Luca 16,19-31: Pilda bogatului nemilostiv

Luca 16,19‑31: Pilda bogatului nemilostiv

Dacă parabola ar vorbi despre o situație reală cu privire la cei morți, ea ar veni în contradicție flagrantă cu alte pasaje biblice care învață că:

– Morții sunt într-o stare inconștientă (vezi Eclesiastul 9,5.6.10)

– Judecata lui Dumnezeu va avea loc la sfârșitul timpului de har, nu la moarte (vezi Matei 25,31‑41)

– Pedeapsa celor nelegiuiți constă în distrugere veșnică, nu în chinuri veșnice (vezi Maleahi 3,1‑3)

Dacă pilda aceasta ar trebui înțeleasă literal, am întâmpina probleme majore de înțelegere:

– Pot conversa oamenii aflați în rai cu cei aflați în iad?

– Pot cei din rai să-i vadă arzând pe cei din iad și totuși să fie fericiți, știind că între ei se pot afla și unii dintre cei dragi?

– Cât de mare este sânul lui Avraam încât în el pot să încapă toți cei mântuiți?

– Au sufletele ochi, degete și limbă, așa cum le descrie pilda?

Dacă așa ar sta lucrurile, cerul ar fi un loc îngrozitor, iar fericirea celor mântuiți ar fi umbrită de vederea suferințelor iadului.

De ce a folosit Mântuitorul această imagine în Pilda bogatului nemilostiv? Evreii aveau o poveste foarte populară în care moartea era descrisă ca o trecere prin valea întunericului, iar mântuirea ca un refugiu în „sânul lui Avraam”.

Iosif Flavius a fost un scriitor și istoric evreu contemporan cu apostolul Pavel. Iată câteva idei desprinse din „Discursul lui Iosefus către greci cu privire la Hades”, un fragment din „Operele lui Iosif Flavius”, p. 1902:

– Hades este un loc subpământean, cu întuneric veșnic, în care sunt păstrate sufletele. Îngerii păzesc aceste suflete și le dau pedepse după purtarea fiecăruia.

– În această regiune se află un lac de foc nestins păstrat pentru ziua în care Dumnezeu îi va judeca pe cei nedrepți.

– Cei drepți și cei nedrepți sunt ținuți în Hades până la judecata finală, însă nu în același loc. Cei drepți locuiesc într-un loc al luminii, spre dreapta, unde se bucură. Locul acesta este vremelnic și se cheamă „sânul lui Avraam”, până la primirea odihnei veșnice în ceruri.

– Cei nedrepți sunt duși spre stânga de îngerii puși să-i pedepsească. Unii stau chiar la marginea lacului de foc, în așteptarea zilei pedepsei, respirând aburul fierbinte.

– Între cei drepți și cei nedrepți există un abis mare astfel că niciunul dintre cei drepți care ar avea milă să nu poată trece spre locul în care se află nelegiuiții, și nici invers.

În această poveste populară care circula pe vremea Mântuitorului și de care S-a folosit pentru Pilda bogatului nemilostiv, există 31 de neadevăruri contrazise de Scripturi.

În timpul exilului babilonian, apoi în timpul dominației persane, teoria nemuririi sufletului a influențat mult teologia iudaică. Rabinii care vorbeau despre lumea viitoare își imaginau grădina Edenului aproape de Gheenă. Prin urmare, cei mântuiți și cei pierduți puteau să se vadă reciproc. Acestea erau concepțiile timpului, iar Domnul Christos s-a folosit de ele pentru a scoate în evidență câteva adevăruri:

1) Bogăția câștigată cu lăcomie nu este un semn al binecuvântării lui Dumnezeu

2) Prăpastia uriașă dintre rai și iad arată că nu există o a doua șansă de mântuire după moarte. Destinul veșnic al omului este hotărât în această viață.

3) Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru a ne învăța cele necesare mântuirii. Nicio minune, nici chiar învierea din morți nu ar avea o putere mai mare de convingere decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Pildele nu sunt surse de doctrină biblică. Ele au un alt rol: să ne transmită învățături necesare pregătirii noastre pentru cer. Pilda semănătorului nu este o lecție de agricultură, iar Pilda aluatului nu ne dă lecții de brutărie. Nici în Pilda bogatului nemilostiv nu ni se dau lecții de doctrină despre starea omului în moarte.

Revista catolică „Orbis Catholicus” a consacrat un studiu elaborat asupra acestei probleme în numărul său din 11 aprilie 1956 (vol.7, p.333):

„Niciodată Iisus nu ne vorbește despre ceea ce fac sau ceea ce au devenit cei morți în așteptarea învierii. Parabola bogatului și a săracului Lazăr nu trebuie să ne inducă în eroare, deoarece ea este o parabolă în primul rând și, în al doilea rând, ea folosește imaginea tradițională a literaturii. Nu se poate spera să găsim în ea ceva precis asupra stării celor morți dispăruți.”

Lori Balogh