Psalmul 4 – O rugaciune de seara

Psalmul 4 – O rugaciune de seara

1. „Răspunde-mi, când strig, Dumnezeul neprihănirii mele: scoate-mă la loc larg, când sunt la strâmtorare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!

     2. Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi umbla după minciuni? (Oprire)

     3. Să ştiţi că Domnul Şi-a ales un om pe care-l iubeşte: Domnul aude când strig către El.

     4. Cutremuraţi-vă, şi nu păcătuiţi! Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat: apoi tăceţi. (Oprire)

5. Aduceţi jertfe neprihănite şi încredeţi-vă în Domnul.

6. Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi lumina feţei Tale, Doamne!”

7. Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului.                                                         

8. Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.”

 

      De la deznadejde la incredere

Daca ar trebui sa-l caracterizez doar in cateva cuvinte pe David, autorul celor mai multi dintre psalmi, as folosi o cugetare a vechilor latini: “Homo sum; nihil humano a me alienum puto” ( “ Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este strain” ).

Intr-adevar, in poemele sale il vedem pe psalmist “dezbracat” de orice masca sau artificiu, asa cum este el, cu bune si rele, cu lumini si umbre, cu calitati si defecte. M-am intrebat adesea de ce acest om, a carui viata  a cunoscut suisuri magistrale, dar si caderi spectaculoase, a fost atat de mult iubit si apreciat de Dumnezeu , incat l-a numit “ om dupa inima Mea” ( Fapte 13, 22 ).

Citind cronicile vechilor conducatori ai lumii sau pe cele ale unor lideri moderni, putem constata ca intentia unanima a cronicarilor este aceea de a lasa posteritatii o imagine de lider cat mai buna, cat mai favorabila. Nu sunt amintite, de regula, nici esecurile, nici defectele sau slabiciunile de caracter, nici lipsurile in implinirea datoriei. Totul pare ideal, iar liderul ia infatisarea unui semizeu, a unui erou national.

Citind psalmii lui David vedem o deosebire fundamentala de atitudine. Omul si imparatul David nu-si ascunde niciodata temerile, slabiciunile, caderile…Vulnerabilitatea lui, pacatosenia sa, dar si nevoia sa de mantuire si de Dumnezeu apar pretutindeni in psalmii sai.

Multi dintre psalmi incep pe un ton de tristete, de lupta cu deznadejdea. Acesta este omul David, un om vulnerabil ca oricare dintre noi, dar care nu se ascunde niciodata in dosul unei masti. Iata de ce Dumnezeu il numeste “ om dupa inima Mea”. Nu pentru ca David ar fi fost un om deasavarsit, un supraom…. Tocmai pentru ca era om si nimic din ceea ce este omenesc nu-i era strain, el s-a prins cu credinta de mana Creatorului sau, cladind zi de zi o relatie vie si durabila cu Acesta.

Asemenea altor psalmi, Psalmul 4 incepe pe un ton lamentabil. Omul aflat dincolo de mantaua imparateasca striga la Domnul, implora mila Sa, cere sa-i fie ascultata rugaciunea. Dar, ca de fiecare data, putem observa o evolutie a starii lui sufletesti: de la teama, lupta si deznadejde, la pace, seninatate si incredere. Era cumva David un labil psihic care trecea usor de la o stare sufleteasca la alta ? Nicidecum ! Aici e vorba de cu totul altceva: ne aflam in fata unei dovezi evidente  cu privire la puterea pe care o are rugaciunea de a ne schimba in sens pozitiv starea de spirit.

Si nu este oare adevarat ? De cate ori nu ne plecam pe genunchi cu inima tulburata de cine stie ce probleme fara solutie ! De cate ori nu venim inaintea lui Dumnezeu cu intrebari la care nu gasim raspunsurile dorite, cu inimile triste si descurajate ! Pentru ca in final, dupa ce ne-am descarcat povara inaintea cerului, sa ne ridicam alti oameni, increzatori si optimisti…

Da, aceasta e puterea rugaciunii ! David a experimentat aceasta putere de nenumarate ori, lasandu-ne in multi dintre psalmii sai o exemplificare a puterii transformatoare a rugaciunii. Unul dintre acestia este Psalmul 4.

 

      O rugaciune de seara

Considerat a fi o continuare a celui precedent, Psalmul 4 este supranumit “o rugaciune de seara”. Privind la necazurile prin care a trecut peste zi, la caderea serii David este cuprins de un simtamant de pace si incredere. Vazand cum Domnul l-a calauzit si ocrotit in cursul zilei, psalmistul capata deplina convingere ca la fel se va intampla si in cursul noptii.

In ceea ce priveste structura lui, Psalmul 4 e construit pe trei nivele:

– Nivelul 1 ( vers. 1 ) reprezinta o rugaciune arzatoare, o cerere fierbinte adresata lui Dumnezeu

– Nivelul 2 ( vers. 2-5 ) reda un dialog imaginar pe care psalmistul il poarta cu oamenii care-l persecuta si-i doresc raul.

– Nivelul 3 ( vers. 6-8 ) este o rugaciune de multumire si lauda.

Poate ca una din cele mai insemnate idei care se desprind din psalmii care redau evolutia starii sufletesti a autorului lor este aceea ca rugaciunea nu-L schimba pe Dumnezeu, ci pe om. Rugaciunea nu-L apropie pe Dumnezeu de om, ci pe om de Dumnezeu.

Seara, cand zgomotele zilei s-au stins si valurile framantarilor s-au linistit, omul David se coboara in el insusi si “cineaza” cu Domnul sau. Daca peste zi David striga la Dumnezeu in rugaciune: “Raspunde-mi cand strig…Scoate-ma la loc larg… Ai mila de mine…Asculta-mi rugaciunea …” ( vers. 1 ), seara, stand la “cina” cu Domnul sau, David se bucura din plin de zambetul lui Dumnezeu: “Sa rasara peste noi lumina Fetei Tale, Doamne” ( vers. 6 ).

Seara e timpul reunirii familiei; e timpul impacarii, al armoniei. Nu intamplator promisiunea Mantuitorului facuta ultimei biserici e legata de cina, acel timp al serii in care omul se intalneste in liniste cu Creatorul sau: “Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa , voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine”  ( Apocalipsa 3, 20 ).

 

      “Dumnezeul neprihanirii mele”

Aceasta este o expresie unica pe paginile Vechiului Testament si totodata incarcata de mult adevar. Desi psalmii, fiind lucrari poetice pline de figuri de stil, nu au prioritate in stabilirea unor adevaruri doctrinare, in versurile lor intalnim totusi adevaruri sublime, exprimate in cel mai poetic limbaj cu putinta. Adresandu-se Dumnezeului sau prin expresia “Dumnezeul neprihanirii mele”, David exprima de fapt, in doar trei cuvinte, intreaga teologie a indreptatirii prin credinta. Prin acest apelativ, David recunoaste trei realitati esentiale pentru viata de credinta:

1) Dumnezeu este izvorul neprihanirii omului

2) Dumnezeu este initiatorul neprihanirii omului

3) Dumnezeu este realizatorul neprihanirii omului

Daca David s-ar fi exprimat doar cu apelativul “Dumnezeul neprihanirii”, am fi putut trage concluzia ca el se refera doar la neprihanirea lui Dumnezeu, in timp ce neprihanirea noastra, a oamenilor, este o alta problema. Insa psalmistul subliniaza in mod evident: “Dumnezeul neprihanirii mele”, adica a omului pacatos, vinovat, despartit de Dumnezeu.

Nu este incurajator lucrul acesta ? Desi viata noastra este plina de caderi ( accidentale sau voite, constiente sau inconstiente ), si plina de lipsuri si dezamagiri, putem totusi ajunge la acea stare in care sa-i fim placuti Creatorului nostru, la starea de neprihanire. Aceasta este minunea harului lui Dumnezeu, pentru care vesniciile care se vor desfasura inaintea celor mantuiti nu vor fi suficiente pentru exprimarea recunoastintei lor:  Soli Deo Gloria !

 

“Ai mila de mine !”

“Ai mila de mine !” este strigatul vamesului care se batea cu pumnii in piept fara sa indrazneasca sa-si ridice ochii spre cer, nu al fariseului plin de sine ( Luca 18,13 ). Este strigatul leprosului marginalizat de societate, considerat a fi blestemat de Dumnezeu, nu al omului sanatos si plin de putere ( Luca 17,13 ). Este strigatul orbului de la marginea drumului si a societatii, pe care oamenii il cearta sa taca in prezenta lui Iisus, nu al fariseilor care, desi vedeau cu ochii trupului, erau atat de orbi din punct de vedere spiritual ( Luca 18, 39 ).

Niciodata strigatul “Ai mila de mine, Doamne !”, venit din strafundurile unei fiinte decazute, nu a ramas fara raspuns. Pe paginile Evangheliilor nu intalnim nici macar o singura situatie in care Mantuitorul a ramas rece si indiferent in fatza unui asemenea strigat. “Ai mila de mine, pacatosul !” este rugaciunea care intotdeauna, fara exceptie, primeste raspuns imediat din partea cerului.

Dar ce “magie” este ascunsa in aceste doar cateva cuvinte, astfel incat ele sa miste intotdeauna bratul atotputernic al Dumnezeului nostru ?  Oh, multe lucruri sunt ascunse in aceasta rostire atat de simpla. Cand omul rosteste aceste cuvinte, el recunoaste de fapt ca este vinovat inaintea lui Dumnezeu, ca Legea divina este dreapta, ca el merita din plin pedeapsa, ca Dumnezeul caruia ii spune acest lucru este indurator si ca singura lui speranta se afla in harul Sau. Nu este aceasta exprimarea intregii teologii a pocaintei si marturisirii ?

Uneori ne intrebam de ce David, in ciuda caderii lui spectaculoase, a fost numit totusi de Dumnezeu “om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13, 22 ). Iata aici, in Psalmul 4, unul din aceste motive. Marele imparat se prosterne inaintea Dumnezeului sau, implorand mila si cerand sa fie repus in drepturi si readus “la loc larg” ( vers. 1 ). Si aceasta nu pe baza meritelor sale, ci pe baza indurarii, a harului lui Dumnezeu.

David ar fi putut sa-I prezinte lui Dumnezeu o lista de fapte bune, facute din tinerete si pana in clipa in care se ruga. Totusi el nu face lucrul acesta. El nu aminteste nici de curajul de care a dat dovada inaintea lui Goliat, nici de faptul ca i-a crutat viata lui Saul de doua ori, nici nu face apel la faptele sale de vitejie in fruntea poporului.

El cere doar mila, caci stie ca in fataza pacatoseniei sale, toate faptele sale bune nu au nicio valoare. David cunoaste un adevar pe care, cu secole mai tarziu, il va scrie profetul Ezechiel in cartea sa: “Neprihanirea celui neprihanit nu-l va mantui in ziua faradelegii lui si cel rau nu va cadea lovit de rautatea lui in ziua cand se va intoarce de la ea, dupa cum nici cel neprihanit nu va putea sa traiasca prin neprihanirea lui in ziua cand va savarsi o faradelege” ( Ezechiel 33, 12 ).

Intr-adevar, inaintea Suveranului universului, singurul nostru argument acceptabil este marea noastra nevoie de har. Iar Dumnezeul cel plin de indurare nu va intazia sa ni-l ofere.

 

     “Pana cand va fi batjocorita slava mea ?”

Incepand cu versetul 2, David isi construieste psalmul pe baza unui dialog cu fiii oamenilor care ii batjocoresc slava, care iubesc desertaciunea si umbla in minciuna. Dar ce vrea sa spuna el cand se refera la “slava mea” ?

Putin mai devreme, David cerea mila lui Dumnezeu, asemenea oricarui om pacatos si nevrednic. Insa omul pacatos este lipsit de slava lui Dumnezeu, dupa cum afirma apostolul Pavel: “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3,23 ). Se contrazice David pe sine ? Nicidecum !

Nu de slava omeneasca, desarta, ii pasa lui David in acele momente, ci de Cel care era adevarata lui slava.  “Tu esti slava mea”, afirma el in Psalmul 3,3. Asadar, de ce era revoltat psalmistul ? Pentru ca oamenii batjocoreau slava sa de imparat ? Nicidecum ! Ci pentru ca acesti oameni Il batjocoreau pe Dumnezeul neprihanirii lui, adevarata lui Slava.

Ma intreb: De cate ori nu ne suparam si ne facem viata amara pentru ca cineva se atinge in mod ironic de ceva care apartine eului nostru ? Si de cate ori nu ramanem indiferenti cand oamenii Il batjocoresc pe Dumnezeul nostru al carui Nume il purtam ?

 

“Domnul aude cand strig catre el”

Starea sufleteasca a psalmistului evolueaza de la strigatul deznadejdii din versetul 1 si revolta sfanta din versetul 2, la increderea deplina in Dumnezeu in versetul 3: “Sa stiti ca Domnul Si-a ales un om pe care-l iubeste; Domnul aude cand strig catre El” ( vers. 3).

Poate fi in aceasta lume ceva mai incurajator decat sa stii ca esti iubit ? Si nu de oricine, nu doar de oameni muritori, ci de Insusi Suveranul universului !  Aceast simtamant, devenit certitudine, este ancora care ne ajuta sa depasim cele mai aprige furtuni ale vietii; este temelia pe care zidim casa sufletelor noastre fara teama ca ea sa se prabuseasca vreodata.

Sa stii ca esti iubit si ca oricand, in orice imprejurare, la orice ora din zi sau din noapte, pe orice paralela sau meridian te-ai afla, este Cineva care are camera de audienta deschisa pentru nevoile tale, ce poate fi mai incurajator decat aceasta ?

 

     “Cutremurati-va si nu pacatuiti !”

Versetele 4 si 5 contin cateva indemnuri misionare. Sunt indemnurile unui om pacatos ca oricare dintre noi, dar un om care a gasit iertarea, mantuirea si siguranta. Primul indemn, izvorat probabil dintr-o experienta personala de viata: “Cutremurati-va si nu pacatuiti !” este preluat de apostolul Pavel in Epistola catre efeseni sub o forma modificata, dar care reda aceeasi idee: “Maniati-va si nu pacatuiti !” ( Efeseni 4, 26 ).

Este un indemn nu spre o manie pacatoasa, izvorata din ura, ci spre o indignare sfanta in fatza nedreptatilor pe care le vedem facandu-se semenilor nostri, sau in fatza blasfemiilor aduse Numelui lui Dumnezeu.

Daca putem suporta cu rabdare oricate nedreptati care ni se fac noua personal, aceasta fiind o calitate a unui caracter crestin, nu la fel stau lucrurile cand vedem nedreptati facute semenilor nostri. Daca nu ne indignam in asemenea situatii, daca trecem indiferenti fatza de raul care se face in prezenta noasta, sa nu ne imaginam ca suntem buni crestini.

Cel de-al doilea indemn: “Aduceti jertfe neprihanite !”  aduce in discutie calitatea jertfelor pe care le aducem lui Dumnezeu. In Vechiul Testament exista o prevedere care interzicea credinciosilor sa aduca la Casa Domnului castigul unei desfranate sau pretul unui caine ( Deuteronom 23,18 ). Inaintea lui Dumnezeu nu putem veni oricum si nu putem sa-I aducem orice fel de jertfe, ci doar jertfe neprihanite, morale, cinstite si neintinate.

Ce parere aveti de un proxenet care plateste zecime ? Dar de un hot care aduce daruri mari pentru construirea unei biserici ? Dar de un patron care-si exploateaza angajatii, platindu-le salarii de mizerie, dar care ofera sume imensae pentru lucrarea misionara ? Sunt acestea jertfe neprihanite ?

Ele sunt jertfe, nimeni nu poate contesta acest lucru, dar ele nu pot fi considerate neprihanite. Si prin urmare, ele vor avea aceeasi soarta ca jertfa lui Cain: “Domnul a privit cu placere spre Abel si jertfa lui, dar spre Cain si spre jertfa lui n-a privit cu placere” (Geneza 4,4up.- 5pp. )

Al treilea indemn: “Incredeti-va in Domnul !” face apel la acea componenta a credintei noastre care se bazeaza pe relatia cu Dumnezeu. Una este sa crezi, sa ai certitudinea ca exista Dumnezeu, si alta este sa ai o relatie de incredere cu El.

Voltaire a fost intrebat odata de un prieten in ce relatie se afla cu Dumnezeu. Raspunsul a fost dezarmant: “Ne salutam, dar nu ne vorbim.” Oare nu acesta este tipul de relatie cu Dumnezeu pe care-l au cei mai multi crestini cu numele ? Increderea in Dumnezeu inseamna mult mai mult decat un simplu “salut” de dimineata sau de seara. Ea inseamna comuniune cu El, supunere fatza de voia Lui, cautarea sfatului Sau in cele mai mici amanunte ale vietii si, mai ales, ramanerea langa El atunci cand suntem incercati si nu-I intelegem planurile.

 

Bucurie in inima si liniste in locuinta

Cantarea de seara se incheie intr-o atmosfera optimista, de pace si bucurie. Daca oamenii se intreaba: “Cine ne va arata fericirea?” ( vers.6 ), fara sa o gaseasca de-a lungul vietii, credinciosul gaseste izvorul fericirii sale in Dumnezeu.

Rugaciunea lui David: “Fa sa rasara peste noi lumina Fetzei Tale, Doamne” invoca zambetul lui Dumnezeu. Acesta este secretul fericirii omului pacatos. Cine Il are pe Dumnezeu, are totul. Lumina prezentei Lui poate suplini orice lipsa caci, “Voi aveti totul deplin in El” ( Coloseni 2,10 ).

Bucuriile pe care ni le ofera Dumnezeu sunt infinit superioare bucuriilor pamantesti, legate de inmultirea averii, inaintarea in ierarhia sociala sau aprecierile oamenilor. David cunoaste aceasta bucurie din propria sa experienta, caci el a putut compara bucuriile ceresti cu cele pamantesti. De aceea, el afirma plin de convingere: “Tu-mi dai mai multa bucurie in inima mea decat au ei cand li se inmulteste rodul graului si al mustului.” Dar noi, noi ce fel de bucurii cautam in aceasta viata trecatoare ? Sunt ele acele bucurii neprihanite, izvorate din Dumnezeu, sau sunt legate de placerile de o clipa ale pacatului ?

Si iata-l acum pe David, la sfarsitul rugaciunii si cantarii sale de seara, cu apele sufletului sau linistite ca o mare calma sub razele de Luna, pregatit pentru odihna noptii: “Eu ma culc si adorm in pace, caci numai Tu, Doamne, imi dai liniste deplina in locuinta mea.” ( vers. 8 )

Cum a inceput aceasta rugaciune de seara, va mai amintiti ? Cu strigate catre Dumnezeu, cu implorari ca El sa-l scoata din stramtorare si sa-i acorde mila Sa. Si cum se incheie aceeasi rugaciune ? Cu un tablou linistit de seara, in care incet-incet, nici gandurile nu mai adie pe marea vietii. Somn usor !

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

3 răspunsuri la Psalmul 4 – O rugaciune de seara

  1. ion spune:

    Multumesc pentru postari.
    Domnul sa fie cu Dumneavoastra mereu !

  2. ioan spune:

    multumesc din inima,intr-adevar David a fost un om placut Domnului,dar si el a pacatuit…dar a stiut sa se ridice din el…poate gresesc! toata stima,dl Lori

  3. andrei florea spune:

    daca puteti sa scrieti un articol din capit IMPARATUL NOSTRU VINE DIN CARTEA HRISTOS LUMINA LUMII v MULTUMESC AM NEVOIE DE EL ZILELE ACESTEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free