„Și iarăși va să vină cu slavă…”
„Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui. Da. Amin!”
Apocalipsa 1,7
Așteptători care se lasă așteptați
De două milenii încoace, adevărații urmași ai lui Christos Îl așteaptă să revină conform promisiunii Sale: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,2.3).
În așteptarea lor plină de dor, cei mai mulți au „adormit”, odihnindu-se acum pe patul lor de țărână. Însă ei au închis ochii având aceeași credință cu cea a mult încercatului Iov: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia” (Iov 19,25‑27).
Mântuitorul pare că este așteptat și astăzi de cele peste două miliarde de creștini… Cel puțin așa mărturisesc crezurile celor mai multe biserici creștine: „Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, A căruia împărăție nu va avea sfârșit…”
De ce atunci de pe buzele Mântuitorului s-a auzit acea întrebare retorică și tulburătoare: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?” (Luca 18,8). Oare nu cumva Iisus, scrutând cu ochii Săi profetici viitorul, a văzut că pe măsură ce gloriosul eveniment al revenirii Sale se apropie, adevărații așteptători sunt din ce în ce mai puțini?
În lume există peste două miliarde de creștini declarați. Câți dintre aceștia, în ciuda crezurilor frumos alcătuite pe care le învață la orele de catehizare și pe care le repetă în cadrul slujbelor religioase, mai cred cu adevărat în revenirea Mântuitorului?
Dacă am aplica Pilda celor zece fecioare (vezi Matei 25,1‑13) la întreaga creștinătate a zilelor noastre și am ține seama de raportul 1/1 între fecioarele înțelepte și cele neînțelepte, am putea să ne măgulim cu ideea că, deși toți creștinii sunt adormiți din punct de vedere spiritual (din motive pe care nu le discutăm acum), totuși cel puțin jumătate dintre ei sunt pregătiți să-L întâmpine pe Domnul Iisus la revenirea Sa.
Să nu pierdem însă din vedere că Pilda celor zece fecioare nu ne-a fost dată ca să cunoaștem raportul matematic (cantitativ) între creștinii adevărați și cei doar cu numele, ci pentru a înțelege deosebirea calitativă între cele două categorii. Chiar dacă, în mod nefericit, toate fecioarele au adormit, totuși unele au făcut ceva deosebit de important: s-au pregătit în vederea revenirii Mirelui ceresc.
Privind la lumea creștină din jurul nostru, mă întreb: Oare cine pe cine așteaptă? Creștinii Îl așteaptă pe Domnul lor să revină sau Iisus îi așteaptă pe copiii Săi să se pregătească pentru întâlnirea cu El. Cine este cel care se lasă așteptat?
Scurt istoric al așteptării
Pentru primii creștini, făgăduința revenirii Mântuitorului era atât de vie și împlinirea ei era atât de dorită încât, ori de câte ori se întâlneau, ei se salutau cu binecunoscutul „Maranata!” – „Domnul nostru vine!”
Această făgăduință a fost viu păstrată în sufletele credincioșilor până la sfârșitul secolului al III-lea. Mulți teologi consideră că ea a fost cea care a dat putere răspândirii creștinismului în ciuda persecuțiilor sângeroase la care au fost supuși creștinii în acea perioadă. Cu cât Biserica era mai crunt persecutată, cu atât mai mult sporea nădejdea credincioșilor că Domnul va reveni curând.
Ura cezarilor romani, dar și prejudecățile poporului făceau ca simpla credință în împlinirea acestei făgăduințe să declanșeze valuri mari de prigoană. Așa s-a întâmplat și în cazul valului de persecuții anticreștine declanșat sub domnia lui Domițian în jurul anului 95 d.Ch. Iată ce scrie Eusebiu – unul dintre părinții Bisericii – despre persecuțiile de la sfârșitul secolului I:
„Domițian, aflând că creștinii așteptau reîntoarcerea lui Iisus Christos pentru a domni pe pământ, a nutrit aceleași temeri pe care le avusese Irod la prima venire a Mântuitorului. Atunci au început să bântuie persecuțiile ordonate de el și tot atunci Ioan, exilat în Patmos, a primit viziunea cu privire la ceea ce trebuia să se întâmple în ziua Domnului, adică evenimentele care trebuie să însoțească a doua Sa venire.”
Însă pe măsură ce timpul trecea, promisiunea Mântuitorului că Se va întoarce pierdea din puterea ei pentru cei mai mulți creștini. Unii au mers mai departe chiar, devenind din așteptători batjocoritori ai revenirii lui Christos, întrebându-i pe cei care încă Îl mai așteptau: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii” (2 Petru 3,4).
La declinul credinței în revenirea Mântuitorului nu au contribuit atât de mult persecuțiile care, dimpotrivă, au animat și mai mult speranța creștinilor, ci ereziile – acele învățături străine de Cuvântul lui Dumnezeu care și-au făcut loc treptat în doctrinele și viața Bisericii.
Un rol devastator l-au jucat unii părinți ai Bisericii care, prin autoritatea și influența lor, au răspândit multă otravă în sufletele așteptătorilor lui Christos. Origen (185‑251), de exemplu, a încercat să spiritualizeze promisiunile Mântuitorului, împingând împlinirea lor într-un timp îndepărtat și nedefinit. Influența acestor învățături se simte din plin în credința și viața marilor biserici istorice de astăzi.
O lovitură puternică dată făgăduinței Mântuitorului a venit și din partea lui Augustin (354‑430) care, deși la început a împărtășit credința Bisericii apostolice, în a doua parte a vieții a renunțat la ea, susținând învățături străine de Cuvântul lui Dumnezeu. În cartea sa „Cetatea lui Dumnezeu”, el afirmă că Domnul Christos a revenit deja și că acest eveniment a avut loc la Cincizecime, în ziua în care Duhul Sfânt a fost revărsat asupra apostolilor. Acest moment coincide cu fondarea Bisericii – această cetate a lui Dumnezeu care reprezintă regatul lui Iisus, întinzându-se progresiv până la marginile pământului. Din nefericire, influența acestei învățături devastatoare poate fi resimțită în credința și mentalitatea multor creștini ai zilelor noastre.
Un rol important în pierderea credinței în revenirea în curând a Domnului Christos l-a avut adoptarea creștinismului ca religie de stat pe timpul lui Constantin cel Mare. Încetarea persecuțiilor, urmată de creșterea prosperității materiale a creștinilor, a șters treptat spiritul așteptării și dorul după întâlnirea cu Mântuitorul. Solomon cunoștea bine acest efect al bunăstării asupra spiritualității unui om, de aceea el se ruga: „Doamne, nu-mi da bogăție, ca nu cumva în belșug să Te uit și să mă lepăd de Tine” (Proverbele 30,8.9).
Întunecatul Ev Mediu, patronat de Biserica oficială, a avut și el contribuția sa la pierderea spiritului de așteptare a împlinirii făgăduinței Mântuitorului. În loc să ridice sus stindardul adevărului și să proclame apropiata revenire a lui Iisus, Biserica oficială a procedat asemenea robului rău din Matei 24,48‑51: ea a început să-i „bată pe tovarășii de slujbă”, pe cei mai umili și mai credincioși membri ai săi, gândind în sinea ei: „Stăpânul meu zăbovește să vină.” Biserica a început „să bea și să mănânce cu bețivii”, acceptând teorii și învățături păgâne, străine de Cuvântul lui Dumnezeu și, în același timp, persecutându-i pe cei care nu urmau căile ei.
Treptat, lovită din multe părți de ura lui Satana, care vede în împlinirea făgăduinței revenirii Mântuitorului propriul său sfârșit, acest mare adevăr al Scripturilor a fost ascuns sub obroc, el rămânând viu doar în câteva inimi umile și credincioase.
Însă Dumnezeu nu Și-a retras făgăduința și nu a dezbrăcat-o de puterea ei. În planul Său, trebuia să vină un timp în care promisiunea revenirii lui Iisus urma să fie reînviată și readusă în atenția lumii. Scopul? Acela de a pregăti un popor care să fie gata de a-L întâmpina pe Domnul la a doua Sa venire.
Redeșteptarea
Așteptători sinceri ai revenirii Mântuitorului au existat în toate timpurile și în toate bisericile, indiferent de amenințările venite fie din partea păgânilor, fie din partea Inchiziției papale. Cele 1847 de făgăduințe biblice cu privire la acest măreț eveniment nu puteau fi ușor trecute cu vederea de cei care au deplină încredere în Cuvântul lui Dumnezeu.
Despre această nădejde creștină au predicat și valdenzii din Piemont. Mulți dintre și-au pecetluit însă credința și nădejdea cu propria lor viață. În secolul al XIII-lea, abatele Ioachim de Flore a fost inițiatorul unei puternice mișcări de redeșteptare religioasă. În ciuda amenințaților venite din partea Inchiziției, mulți scriitori aparținând Ordinului Franciscan au publicat numeroase studii în care promisiunea revenirii Domnului Christos era reînviată.
În timpul Reformei, John Wycliff în Anglia și Huss și Ieronim în Boemia au predicat despre a doua venire a lui Iisus. Mărturisirile de credință protestante din secolele al XVI-lea și al XVII-lea au pus și ele la loc de cinste credința în apropiata revenire a Domnului, astfel încât după Reformă se produce o schimbare a direcției de gândire religioasă a lumii.
Mișcarea metodistă din Anglia, inițiată de frații Wesley, a reînviorat și mai mult speranța și credința în cea de-a doua venire a lui Christos. Însă ceea ce a reprezentat culmea redeșteptării speranței advente a fost începutul secolului al XIX-lea, datorită unor evenimente politice și sociale care au determinat lumea să acorde o atenție sporită studiului profețiilor apocaliptice.
Chiar și în sânul Bisericii Catolice, încă din 1790, încep să se audă voci timide, cum este cea a iezuitului Manuel de Lacunza, care încearcă în cartea sa „Venirea lui Mesia în glorie” să reînnoiască teologia catolică cu privire la marele adevăr biblic al revenirii lui Christos.
Mai așteaptă așteptătorii?
Ne aflăm la începuturile celui de-al treilea mileniu creștin. Privind în urmă la înaintașii noștri, la frământările, luptele, primejdiile și persecuțiile pe care le-au îndurat cei care au crezut în promisiunea revenirii Mântuitorului, poate că simțim un gust amar, o umbră de tristețe și poate chiar de descurajare. Mulți creștini sinceri și-au dat viața pentru credința lor, strângând în inimile lor făgăduința Domnului Iisus ca pe cea mai sfântă comoară.
Și totuși, promisiunea Mântuitorului nu s-a împlinit. În urma noastră sunt două milenii de istorie și de așteptare înfrigurată. Nu o sută de ani, nici cinci sute de ani, nici măcar o mie de ani, ci două mii de ani de așteptare…
Ne descurajează acest gând? Mai avem putere să credem cu tărie că această promisiune se va împlini curând? Mai avem curajul să o vestim și altora?
Batjocoritorii secolului al XXI-lea vor spune că și acum o mie de ani, și acum o mie cincisute de ani creștinii au crezut și ei că-L vor vedea pe Domnul Iisus revenind în slavă. Și totuși, El nu a venit…
E adevărat, însă credinței noastre i se alătură de data aceasta cuvântul profetic care „strălucește ca o lumină într-un loc întunecos” (vezi 2 Petru 1,19), lucru pe care înaintașii noștri nu l-au înțeles deplin așa cum îl înțelegem noi.
Studiul profețiilor cu privire la timpul sfârșitului ne arată că ele s-au împlinit în cea mai pare parte, iar cele care nu s-au împlinit încă sunt de așa natură încât se pot împlini peste noapte. Oare ce trebuie să se mai întâmple pentru ca creștinii să se trezească din somnul fecioarelor adormite din pildă?
Strigătul din miez de noapte: „Iată Mirele, ieșiți-i în întâmpinare!” (vezi Matei 25,6) va trezi întreaga Biserică: și pe creștinii adevărați, dar și pe cei pentru care creștinismul este doar o poleială. Nu, noi nu ne descurajăm privind în urmă la cele două milenii de așteptare. Dumnezeu nu poate să mintă. Cuvântul Său nu poate să mintă, căci El ne asigură: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă; se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit” (Habacuc 2,3).
Asta dorim să facem: să așteptăm cu răbdare împlinirea acestei promisiuni, pregătind în „candelele” ființei noastre suficient „ulei de rezervă” pentru a-L întâmpina pe Mire la revenirea Lui. Și mai dorim să facem ceva: să credem că-L vom vedea cu ochii noștri curând, foarte curând. Nu peste decenii, secole sau milenii, așa cum cred (sau, mai degrabă, nu cred) unii „așteptători”.
Dacă în această seara s-ar auzi în lumea întreaga strigătul de la miezul nopții: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”, fie ca fiecare dintre noi să fim găsiți ca adevărați așteptători, cu candelele pline de uleiul Duhului Sfânt și cu sufletele pline de bucuria reîntâlnirii cu Domnul și Mântuitorul nostru. Bucuria de a merge… acasă.
Lori Balogh
