simbolului, vor beneficia de binecuvantari spirituale deosebite.

Titanicul este un simbol al lumii timpului sfarsitului. Numerosi oameni cu raspunderi in aceasta lume trag un permanent semnal de alarma cu privire la pericolele iminente care pandesc omenirea noastra. Insa pe noi ne intereseaza mai putin parerile oamenilor, caci avem la indemana cel mai exact “orologiu” al istoriei: profetia biblica. Avem nevoie doar de putina bunavointa, de studiu serios si de rugaciune pentru a deslusi de pe paginile Scripturii “cadranul” uriasului orologiu, indicand minutul si clipa in care se afla istoria lumii. Iar “limbile” acestui orologiu indica apropierea miezului noptii…

Insa Titanicul nu este doar un simbol al intregii omeniri, in ansamblul sau. Fiecare dintre noi poate fi un Titanic in miniatura, ori de cate ori ne complacem in indiferenta fatza de semnele care ne indica apropierea sfarsitului si ori de cate ori sfidam pericolele morale ca ne inconjoara.

Exista o mare deosebire intre tragedia Titanicului si sfarsitul acestei lumi. In timp ce semnalele de alarma care avertizau vasul de apropierea unui pericol iminent produceau doar neliniste si groaza, semnalele si avertismentele pe care le gasim in Cuvantul lui Dumnezeu cu aprivire la apropierea sfarsitului acestei lumi contin in ele unele din cele mai frumoase promisiuni divine facute unei omeniri pierdute: revenirea in slava a Domnului si Mantuitorului nostru, restabilirea armoniei universale si nimicirea totala si definitiva a raului din univers.

“Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou, pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera si marea nu mai era… Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: “Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii ! El va locui cu ei si ei vor fi poporul Lui si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut… Ei vor vedea Fatza Lui si Numele Lui va fi pe fruntile lor. Acolo nu va mai fi nici noapte si nu vor mai avea trebuinta nici de lampa, nici de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu ii va lumina. Si vor imparati in vecii vecilor.” ( Apocalipsa 21,1.3.4; 22,4.5 )

“Titanicul” lumii se indreapta spre pieire sigura, insa “corabia ”Bisericii va ajunge curand la liman. Tu si cu mine unde suntem imbarcati ?

Lori Balogh