Odată mântuit înseamnă pentru totdeauna mântuit?

Odată mântuit înseamnă pentru totdeauna mântuit?

Una dintre cele mai frumoase promisiuni ale Domnului Christos este cea relatată în Ioan 10,27.28: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea”.

Ce poate fi mai frumos decât asigurarea dată de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Izvorul vieții, că vom avea viața veșnică, vom fi scutiți de moartea a doua și vom fi ocrotiți de mâna Sa? Mai mult decât atât, făgăduința vieții veșnice este făcută la prezent, nu la viitor: „Eu le dau viața veșnică”, nu „Eu le voi da viața veșnică”. Ceea ce înseamnă că darul vieții veșnice îl putem avea chiar aici și acum.

Unii comentatori însă, au abuzat de sensul real al promisiunii Mântuitorului și au găsit în ultima parte a ei un temei pentru susținerea unei doctrine foarte atrăgătoare, dar în același timp nebiblică. Este vorba de învățătura conform căreia cel care și-a consacrat odată viața lui Dumnezeu, încheind legământul botezului, nu mai are cum să se piardă, indiferent de cursul vieții lui. Sau, cu alte cuvinte: „Odată mântuit înseamnă pentru totdeauna mântuit!?”

Privită prin prisma întregii Scripturi, această învățătură, care circulă printre creștinii evanghelici, nu este altceva decât o „nădejde înșelătoare” (vezi Ieremia 7,4), menită să adoarmă conștiința și vigilența celui care este angrenat în teribila „luptă a credinței”, de care amintește apostolul Pavel (vezi 1 Timotei 6,12).

O regulă elementară a interpretării unui text biblic este aceea că el trebuie înțeles în contextul imediat și cel general al întregii Scripturi. Biblia nu se contrazice în afirmațiile ei. Dacă există aparente contraziceri, ele sunt doar în mintea celor care nu respectă această regulă elementară de interpretare.

Revenind la promisiunea Domnului Christos: „Nimeni nu le va smulge din mâna Mea” și la interpretarea dată ei de unii comentatori, în sensul că odată ce un om a fost mântuit, el nu-și va mai putea pierde niciodată această mântuire, este important ce spune Biblia în alte pasaje ale ei. După cum traseul corect pe un munte trebuie să treacă prin toate marcajele, nu doar prin unele, la fel adevărul trebuie să treacă, asemenea unui fir roșu, prin toate textele și pasajele biblice.

Așadar, un om care și-a consacrat odată viața lui Dumnezeu și a încheiat legământul botezului se mai poate pierde? Există pentru un astfel de om riscul de a nu ajunge la țintă? Este posibil ca el să rateze mântuirea și viața veșnică promisă? Ce spune Biblia în această privință?

Răspunsul Scripturii la toate aceste întrebări este unul singur: Da! Un om care și-a consacrat viața lui Dumnezeu poate rata mântuirea. Și aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza omului. Fisura care provoacă eșecul mântuirii unor astfel de oameni nu se află nici în Planul de Mântuire, nici în împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, nici în puterea sau voința lui Dumnezeu de a mântui, ci în propria voință a omului, care îl conduce la alegeri greșite.

Voi prezenta mai jos câteva argumente biblice, care contrazic doctrina mântuirii necondiționate:

1) În predica Mântuitorului redată de Matei în cap.24, El afirmă: „Cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit” (Matei 24,13). Ce se subînțelege din afirmația Domnului? Un fapt evident: Unii vor răbda până la sfârșitul timpului de har și vor fi biruitori, în timp ce alții nu vor răbda, pierzând lupta credinței și, în mod natural, și mântuirea.

Dacă Mântuitorul ar fi spus: „Și cel care va răbda și cel care nu va putea să rabde până la sfârșit, toți vor fi mântuiți”, atunci într-adevăr, doctrina amintită mai sus ar avea temei. Însă Domnul a spus cu totul altceva, trăgând prin aceasta un semnal de alarmă cu privire la pericolul ca unii creștini să-și piardă mântuirea, deși au avut cele mai sincere intenții.

2) Apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Corint: „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba ați crezut” (1 Corinteni 15,1.2).

Se poate crede „degeaba”? Se poate boteza cineva „degeaba”? Din nefericire, se poate. Iar apostolul Pavel explică de ce este posibil lucrul acesta: atunci când învățătura Evangheliei nu este păstrată până la sfârșit în toată curăția ei. Abaterea de la ceea ce odată am acceptat ca fiind adevărul lui Dumnezeu ne poate duce pe oricare dintre noi pe linia moartă a nemântuirii.

3) Apostolul Petru ne învață că întotdeauna este posibil să ne întoarcem la vechea viața de păcat, fapt care va duce la ștergerea numelui nostru din cartea vieții, fiind pierduți pentru veșnicie. Despre astfel de oameni, el scrie: „În adevăr, dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Christos, se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala: „Câinele s-a întors la ce vărsase” și „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă” (2 Petru 2,20‑22).

4) În solia Martorului credincios către Biserica din Sardes, există o făgăduință prețioasă: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3,5).

Cartea vieții este raportul exact al numelor tuturor celor care au luat asupra lor Numele lui Christos și s-au consacrat în slujba Lui (vezi Luca 10,20; Exodul 32,32.33). Care este semnificația promisiunii Domnului: „Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții”? Aluzia este clară: unele nume vor fi șterse, chiar dacă odată, cândva, acei oameni s-au consacrat slujirii Mântuitorului și au intrat în legământ cu El.

5) Cu ocazia păcătuirii poporului care se închinase vițelului de aur, Moise a mijlocit în rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să ierte poporul. Iată un fragment din dialogul dintre Moise și Dumnezeu, în care acesta cere: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îi voi șterge din cartea Mea” (Exodul 32,32.33).

Scrierea numelui unei persoane în cartea vieții și rămânerea acelui nume în această carte este echivalentul mântuirii. Însă aici nu vorbim despre lucruri ireversibile. Un nume scris în cartea vieții poate fi șters, dacă cel în cauză alege un alt mod de viață, înstrăinându-se de Dumnezeu. Iar ștergerea unui nume nu înseamnă altceva decât pierderea mântuirii. Este tragic, dar adevărat. Biblia nu ne măgulește lăsându-ne să trăim nutrind „nădejdi înșelătoare”.

6) În prima sa Epistolă către corinteni, Pavel face o declarație cu atât mai tulburătoare cu cât ea îi aparține celui mai eficient dintre apostolii Domnului: „Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9,27).

Este posibil ca cel mai mare dintre apostoli să ia în calcul și posibilitatea lepădării sale, a pierderii mântuirii? Iată că Pavel este cât se poate de realist. El a înțeles că mântuirea este un dar divin care se poate pierde. Și aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza inconsecvenței omului. Cuvântul pe care îl folosește Pavel în 1 Cor. 9,27 pentru „a fi lepădat” este același cu cel folosit în Ieremia 6,30 pentru aceia care vor avea parte de moartea a doua la sfârșitul acestei lumi.

7) Prin profetul Ezechiel, Dumnezeu Însuși ne transmite o avertizare solemnă cu privire la falsa siguranță pe care o manifestă unii oameni în privința mântuirii lor, indiferent de viața pe care o trăiesc: „Când zic celui neprihănit că va trăi negreșit, dacă se încrede în neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita și el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârșit-o” (Ezechiel 33,13). Fără comentarii…

8) Binecunoscutul pasaj biblic din Evrei 6,4‑6, care a adus neliniște în sufletele multor creștini care au prieteni sau rude căzute de la credință, este un alt argument că, atâta timp cât ne aflăm în natura umană decăzută, mântuirea este un dar ce se poate pierde.

„Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.”

9) În cele două epistole pe care le-a trimis mai tânărului său colaborator, Timotei, apostolul Pavel vorbește despre „lupta credinței”.

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința” (2 Timotei 4,7).

„Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori” (1 Timotei 6, 12).

Oare de ce folosește apostolul expresia „lupta credinței” dacă un om mântuit nu își mai poate pierde niciodată mântuirea? Orice luptă are două alternative: biruință sau înfrângere. Pe plan spiritual, lupta credinței nu poate avea decât două finaluri: ori mântuire pentru cei biruitori, ori nemântuire pentru cei înfrânți.

10) Cu puțin timp înainte de răstignire, Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 2,41). Ce rost ar fi avut acest îndemn, dacă mântuirea, odată primită, nu s-ar mai putea pierde niciodată? Ce rost ar mai avea vegherea și rugăciunea în acest caz?

Dacă Însuși Domnul îi avertizează pe cei mai apropiați ucenici ai Săi de posibilitatea căderii în ispită, oare acest lucru nu ar trebui să dea de gândit celor care susțin falsa doctrină a mântuirii necondiționate?

Dacă așa stau lucrurile în privința mântuirii, dacă ea este un dar care se poate pierde pe parcursul vieții, atunci ce a vrut să spună Mântuitorul când a afirmat: „Nimeni nu le va smulge din mâna Mea”? Răspunsul cel mai clar l-am găsit în Comentariile Biblice AZS:

„Nimeni”. [„Nici un om”, KJV]. Literal, „nimeni”, inclusiv Satana. Există numai o cale pe care oile pot fi smulse din mâna păstorului, și anume prin propria lor alegere de bunăvoie. Când oile se depărtează, ele fac lucrul acesta de bunăvoie și n-au de învinuit pe nimeni altul decât pe sine. Ele nu-l pot învinui pe Satana de dezertarea lor, căci deși el poate ademeni, nu-i poate constrânge pe oameni să apostazieze. Versetul acesta nu dă suport presupunerii fatale că un om odată mântuit este cu neputință pentru el să fie pierdut. Nu există nimic care să împiedice oile să se răzlețească de sub grija păstorului dacă ele aleg să facă așa ceva”.

„Astfel dar, prea iubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur…” (Filipeni 2,12).

Lori Balogh