Apocalipsa 6,9‑11: Sufletele de sub altar
„Când a rupt Milelul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare și ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei.”
Sufletele de sub altar sunt un simbol între numeroasele simboluri pe care le găsim într-o carte profetică cum este Apocalipsa. Ele îi simbolizează pe credincioșii martirizați pentru credința lor în Dumnezeu, ei fiind asigurați că va veni o zi a judecății și dreptății.
„Sub altar” – La care altar face referire Ioan și unde este el localizat? Analizând cu atenție slujbele săvârșite în sanctuarul pământesc iudaic, observăm prezența a doua altare: un altar al tămâierii, aflat în prima despărțitură a sanctuarului (Sfânta), și un altar al arderilor de tot, aflat în curtea sanctuarului.
Pe primul dintre ele se ardea tămâie, în timp ce pe altarul arderilor de tot se aduceau jertfe de animale. Ținând cont că pe altarul tămâierii nu se aduceau jertfe de animale, este logic să acceptăm ideea că altarul din sigiliul al cincilea are legătură cu altarul arderilor de tot din curtea sanctuarului.
Dacă în simbolistica sanctuarului templul propriu-zis reprezintă cerul, în timp ce curtea lui reprezintă pământul, locul în care a fost adus ca jertfă Fiul lui Dumnezeu, este firesc să acceptăm ideea că altarul din sigiliul al cincilea reprezintă pământul. Aici, pe pământ, au fost martirizate milioanele de creștini pentru credința lor în Christos și Evanghelia Sa. Aici, sub țărâna acestui pământ, zace sângele lor care „strigă” după dreptate și răzbunare.
În ceremonialul de la sanctuar, sângele jertfei era vărsat la picioarele altarului (vezi Levitiul 4,7; Exodul 29,12). Dar tot Biblia ne învață ca „viața trupului este în sânge” (vezi Leviticul 17,11). Astfel, „sufletele de sub altar” îi simbolizează pe acei creștini care și-au vărsat sângele pentru apărarea credinței lor.
De altfel, ideea jertfirii vieții asemenea unei jertfe aduse în sanctuarul de altă dată este folosită deseori în Scriptură. Scriind despre apropierea morții sale, Pavel afirmă: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape” (2 Timotei 4,6; Filipeni 2,17).
La cine se referă Ioan când amintește de „sufletele de sub altar „? Nu e vorba de o anumită categorie de martiri, dintr-un anumit timp istoric. E vorba mai degrabă de toți martirii din toate timpurile.
De altfel, pe vremea lui Ioan martirajul nu era prea răspândit, nefiind o experiență obișnuită a creștinilor. Chiar dacă Nero îi persecutase pe creștinii din Roma pentru scurt timp, iar Domițian făcuse același lucru cu câteva familii de creștini din Roma, pe vremea lui Ioan martirajul nu era ceva răspândit. Ioan se referă în pecetea a cincea la toți creștinii din toate epocile, persecutați sălbatic de către puterea anticristică.
„Sufletele celor ce fuseseră junghiați” – În legătură cu expresia „sufletele de sub altar”, se face o greșeală frecventa în mediile creștine. În acest al cincilea sigiliu se încearcă să se găsească un argument în favoarea doctrinei nemuririi sufletului, afirmându-se că sufletele celor decedați sunt conștiente și vorbesc.
Însă nu trebuie să uităm că Apocalipsa este o carte simbolică, iar cele șapte peceți sunt descrieri ale unor tablouri profetice bazate pe simboluri, nu pe descrierea unor scene reale. Dacă în primele patru peceți Ioan a văzut patru cai, aceasta nu înseamnă că acești cai trebuie căutați undeva pe pământ, împreună cu călăreții lor. Nici nu înseamnă că în cer există un Miel junghiat care vorbește și rupe pecețile unei cărți. Simbolismul întregii cărți a Apocalipsei ne obligă să acceptăm că și aici, în cazul sufletelor de sub altar, avem de-a face cu simboluri.
De altfel, personificarea ca mijloc de redare a unei situații reale este deseori folosită în Biblie. În Geneza 4,9.10, Dumnezeu i se adresează lui Cain, spunându-i că „glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine”. Este evident că avem și aici o personificare, căci niciunde în lume sângele nu are glas.
În Habacuc 2,11 întâlnim o altă personificare: „Căci piatra din mijlocul zidului strigă și lemnul care leagă grinda îi răspunde.” În Iacov 5,4, se spune că „plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile și pe care le-ați oprit-o prin înșelăciune strigă!” Așadar, este evident că și în sigiliul al cincilea avem de-a face cu o personificare atunci când sufletele de sub altar sunt auzite că strigă către Dumnezeu, cerând să li se facă dreptate.
Interpretarea sigiliului al cincilea ca fiind o dovadă că sufletul supraviețuiește după momentul morții este inadmisibilă din mai multe puncte de vedere:
1) Concepția populară așază aceste suflete în ceruri. Însă altarul de jertfe pe care au fost sacrificate ele nu poate fi cerul. În cer nu există decât un singur altar – cel al tămâierii, care nu are legătură cu sângele jertfelor. Ar fi incorect să credem că sufletele celor martirizați s-ar afla sub altarul tămâierii, adică în cer.
2) Chiar dacă am accepta ideea că aceste suflete s-ar afla în cer, contrar învățăturilor biblice, ar fi de neînchipuit pentru concepția noastră despre atmosfera cerului că aceste milioane și milioane de suflete ar sta încarcerate în spațiul îngust al unui simplu altar. Și aceasta nu pentru un timp scurt, ci pentru veacuri întregi…
3) Dacă aceste suflete ar fi în cer, bucuria eliberării lor de chinurile de pe pământ ar trebui să estompeze dorința de răzbunare și dreptate. Ele nu ar mai avea motiv să se plângă, dimpotrivă, ar trebui să le fie recunoscătoare celor care i-au ucis, trimițându-i mai repede în cer.
4) Conform concepției populare a existenței în prezent a raiului și iadului, toți persecutorii care i-au martirizat pe creștini ar trebui să sufere în focul iadului deja de multă vreme. Ce rost ar mai avea cererea acestor suflete de a li se face dreptate, din moment ce acei care i-au ucis sunt deja pedepsiți?
Așadar, sigiliul al cincilea nu poate susține în niciun mod teoria populară a nemuririi sufletului. Prima ocazie în care aceste „suflete de sub altar” sunt văzute vii în Apocalipsa este învierea celor drepți (vezi Apocalipsa 20,4‑6).
Lori Balogh
