Tragedia Titanicului – un simbol al lumii moderne

Tragedia Titanicului – un simbol al lumii moderne

Remember

Pentru generația noastră, tragedia Titanicului este de domeniul istoriei. Poate doar bunicii și străbunicii noștri mai au în memorie cele întâmplate la început de secol XX. Totuși, chiar dacă pe zi ce trece ne îndepărtăm de acel tragic eveniment, el rămâne în conștiința omenirii ca un simbol al unei lumi care, deși este avertizată din toate direcțiile de iminența unei tragedii, merge înainte fără să țină seama de avertismente.

În ziua de 10 aprilie 1912, din rada unuia dintre porturile engleze era lansat la apă, într-o atmosferă de extaz și sărbătoare, giganticul „Titanic”, pregătit pentru prima sa călătorie între Europa și America. Acest monstru al oceanului era o capodoperă a arhitecturii navale și a geniului omenesc din vremea aceea.

Înzestrat cu restaurante, săli de concert și de dans, bazine de înot și săli destinate serviciilor de cult, Titanicul oferea pasagerilor săi tot ceea ce-și putea dori un om obișnuit cu gusturile rafinate ale vremii.

Cei zece pereți cu care era căptușit – un fel de porți imense de metal – erau destinați protejării vasului în eventualitatea ciocnirii cu un ghețar. Părăsind uriașele șantiere navale engleze, uriașul blindat avea ca destinație America. Serbările pricinuite de reușita construirii lui începuseră în portul englez, în care fusese ancorat, apoi acestea urmau să continue pe vas în tot timpul călătoriei, pentru ca apoi să atingă apogeul la sosirea vaporului în New York.

Printre călători se aflau milionari americani, negustori de pietre prețioase din Amsterdam care aveau cu ei perle și nestemate în valoare de peste două sute de milioane de franci, precum și numeroși oameni de renume ai vremii.

Totul era asigurat, inclusiv viața pasagerilor. Societatea care construise vasul îi asigura pe călători că nu se putea întâmpla nimic rău și că Titanicul era cel mai solid și mai rezistent vas construit vreodată. Așadar, călătorii puteau să bea, să mănânce, să danseze și să se distreze liniștiți, fără nicio teamă. Aceasta cu atât mai mult cu cât la cârma vasului se afla cel mai destoinic căpitan al marinei americane – căpitanul Smith.

Vapoarele sosite din America aduseseră vestea îngrijorătoare că munți de gheață plutitori trecuseră la sud de linia obișnuită de croazieră a vaselor, făcând necesară ocolirea lor. Însă la bordul Titanicului, entuziasmul era prea mare pentru ca cineva să se îndoiască de reușită.

În seara zilei de 10 aprilie, aproape de miezul nopții, vaporul se desprindea de țărm și, asemenea unui uriaș descătușat, pornea spre largul oceanului purtând pe umerii săi o mulțime îmbătată de orgoliu și exaltare. Era primul, dar și ultimul drum al Titanicului…

Primele patru zile s-au scurs fără nicio problemă. Toate păreau să decurgă așa după cum se prevăzuse. Dar în noaptea zilei de 14 aprilie, temperatura începuse să scadă brusc – semn al apropierii aisbergurilor. Neliniștit, secundul căpitanului Smith și-a anunțat superiorul de pericolul care plutea undeva, în apropiere. Răspunsul a fost prompt și fără să lase loc la comentarii: „Titanicul nu vrea să știe de ghețari.”

Și astfel vaporul își continuă goană nebună prin noapte, însoțit de pocnetul sticlelor de șampanie destupate în cinstea marelui eveniment. A doua zi dimineață, se spera să se ajungă la New York, motiv pentru care mulți pasageri refuzau să doarmă din dorința de a fi primii care vor vedea ivirea coastelor americane.

Ora 10 și 20 de minute seara. În încăperile luxoase călătorii stăteau la masă în sunetele orchestrei de pe vas. Unii dansau, alții se îndeletniceau cu jocurile de noroc, iar alții dormeau. Însă brusc, atmosfera de sărbătoare se întrerupse: o puternică zguduitură, însoțită de un zgomot asurzitor, punea capăt animației generale.

Ce se întâmplase? Palid și tremurând, primul ofițer al vasului se prezentă la căpitan raportând: „Ghețarul a făcut o spărtură în structura vasului pe o lungime de zece metri.” Pasagerii încă nu știau nimic. Spaima trăită de cei ce auziseră și simțiseră zguduitura era înlăturată de asigurările ce veneau din partea conducerii vasului: „Nu s-a întâmplat nimic. Titanicul nu se va scufunda.” Așadar, călătorii puteau să se distreze sau să doarmă mai departe liniștiți…

Însă, în pofida asigurărilor, vasul se apleca tot mai mult într-o parte, scufundându-se încet, odată cu zadarnicele speranțe ale călătorilor. O panică generală începuse să bată la ușile cabinelor și saloanelor de lux ale vasului. Titanicul se scufunda – aceasta era cruda realitate pe care toate asigurările optimiste venite din partea conducerii vasului nu o puteau evita. Titanicul se scufunda în noaptea neagră, înghițit de valurile reci ale Atlanticului.

În timp ce pe punte erau pregătite bărcile de salvare, deasupra strigătelor de groază ce se ridicau din toate părțile, se auzea o melodie sublimă, pe care orchestra de pe nefericitul transatlantic o intona în ultimele lui clipe de agonie:

„Spre cine să mă-ndrept când sunt zdrobit?

Și mila cui s-aștept, de-s prigonit?

Christos îmi zice: „Vin!” De ce m-aș zbuciuma?

M-ajută-n orice chin iubirea Sa.

În deznădejdea mea, stăruitor,

Să fii scăparea mea, eu Te implor!

O, Stâncă de-adăpost în suferinți îmi ești;

Tu singur, scump Christos, mă mântuiești.”

Spre cine s-ar fi putut îndrepta speranțele bieților oameni în acele clipe de deznădejde supremă? De la cine să ceară ajutor când semnalele SOS, transmise neîntrerupt de telegrafistul vasului rămâneau fără răspuns? Unde să fugă de moarte, când bărcile de salvare disponibile nu puteau transporta decât 700 de oameni, în timp ce ceilalți 1 600 de pasageri trebuiau să se resemneze, pierind în valurile reci ale oceanului, împreună cu Titanicul lor?

Gestul tâlharului pocăit în ultimele clipe de viață a fost și gestul multor călători ai faimosului transatlantic. Însă, chiar dacă acest gest sincer le-a adus împăcarea cu Dumnezeu în ultimele clipe ale ceasului al 12‑lea, totuși tributul morții a trebuit să fie plătit.

Titanicul – un simbol

Dar să privim dincolo de drama momentului, dincolo de strigătele de groază ale naufragiaților și aspectul pur istoric al evenimentului, încercând să desprindem din el un simbol și o învățătură pentru generația noastră.

Titanicul este un simbol al lumii în care trăim. Aceasta nu este doar concluzia unor creștini suspectați de a fi alarmiști. În lume există mulți oameni cu greutate care văd în tragedia Titanicului un simbol al lumii contemporane care se îndreaptă cu pași repezi spre „ghețarul” care-i va aduce sfârșitul.

Un poet (probabil Adrian Păunescu) scria într-una dintre poeziile sale:

„Vapor măreț și tragic e neamul omenesc,

Pământul e Titanic ce se scufundă-n cer;

Și iarăși se naște Titanic pe-acest șantier pământesc,

Va fi aclamat la plecare, și-apoi va muri în ocean.”

Afirmațiile unor astfel de oameni nu au întotdeauna la bază adevărul Scripturii și cunoașterea profețiilor escatologice. Ele se bazează doar pe intuiție, logică și experiență. Toate acestea le arată oamenilor că o lume convulsionată de crize din ce în ce mai profunde, la care nimeni nu găsește rezolvarea, nu poate decât să sfârșească lamentabil asemenea transatlanticului de pe vremuri. Există un presentiment general, neexplicat, care le spune multor locuitori ai Terrei că planeta se apropie cu pași repezi spre sfârșitul său.

Pentru cel ce ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu, făcând din el ghidul vieții sale, afirmația făcută anterior mai are și un alt fundament: profeția biblică. În 1 Tesaloniceni 5:2,3, apostolul Pavel afirmă: „Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Când vor zice: „Pace și liniște!” atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei ca durerile nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare.”

Să ne reamintim de cuvintele prin care conducerea vasului încerca să-i liniștească pe călătorii cuprinși de panică: „Fiți liniștiți! Titanicul nu se poate scufunda!” Într-adevăr, omenește vorbind, Titanicul era înzestrat cu toate mijloacele de protecție ale tehnicii din acea vreme, putând să facă față oricărei situații dificile prevăzute. Și totuși, ceea ce i-a adus sfârșitul a fost o situație neprevăzută, „o prăpădenie neașteptată”, venită „ca un hoț noaptea” peste vasul cu cei peste 2 400 de pasageri.

Dar credința noastră nu se oprește aici. Ar însemna să fim fataliști. Dacă o lume întreagă aleargă după luxul, comoditatea și bogăția Titanicului, există și oameni (din nefericire, puțini!) care, în modestia lor, au renunțat să se îmbarce pe uriașul Titanic, preferând o „corabie” simplă și modestă, o „corabie” a salvării pusă la dispoziția omului de Însuși Dumnezeu.

Aceasta „corabie” nu e înzestrată cu saloane elegante ca cele de pe Titanic, nici cu sălile de dans, nici cu confortul și luxul său ostentativ. Ea are ceva mult mai valoros: siguranța călăuzirii și protecției lui Dumnezeu în mijlocul valurilor amenințătoare ale evenimentelor contemporane.

Această „corabie” modestă, care plutește pe „oceanul” istoriei de veacuri întregi alături de „Titanicul” lumii, dar fără să se scufunde, este biserica. Ea nu are aparatură modernă care să îi indice apropierea ghețarului fatal, însă are la dispoziție Cuvântul viu al lui Dumnezeu care-i permite să vadă deslușit pericolele ce pândesc omenirea în noaptea neagră care coboară pe pământ.

Ce vor face puținii călători ai acestei „corăbii” atunci când vor vedea uriașul „ghețar” apropiindu-se de Titanicul acestui pământ? Ce vom face noi, creștinii, când vom vedea că ultimele semne ale timpului se vor împlini, fără ca lumea din jur să știe aceasta? Vom tăcea, lăsându-i pe cei din jur să fie zdrobiți de sfârșitul care se apropie, bucurându-ne că noi suntem la adăpost? Sau vom striga din răsputeri în urechile unei lumi surde, avertizând-o de pericolele care o pândesc?

Avertismente în van

„Fiul omului, vorbește copiilor poporului tău și spune-le: „Când voi aduce sabia peste vreo țară și poporul țării va lua din mijlocul lui un om oarecare și-l va pune ca străjer, dacă omul acela va vedea venind sabia asupra țării, va suna din trâmbiță și va da de știre poporului, și dacă cel ce va auzi sunetul trâmbiței nu se va feri, și va veni sabia și-l va prinde, sângele lui să cadă asupra capului lui. Fiindcă a auzit sunetul trâmbiței și nu s-a ferit, de aceea sângele lui să cadă asupra capului lui; dar dacă se va feri, își va scăpa viața.

Dacă însă străjerul va vedea venind sabia și nu va suna din trâmbiță și dacă poporul nu va fi înștiințat și va veni sabia și va răpi viața vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului. Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea” (Ezechiel 33:1‑7).

Pasajul citat mai sus aduce în discuție ideea de semnal de alarmă tras ori de câte ori o primejdie este iminentă. Rememorând momentele dramatice ale scufundării Titanicului, se naște o întrebare firească: Cum a fost posibil ca această capodoperă a geniului omenesc, înzestrată cu cea mai avansată tehnologie a vremii, să cadă pradă unui accident atât de banal?

Să revenim la drama scufundării faimosului transatlantic, subliniind câteva detalii care nu au fost amintite. Titanicul era dotat cu cele mai moderne indicatoare: termometre care semnalau din timp apropierea ghețarilor, proiectoare care luminau întinderea oceanului la mare distanță, sirene, megafoane și telegraf fără fir. În plus, mai multe santinele aveau misiunea să vegheze zi și noapte anunțând cel mai mic pericol.

Și totuși, Titanicul s-a scufundat… De ce? Pentru că nimeni nu a ținut seama de semnalele de alarmă pe care aparatura vasului și santinelele aflate la posturile lor le trimiteau spre cei ce răspundeau de soarta vasului. În zadar striga plantonul aflat pe cel mai înalt catarg că un ghețar uriaș se apropia de Titanic, pentru că acesta nu voia să știe de ghețari, sfidând orice pericol.

În zadar fusese avertizat căpitanul înainte de plecarea din portul englez cu privire la pericolul ghețarilor plutitori, pentru că Titanicul nu voia să știe de ghețari. În zadar insista secundul căpitanului Smith pe lângă cei ce răspundeau de soarta acestuia, arătând mereu spre termometrele care indicau un pericol iminent, căci Titanicul nu voia să știe de ghețari. Când Titanicul a fost silit să știe de ghețari, era prea târziu, mult prea târziu…

Tragicul eveniment petrecut cu mai bine de un secol în urmă este o parabolă a lumii sfârșitului. Titanicul este un simbol al lumii noastre, o lume agitată, convulsionată de crize, dar totuși entuziasmată de progresele civilizației. Luxul, confortul, exaltarea și dorința de a doborî orice record sunt trăsături comune atât ale nefericiților pasageri ai faimosului transatlantic, cât și ai lumii contemporane.

„Santinelele” lumii sunt la posturile lor. Din ce în ce mai mulți oameni de stat, savanți, scriitori, filozofi, teologi și sociologi își ridică glasurile deasupra vacarmului secolului nostru, arătând cu îngrijorare spre mulțimea „ghețarilor” care ne înconjoară din toate părțile, dorind să sugrume o lume parcă drogată: criza alimentară, poluarea, terorismul, pericolul nuclear, bolile civilizației, împuținarea resurselor naturale, exacerbarea spiritului naționalist și multe altele.

„Santinelele” lumii stau la posturile lor și avertizează omenirea de apropierea unui pericol iminent. Însă glasul lor se pierde în entuziasmul general, înecat de valurile de șampanie care se toarnă în pahare în cinstea progreselor civilizației. Titanicul nu a dorit să știe de ghețari. Omenirea nu vrea nici ea să știe de apropierea unui sfârșit al istoriei sale. Totuși, ceasul vremii bate, arătând spre ultimele clipe de istorie…

Lecții de viață

Ne-am reamintit de tragedia scufundării Titanicului nu de dragul senzaționalului. Dacă am fi urmărit senzaționalul, am fi găsit suficient material în știrile zilnice din mass-media. Motivul real este valoarea de simbol pe care o conține această tragedie.

Mântuitorul a lăsat omenirii unele dintre cele mai valoroase învățături folosindu-Se de ilustrații culese din viața de toate zilele. Cunoscând valoarea de simbol a unor fapte și întâmplări aproape banale, El le-a folosit cu succes în timpul lucrării Sale publice. Cei care s-au oprit doar la ineditul ilustrațiilor, au rămas doar la suprafață lucrurilor. Însă cei care au pătruns în semnificația pildelor Sale au putut sonda adânc în multe adevăruri necesare mântuirii lor, găsind o hrană spirituală îmbelșugată.

În mod asemănător, cei care se vor opri doar la senzaționalul scufundării Titanicului, vor dobândi doar niște informații în plus față de cele pe care le aveau, satisfăcându-și intelectul. Cei care, dimpotrivă, vor pătrunde în adâncul simbolului, vor beneficia de binecuvântări spirituale deosebite.

Titanicul este un simbol al lumii timpului sfârșitului. Numeroși oameni cu răspunderi în această lume trag un permanent semnal de alarmă cu privire la pericolele iminente care pândesc omenirea noastră. Însă pe noi ne interesează mai puțin părerile oamenilor, căci avem la îndemână cel mai exact „orologiu” al istoriei: profeția biblică.

Avem nevoie doar de puțină bunăvoință, de studiu serios și de rugăciune pentru a desluși de pe paginile Scripturii „cadranul” uriașului orologiu, indicând minutul și clipa în care se află istoria lumii. Iar „limbile” acestui orologiu indică apropierea miezului nopții…

Însă Titanicul nu este doar un simbol al întregii omeniri, în ansamblul său. Fiecare dintre noi poate fi un Titanic în miniatură, ori de câte ori ne complăcem în indiferența față de semnele care ne indică apropierea sfârșitului și sfidăm pericolele morale că ne înconjoară.

Există o mare deosebire între tragedia Titanicului și sfârșitul acestei lumi. În timp ce semnalele de alarmă care avertizau vasul de apropierea unui pericol iminent produceau doar neliniște și groază, semnalele și avertismentele pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la apropierea sfârșitului acestei lumi conțin în ele unele dintre cele mai frumoase promisiuni divine făcute unei omeniri pierdute: revenirea în slavă a Domnului și Mântuitorului nostru, restabilirea armoniei universale și nimicirea totală și definitivă a răului din Univers.

„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era… Și am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut… Ei vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi nici noapte și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 21:1,3,4; 22:4,5).

„Titanicul” lumii se îndreaptă spre pieire sigură, însă „corabia” bisericii va ajunge curând la liman. Tu și cu mine unde suntem îmbarcați?

Lori Balogh