Susține Biblia doctrina păcatului strămoșesc?
În Romani 5,12, apostolul Pavel face o afirmație care a fost interpretată de unii comentatori ca făcând referire la păcatul strămoșesc: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…”
Acest pasaj a devenit punctul de plecare al doctrinei păcatului strămoșesc, păcat care poate fi definit nu ca un păcat personal, ci unul moștenit, un păcat care stă în spatele tuturor celorlalte, moștenit de la părintele neamului omenesc – Adam.
O asemenea interpretare a textului nu este în armonie nici cu contextul imediat, nici cu cel general al Bibliei. Pentru a înțelege sensul afirmației lui Pavel, să observăm cele patru afirmații pe care le face apostolul în acest verset:
1) „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume”. Deși nu este amintit numele lui Adam, acesta se subînțelege.
2) „Prin păcat a intrat moartea”. Acest trist adevăr este reconfirmat de Pavel în Romani 6,23: „Fiindcă plata păcatului este moartea…”
3) „Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Dacă Pavel s-ar fi oprit aici cu afirmațiile sale, atunci, într-adevăr, doctrina păcatului strămoșesc ar fi avut temei biblic. De aceea, este foarte important ce afirmă el în continuare:
4) „Din pricină că toți au păcătuit”. Păcatul lui Adam a fost o deschidere de drum într-o lume până atunci neprihănită, creând condițiile ca toți urmașii săi să meargă pe urmele lui. Moartea, care este o consecință inevitabilă a păcatului, a venit asupra întregii lumi nu doar din cauza căderii lui Adam, ci și din cauza faptului că „toți au păcătuit”. Vina nu este doar a lui Adam, ci a tuturor oamenilor.
Este foarte important să înțelegem ce anume am moștenit noi de la Adam: vinovăția păcatului său sau natura sa decăzută, păcătoasa? Este evident că păcatul lui Adam a atras consecințe pentru fiecare urmaș al său. În Romani 5,19, Pavel declară că „prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși”. Ce înseamnă că prin Adam toți au devenit păcătoși?
Aici nu e vorba de moștenirea vinei lui Adam, așa cum susține doctrina păcatului strămoșesc, ci de faptul că, născându-ne cu o natură decăzută, noi înșine devenim agenți care păcătuim efectiv. Căderea lui Adam nu a însemnat doar o cădere personală, cu consecințe doar pentru el și familia sa, ci, odată cu el s-a prăbușit și platforma pe care stătea întreaga rasă umană.
Astfel, întreaga rasă umană s-a născut în „prăpastia” păcatului, moștenind de la Adam nu vina păcătuirii lui, ci natura sa păcătoasă, înclinațiile și tendințele sale spre păcat. Dacă prin păcat strămoșesc înțelegem vina lui Adam care a trecut asupra tuturor urmașilor săi, atunci ne aflăm în prezența unei interpretări greșite.
Dacă însă prin păcatul strămoșesc înțelegem înclinațiile spre păcat și natura decăzută pe care o moștenim de la Adam, atunci interpretarea este corectă și în armonie cu întreaga Scriptură. De altfel, nu ar fi drept să moștenim vinovăția păcatului altei persoane. Vinovăția este personală, iar responsabilitatea pentru faptele săvârșite este de asemenea personală.
În ceea ce privește consecințele intrării păcatului în lume, Evanghelia ne aduce o veste bună: Dumnezeu a găsit un remediu la problema păcatului: harul manifestat în jertfa lui Christos și sfințirea lucrată de Duhul Sfânt.
Prin Planul de Mântuire, Dumnezeu ne acordă o a doua șansă. Dacă răspundem favorabil harului lui Dumnezeu și dacă ne unim cu Christos în legământul botezului, putem începe o viață nouă în El, fiind eliberați de puterea păcatului și aducând roade pentru Dumnezeu. Iar la final, tuturor celor ce s-au încrezut în harul lui Dumnezeu, ca răsplată a încrederii pe care au avut-o în El, vor primi viața veșnică.
Lori Balogh
