Taina fărădelegii

Taina fărădelegii

Lucruri ascunse, lucruri descoperite

Omenirea a fost întotdeauna confruntată cu numeroase taine, cele mai multe dintre ele referindu-se la cauza lucrurilor: cauza care a declanșat anumite evenimente istorice, cauza unor boli, cauza unor accidente, cauza unor dezastre naturale, cauza unor falimente și multe altele.

Multe dintre aceste taine au fost elucidate de-a lungul timpului, altele însă rămân ca subiect de cercetare. Am putea spune că tot ceea ce astăzi considerăm știință, cândva, în trecut, erau taine pentru oamenii care au trăit în acele timpuri.

Și Biblia are tainele ei. Domeniul spiritual, prin excelență, se caracterizează printr-o multitudine de taine. De aceea, însuși Moise – marele eliberator al poporului evreu din crunta robie egipteană -, recunoaște că „lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri pe vecie” (Deuteronomul 29:29).

Multe dintre tainele Cuvântului lui Dumnezeu sunt temporare, ele constituind provocări și invitații la o mai profundă cercetare a voinței și a planurilor lui Dumnezeu. Iar atunci când sufletul care caută cu sinceritate adevărul este luminat de Duhul lui Dumnezeu, multe dintre aceste taine se risipesc asemenea ceții la apariția razelor de soare, deschizând înaintea ochilor lui noi orizonturi, noi perspective și noi profunzimi ale cunoașterii adevărului.

Unele dintre aceste taine sunt menite să fie rezolvate în această viață; altele vor fi dezvăluite în viața viitoare. Există totuși două taine care nu vor fi lămurite niciodată în veșnicie, oricâtă lumina vom primi odată cu scurgerea timpului: „taina fărădelegii” și „taina evlaviei” (2 Tesaloniceni 2:7 și 1 Timotei 3:16).

La ce se referă cele două taine? Prima se referă la cauza apariției păcatului în Univers – cauză pe care niciodată nu o vom putea identifica, oricât de mult vom aprofunda subiectul. Cum a putut să apară răul într-un Univers desăvârșit creat de Dumnezeu? Cum s-a putut naște răul în cel mai puternic înger, aflat chiar lângă tronul imaculat de pe care Creatorul conduce lumile nevăzute? Lucrul acesta nu va fi cunoscut niciodată, căci a găsi o cauză a apariției răului înseamnă a-l scuza. Iar a scuza păcatul înseamnă a-L acuza pe Creator.

În ceea ce privește „taina evlaviei”, ea va avea aceeași soartă. Și aceasta deoarece niciodată în veșnicie cei mântuiți, împreună cu îngerii și ființele care locuiesc în Univers, nu vor putea înțelege cum a putut Dumnezeu să-l iubească atât de mult pe omul păcătos încât să-L jertfească pe unicul Lui Fiu pentru salvarea acestuia. Oricât se vor adânci în cunoașterea lui Dumnezeu și a iubirii Sale, această „taină a evlaviei” va rămâne o taină de nepătruns, dar și un motiv veșnic de recunoștință, reverență și închinare.

Păcatul – un HIV al sufletului

Întreaga Biblie – dacă este studiată cu atenție și fără prejudecăți -, ne dezvăluie un lucru care ar trebui să ne pună pe gânduri: Păcatul este o problemă de gravitate maximă în ochii lui Dumnezeu (de ce nu este și în ochii oamenilor?).

Am încercat (însă nu știu în ce măsură am și reușit) să aflu ce parte din Scriptură este dedicată problemei păcatului. Am descoperit că pe paginile Bibliei există circa 850 de versete care conțin termeni legați de păcat, păcătuire și păcătoși. Dacă toate aceste versete, răspândite în cele 66 de cărți ale Bibliei, ar fi strânse într-un singur loc, s-ar naște o carte de o mărime comparabilă cu Evanghelia lui Matei, adică o carte destul de mare și consistentă. Acest lucru ne face să înțelegem că problema păcatului nu este un subiect oarecare și secundar în istoria sacră, ci unul de importanță majoră.

Biblia însăși este o istorie a mântuirii omului. Însă această mântuire nu este altceva decât eliberarea lui din păcat, lucru care este săvârșit în trei etape: 1) eliberarea de vinovăția păcatului, 2) eliberarea de sub puterea păcatului și 3) eliberarea de prezența păcatului.

Dacă primele două etape (eliberarea de vinovăția și puterea păcatului) se realizează în această viață, prin jertfa lui Christos și lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt, ultima etapă (eliberarea de prezența păcatului) va fi rezolvată doar la revenirea în slavă a Mântuitorului.

Rezultă de aici că păcatul este o putere uriașă în acest Univers, probabil cea mai mare putere după cea a dragostei lui Dumnezeu. Dovada puterii păcatului este faptul că el duce în mod inevitabil la moarte veșnică (dacă nu intervine harul salvator al lui Dumnezeu).

Nu știm dacă există în lumea aceasta o ilustrare mai bună pentru ceea ce înseamnă păcatul și modul lui de a acționa decât temutul virus HIV. Așa cum virusul HIV distruge sistemul imunitar al organismului, lăsându-l complet lipsit de apărare în fața agenților patogeni, la fel și păcatul distruge sistemul de apărare al sufletului (glasul Duhului Sfânt din conștiință), lăsând sufletul omului total descoperit, fără „ziduri” și „porți”, în fața vrăjmașului.

De ce este atât de grav păcatul? În Epistola către evrei există un pasaj biblic, unul dintre puținele pasaje în care cele două veniri ale lui Iisus sunt amintite în același timp: „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot așa Christos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mânuirea celor ce-L așteaptă” (Evrei 9:27,28).

Ne reține atenția expresia „nu în vederea păcatului”. În viață există două feluri de lucruri pe care le avem în vedere: fie un lucru iubit, dorit și așteptat, pe care-l visezi noaptea sau ziua și despre care vorbești cu cea mai mare plăcere, fie un lucru foarte primejdios, nedorit, pe care dorești să-l eviți (o boală, o operație, un obstacol, o primejdie, etc.).

Când Biblia afirmă că Domnul Iisus a venit „nu în vederea păcatului”, care dintre cele două sensuri e valabil? El, păcatul, era ceva de dorit, așteptat, iubit, râvnit? Categoric nu! Dimpotrivă, păcatul era ceva foarte primejdios pe care Mântuitorul l-a urât cu toată Ființa Sa divină.

Având în vedere aceste aspecte, Iisus a trebuit să vină personal pe pământ (nu să delege un înger), să îmbrace natura umană după patru milenii de istoriei a răului, să lupte cu păcatul și cu Ispititorul și apoi să Se aducă jertfă pentru noi. Dacă avem în vedere doar acest singur aspect, putem înțelege cât de grav este păcatul în ochii lui Dumnezeu.

Însă problema păcatului este gravă și dintr-un alt motiv: Păcatul are urmări, iar acestea sunt resimțite uneori după ani de zile sau chiar după generații de oameni. După șase milenii de istorie a omenirii, cu toții simțim urmările căderii primilor noștri părinți. După patru milenii de la greșeala lui Avraam, simțim și azi urmările ei.

Dacă Avraam nu ar fi cedat sugestiilor Sarei cu privire la dobândirea unui urmaș prin legătura nelegitimă cu Agar, nu s-ar fi născut Ismael – acel fiu descris ca fiind „un măgar sălbatic” (vezi Geneza 16:12), iar astăzi nu am fi avut istoria sângeroasă a cuceririlor islamismului, a cruciadelor, a războaielor din Orientul Apropiat și a terorismului arab, în formele lui cele mai violente.

O singură cădere a celui supranumit „prietenul lui Dumnezeu” (vezi Iacov 2:23), iată cât de mult a schimbat cursul istoriei lumii noastre! Chiar și în zilele noastre, țările islamice sunt cele mai înverșunate împotriva pătrunderii Evangheliei.

Mă cutremură gândul că la judecata finală vom fi judecați fiecare dintre noi nu doar după faptele, cuvintele, gândurile, planurile și intențiile pe care le-am avut în viață, ci și după influența vieții noastre cu efectele ei îndepărtate.

Într-una dintre meditațiile sale, Richard Wurmbrand scrie despre Lenin, al cărui prenume – Vladimir -, înseamnă „stăpânul lumii”, explicând cum a fost posibil ca dintr-o familie de creștini practicanți să iasă un ateu atât de înverșunat. La vârsta de 16 ani, adolescentul Lenin nu mai voia să meargă la biserică. Îngrijorat, tatăl său s-a sfătuit cu preotul cu privire la ce putea să facă pentru a-l readuce pe tânăr pe linia cea bună.

Știți ce sfat i-a dat preotul tatălui lui Lenin? Să-l bată până ce tânărului îi va veni mintea la cap. Lucru pe care tatăl lui Lenin l-a și făcut. Consecințele? Lenin și-a smuls crucea de la gât și s-a hotărât în acele momente să devină ateu. Iată ce urmări a avut un simplu sfat greșit dat de un preot lipsit de dragostea și înțelepciunea lui Dumnezeu: un copil revoltat, o familie dezbinată, o societate construită pe ateism, revoluții sângeroase, dictatură, zeci de ani de opresiune comunistă și sute de milioane de oameni ținuți în ghearele regimurilor comuniste.

Privind problema păcatului doar din acest unghi, mai poate cineva să-l subestimeze? Mai poate cineva să se joace cu păcatul în viața lui? Mai poate cineva să ia foc în sân și să spere că nu se va arde?

Alte măști, aceeași piesă

Uneori sunt întrebat de cei din jur dacă cutare sau cutare lucru este păcat. La asemenea întrebări mi-e greu să răspund. Mi-e mult mai ușor să răspund dacă eu aș face sau nu acel lucru. Însă ca eu să stabilesc dacă un lucru este păcat sau nu, aceasta nu intră în atribuțiile unei ființe umane. Doar Dumnezeu știe dacă un lucru este păcătos sau nu. De aceea rugăciunea, studiul Scripturii și glasul Duhului Sfânt auzit în conștiință sunt cele trei puncte de sprijin care ne vor ajuta să clarificăm multe lucruri de genul celui amintit.

Deci, nu-i mai întrebați pe oameni dacă un lucru este păcat sau nu! Doar Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu ne pot lumina în această privință, căci ne este promis: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8) și „urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeți pe el!” când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).

Uneori suntem supărați că în Biblie nu găsim o listă clară și completă cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu le privește ca fiind păcătoase. De ce nu vom găsi niciodată în Scripturi o astfel de listă? În primul rând, pentru că o astfel de listă nu ar încăpea fizic în Biblie. Nici în zece Biblii. Nici măcar în o sută de Biblii…

Există o varietate atât de mare de forme ale păcatului și de nuanțe ale acestuia, încât nicio listă din lume nu le-ar putea cuprinde pe toate. Dacă nu credeți, încercați. Eu am încercat să întocmesc o astfel de listă, însă la un moment dat m-am blocat. Am simțit că mintea nu mă mai ajută. Nu întâmplător păcatul este definit ca fiind „taina fărădelegii”, căci mintea umană este incapabilă să o cuprindă sub toate aspectele ei.

Cine poate alcătui o listă care să cuprindă toate nuanțele și formele păcatului mândriei? Există o infinitate de forme ale acestui păcat: mândria în privire, în îmbrăcăminte, în etalarea cunoștințelor, în predicarea Evangheliei, în felul în care ne alegem mobila din apartament sau mașina din garaj. Există o mândrie a feței (mimica), a zâmbetului, a ținutei, a modului în care ne deplasăm sau stăm pe scaun, a felului în care ne rugăm sau postim (vezi Pilda fariseului și vameșului). Există chiar o mândrie a umilinței.

Cine nu a auzit de vestita insectă cu nume care ne duce cu gândul la pioșenie: călugărița (Mantis religiosa)? Dacă privești această insectă, poziția ei îți dă impresia de umilință și rugăciune. Însă sub această aparență se ascunde o cruzime ieșită din comun. Călugărița cea pioasă, care pare că se roagă necontenit, își devorează puii și partenerul, iar atunci când nu mai găsește hrană, se devorează pe sine însăși.

Dar oare lăcomia, câte forme are? Dar egoismul? Dar pofta, idolatria, imoralitatea și toate celelalte familii de păcate care există în această lume? Am o admirație deosebită față de Legea lui Dumnezeu și față de calitatea de esență pe care o are. În doar zece formulări scurte, Dumnezeu a cuprins această întreaga listă de păcate pe care le poate săvârși un om – păcate ce pot fi din domeniul faptelor, al vorbirii, al intențiilor sau al motivațiilor.

Legiuitorii se chinuie să emită mereu alte și alte legi care să fie tot mai clare și mai cuprinzătoare și care să vizeze, dacă se poate, toate formele vechi și noi ale răului. Rezultatul? Rămân mereu în urmă, căci răul se înmulțește și se diversifică într-un ritm atât de rapid, încât legiuitorii se văd mereu în postura de „corijenți”.

Să ne referim la un singur exemplu: Porunca a VI-a: „Să nu ucizi!” Oare câte păcate și familii de păcate sunt cuprinse în aceste doar trei cuvinte? Crima, violența, războiul, ura, sinuciderea, sclavia, necumpătarea, bârfa, intriga, calomnia, mânia, viciile, drogurile și multe altele se încadrează perfect în interdicția divină de a nu ucide.

Dumnezeu nu ne-a creat cu statutul de roboți humanoizi care să deschidem zilnic această listă imensă de păcate pentru a ști ce avem voie și ce nu avem voie să facem. El vrea să ne folosim judecata cu care ne-a înzestrat și să observăm în Cuvântul Său principiile guvernării Sale în Univers: iubirea și dreptatea.

Luând ca bază aceste principii și folosindu-ne rațiunea călăuzită de Duhul Sfânt, vom putea ajunge noi înșine la convingeri personale cu privire la ceea ce este păcat în ochii lui Dumnezeu și ce nu este păcat în ochii Săi. Și aceasta fără să mai întrebăm pe alții dacă un lucru este păcătos sau nu.

Niciodată nu-I vom putea fi suficient de recunoscători lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit în Cuvântul Său o Lege morală care cuprinde întreaga paletă a păcatelor care au fost, care sunt și care vor mai fi „inventate” pe planeta noastră. Despre această Lege, apostolul Pavel spune cu toată convingerea că este „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12).

Apostolul Iacov numește aceeași Lege divină „Legea împărătească” (vezi Iacov 2:8) și „Legea slobozeniei” (vezi Iacov 2:12), în lipsa căreia am fi complet dezorientați din punct de vedere moral. „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” – afirmă Pavel în Romani 3:20 -, de aceea voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna ca Legea Sa – „o Lege mare și minunată” (vezi Isaia 42:21) -, să fie „lumina popoarelor” (Isaia 51:4).

Concluzii

Păcatul este o taină de nepătruns. Nu doar pentru noi, pământenii, ci și pentru întreaga Creație. În fața puterii lui și a infinitelor lui forme de manifestare, în fața deghizărilor lui cameleonice, nu am avea nicio șansă dacă Dumnezeu nu ne-ar fi pus la îndemână cele trei mijloace ale harului Său: rugăciunea, studiul Cuvântului Său și călăuzirea Duhului Sfânt.

Folosite împreună și cu umilința cuvenită, ele ne vor fi un ghid care ne vor călăuzi pașii pe terenul minat, primejdios și mereu nesigur al vieții, spre limanul cel veșnic, unde suntem așteptați cu atâta nerăbdare de Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, îngerii cei puternici, ființele din întregul Univers și întreaga Creație.

Și până la acea clipă nu mai e mult…

Lori Balogh