Psalmul 5 – O rugaciune de dimineata

Psalmul 5 – O rugaciune de dimineata

 

1. „Pleacă-Ţi urechea la cuvintele mele, Doamne! Ascultă suspinele mele!

 2. Ia aminte la strigătele mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine mă rog!

 3. Doamne, auzi-mi glasul dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept.

 4. Căci Tu nu eşti un Dumnezeu căruia să-I placă răul; cel rău nu poate locui lângă Tine.

 5. Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea

 6. şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală.

 7. Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în Casa Ta şi să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt.

 8. Doamne, călăuzeşte-mă pe calea plăcută Ţie, din pricina vrăjmaşilor mei! Netezeşte calea Ta sub paşii mei.

 9. Căci nu este nimic adevărat în gura lor; inima le este plină de răutate, gâtlejul le este un mormânt deschis, şi pe limbă au vorbe linguşitoare.

 10. Loveşte-i ca pe nişte vinovaţi, Dumnezeule! Fă-i să cadă prin înseşi sfaturile lor. Prăbuşeşte-i în mijlocul păcatelor lor fără număr! Căci se răzvrătesc împotriva Ta.

 11. Atunci toţi cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor înveseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău.

 12. Căci Tu binecuvântezi pe cel neprihănit, Doamne, şi-l înconjori cu bunăvoinţa Ta, cum l-ai înconjura cu un scut”.

 

     „Din bube, mucegaiuri si noroi…”

In poezia „Testament”, poetul Tudor Arghezi exprima urmatorul gand:

     „Din bube, mucegaiuri si noroi,

     Iscat-am frumuseti si preturi noi”

     Nu stim in ce masura poetul a reusit sa creeze frumuseti si valori din lucrurile rele care i s-au intamplat in viata, dar despre David putem afirma acest lucru fara nicio ezitare. Multi din cei mai frumosi psalmi ai sai s-au nascut din focul necazurilor prin care a trecut de-a lungul vietii. Iar acestea nu au fost nici putine la numar, nici marunte ca intensitate.

Facand sa se nasca ceva frumos din experientele urate ale vietii, David a demonstrat ca este un adevarat copil al lui Dumnezeu, Cel despre care Scriptura afirma ca poate sa transforme blestemul in binecuvantare ( Neemia 13,2 ).

Ce bine ar fi daca fiecare dintre noi am invata sa vedem o floare gingasa acolo unde altii vad doar spini, sa cantam un cantec al sperantei acolo unde altii canta doar recviemuri, sa lasam o raza de lumina acolo unde altii nu vad decat intuneric ! In definitiv, nufarul alb si pur isi trage frumusetea si puritatea din namolul urat de pe fundul apei, nu-i asa ?

De ce n-ar fi viata noastra o noua si inedita culegere de psalmi, crescuti din pamantul secetos si batatorit al suferintelor, dezamagirilor si neimplinirilor noastre ?

 

     „Imparatul meu si Dumnezeul meu !”

Psalmul 5 este scris in aceeasi nota cu Psalmul 4, ceea ce denota ca imprejurarile in care au fost scrisi cei doi psalmi au fost asemanatoare. Dupa somnul linistit din timpul noptii, inainte de a intra in Casa Domnului si inainte de a fi cuprins de iuresul problemelor care asteptau sa fie rezolvate, psalmistul inalta o rugaciune fierbinte. Adresa ? „Imparatul meu si Dumnezeul meu”

Folosind pronumele posesiv „meu”, nu vi se pare ca David este el insusi excesiv de posesiv ? De ce „Imparatul meu si Dumnezeul meu” si nu „Imparatul nostru si Dumnezeul nostru” ? Dumnezeul lui David nu este si al nostru, al meu si al tau ?

Cand ne referim la obiecte, fapte si in general la lucruri care apartin acestui pamant, folosind prea des pronumele posesive „al meu”, „a mea”, „ale mele”, „ai mei”, putem fi suspectati pe buna dreptate de egoism si spirit posesiv. Cand insa este vorba de relatia cu Dumnezeu, lucrurile stau cu totul diferit.

Cand Mantuitorul lumii devine Mantuitorul nostru, deja am facut un pas inainte spre o relatie mai apropiata si mantuitoare cu Iisus. Cand insa Mantuitorul nostru devine Mantuitorul meu, cand Dumnezeul nostru devine Dumnezeul meu, inseamna ca relatia cu El a devenit profunda, personala si durabila. Aceasta nu inseamna egoism, pentru ca Dumnezeu poate fi in acelasi timp al meu, ca si al tau, al lui, sau al ei, fara partinire.

Priviti la experienta profetului Daniel in privinta relatiei sale cu Dumnezeu. In primele capitole ale cartii, el vorbeste despre ”Dumnezeul cerurilor” ( cap. 2,18 ). Apoi, pe masura ce inainteaza in relatia sa cu El, Daniel vorbeste despre „Dumnezeul parintilor mei” ( cap. 2,23 ), apoi despre „Dumnezeul nostru” ( cap. 3,17 ), pentru ca spre finalul cartii si a vietii sale, el sa se adreseze „Domnului Dumnezeului meu” ( cap. 9, 4 ).

Aceasta este dinamica cunoasterii progresive a lui Dumnezeu, care trebuie sa conduca in mod inevitabil la o relatie atat de profunda, incat El sa fie considerat „Dumnezeul meu”. Aceasta a fost si experienta ucenicului Toma, desi ea a fost unica in felul ei. Fatza in fatza cu Mantuitorul inviat, avand posibilitatea unei apropieri atat de intime incat ar fi putut sa-i atinga chiar si semnele ranilor primite pe cruce, Toma exclama: „Domnul meu si Dumnezeul meu !” ( Ioan 20, 28 ).

Ce ii cere David acestui Imparat si Dumnezeu personal inca de la inceputul rugaciunii sale ? Nimic altceva decat ca Dumnezeu sa-Si plece urechea si sa ia aminte la cuvintele sale, adica la acele rugaciuni linistite ca marea sub clar de luna, la suspinurile sale, adica la acele dorinte ascunse si nerostite ale inimii, si la strigatele sale, adica la acele rugaciuni fierbinti si insistente care reclama urgenta interventiei divine.

Este important si necesar sa indicam si o adresa, un destinatar al rugaciunilor noastre ? Desigur ! Si aceasta nu pentru ca ar exista si alti dumnezei. Apostolul Pavel ne asigura:”Chiar daca ar fi asa numiti dumnezei, fie in cer, fie pe pamant ( cum si sunt in adevar multi „dumnezei” si multi „domni” ), totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile si prin El si noi” ( 1 Corinteni 8, 5.6 ). Adresa rugaciunilor noastre este importanta pentru ca noi sa intarim in felul acesta relatia noastra cu El.

 

     „Auzi-mi glasul dimineata !”

Cu circa o mie de ani mai inainte ca Mantuitorul sa ne dea indemnul: „Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui” ( Matei 6, 33 ), David gasise secretul unei vieti implinite: rugaciunea de dimineata. Inainte de a se lasa prins in valtoarea grijilor zilei, el dedica primele clipe ale zilei relatiei cu Dumnezeul sau, predandu-I Lui intreaga povara.

David traieste din plin indemnul pe care apostolul Petru il vada mai tarziu credinciosilor primei Biserici: „Si aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El Insusi ingrijeste de voi” ( 1 Petru 5,7 ).

Intr-adevar, cat de importanta este rugaciunea de dimineata ! Un poet spunea:

„O clipa dimineata – o clipa, nu mai mult,

Mai buna-i ca o ora, cand ziua a trecut.”

     Rugaciunea de dimineata este asemanatoare aducerii primelor roade ale starii noastre de constienta ca o jertfa lui Dumnezeu. Marele predicator Spurgeon spunea: „Sa dam lui Dumnezeu diminetile vietilor noastre si dimineata vietii noastre. Rugaciunea ar trebui sa fie cheia zilei si lacatul noptii. Inchinarea ar trebui sa fie atat luceafarul de seara, cat si luceafarul de dimineata.”

Intr-adevar, David, „omul dupa inima Mea”, cum l-a numit Insusi Dumnezeu (1 Samuel 13,14; Fapte 13, 22 ), cunoaste importanta prioritatilor: in cel mai bun timp al zilei, in prospetimea gandurilor si puterilor fizice, el isi indreapta rugaciunea catre Dumnezeu. Dar el mai face ceva deosebit de important: “Dimineata imi indrept rugaciunea catre Tine si astept” ( vers. 3 up. ).

Acest singur cuvant “astept” ne spune multe despre profunzimea credintei acestui om. David ar fi putut sa-I prezinte formal si telegrafic lui Dumnezeu o lista de cereri si rezolvari de probleme , apoi sa se ridice grabit, pornind in iuresul evenimentelor zilei, facandu-si singur dreptate si rezolvand problemele cu propria sa intelepciune.

Insa David nu este un adept al indreptatirii prin fapte, ci al indreptatirii prin credinta. El Il lasa pe Dumnezeu sa aleaga cele mai bune solutii la problemele sale si asteapta cu rabdare ca El sa lucreze si sa intervina. Acest singur verset al Psalmului 5 ( vers. 3 ) exprima poetic in doar cateva cuvinte, intreaga filozofie de viata a imparatului David.

El a stiut sa astepte cu rabdare interventia lui Dumnezeu. In aceasta privinta sunt edificatoare cele doua imprejurari in care a avut ocazia sa-l ucida pe Saul, cel mai mare dusman al sau, si totusi nu a facut-o. David putea sa vada in cele doua imprejurari niste oportunitati oferite de Dumnezeu pentru a-si face singur dreptate. Si totusi el nu a profitat de ele, lasandu-L pe Dumnezeu sa lucreze la timpul potrivit si prin mijloacele alese de El.

Oare Dumnezeu nu asteapta acelasi lucru si de la noi ? Nu tanjeste El sa aruncam asupra Lui toate ingrijorarile noastre, iar apoi sa asteptam linistiti interventia Sa la timpul potrivit ? Ce definitie mai buna decat aceasta poate fi data credintei adevarate ?

 

Nimeni nu este ca Dumnezeu

In versetele 4-6, psalmistul zugraveste in doar cateva trasaturi de condei portretul moral al lui Dumnezeu. De fapt, ce vrea sa spuna David ? Ideea este aceea ca intre Dumnezeu si pacat nu exista nicio legatura, nicio posibilitate de asociere.

Dumnezeu si raul, sub orice forma s-ar prezenta el, sunt doua forte opuse care nu pot coexista. Aici intalnim aceeasi idee pe care o va exprima apostolul Iacov in epistola sa: “Nimeni cand este ispitit, sa nu zica: “Sunt ispitit de Dumnezeu.” Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca sa faca rau si El Insusi nu ispiteste pe nimeni” ( Iacov 1,13 ).

Cand David afirma ca “Tu urasti pe cei ce fac faradelegea” ( vers. 5 up. ), nu intra el in contradictie cu ceea ce a afirmat Mantuitorul mai tarziu in dialogul purtat cu Nicodim: “Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” ( Ioan 3,16 ) ?

Poate Dumnezeu ura si in acelasi timp poate El sa-l iubeasca pe omul pacatos ? Poate El sa urasca pana la nimicire totala, si in acelasi timp poate El iubi pana la sacrificiul suprem ? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa identificam care este obiectul urii si care este obiectul iubirii lui Dumnezeu.

David insusi face un pas inainte in rezolvarea acestei dileme, caci el afirma: “Tu nu esti un Dumnezeu caruia sa-I placa raul” ( vers. 4 ). Deci Dumnezeu uraste raul si pacatul, si nicidecum pe omul care a cazut in pacat. Pentru acesta, El a fost dispus sa aduca sacrificiul suprem prin moartea unicului Sau Fiu.

Dar ce se intampla cand omul pacatos, atat de mult iubit de Creator, se uneste cu pacatul sau favorit, pana la identificarea cu el ? Atunci se intampla ceva ce nici Dumnezeu nu doreste sa se intample: sagetile indreptate impotriva pacatului si destinate nimicirii lui il strapung si pe omul care s-a alipit de el.

Este dureros, inima lui Dumnezeu este sfasiata de aceasta situatie, dar El nu are alta optiune. Daca omul alege pacatul, impreuna cu intregul cortegiu de consecinte, Dumnezeu ii respecta alegerea. De aceea, “cel rau nu poate locui langa Tine”, iar “nebunii nu pot sa stea in preajma ochilor Tai” ( vers. 4 up. si 5 pp. ).

De fapt, aceasta este garantia unei guvernari desavarsite si armonioase in acest Univers. Daca Dumnezeu, Creatorul si Suveranul intregii Creatii, nu ar avea o astfel de atitudine fatza de pacat, nu am avea nicio garantie ca Imparatia Sa ar fi vesnica. Daca la temelia lui nu s-ar afla ura lui Dumnezeu fatza de pacat, Universul s-ar prabusi, s-ar autodistruge.

Ce s-ar intampla daca Dumnezeu ar fi ingaduitor cu pacatul si l-ar tolera in Imparatia Sa ? Ce s-ar intampla daca El i-ar mantui pe pacatosi, fara ca acestia sa renunte la viata lor pacatoasa ? Nici nu vreau sa-mi imaginez…

     Favoarea inchinarii

     “Dar eu, prin indurarea Ta cea mare, pot sa intru in Casa Ta si sa ma inchin cu frica in Templul Tau cel sfant” ( vers. 7 ).

Ce este, de fapt, inchinarea pe care o aducem lui Dumnezeu: o cerinta divina sau o favoare care ni se face de catre Creator ? David ne demonstreaza ca a inteles un mare adevar: Inchinarea nu este o cerinta arbitrara din partea lui Dumnezeu, ci o favoare pe care El ne-o ofera. Spre deosebire de zeii pagani care pretind oamenilor jertfe si o inchinare oarba, Dumnezeul cel viu ii ofera omului pacatos favoarea si harul de a I se inchina.

David observa ca inchinarea este posibila datorita indurarii mari a lui Dumnezeu. Apropierea noastra de El, intrarea in Casa Sa, adancirea noatra in tainele Planului de Mantuire, toate acestea sunt dovezi ale harului Sau acordat omului pacatos.

Fara jertfa si mijlocirea lui Iisus Christos – manifestarea cea mai evidenta a indurarii divine – noi nu am fi avut dreptul si posibilitatea de a ne apropia de sfintenia lui Dumnezeu. Motivele sunt aratate de psalmist in versetele 4-6: Dumnezeu este prea sfant si drept pentru ca un om pacatos sa poata sta in picioare inaintea Lui. Restul este doar har… Har din belsug…

 

“Calauzeste-ma pe calea placuta Tie”

     “Doamne, ajuta-ma sa reusesc la examen si sa intru in scoala aceasta”. “Doamne, ajuta-ma sa ma casatoresc cu fata aceasta.” “Doamne, ajuta-ma sa cumpar acasa aceasta”…

De cate ori nu ne rugam in felul acesta, facandu-L pe Dumnezeu complice la propriile noastre planuri de viata, coautor al unui destin pe care noi insine dorim sa-l faurim ? Oare acest mod de a ne raporta la Dumnezeu este cel mai bun dintre toate ?

Se pare ca David a inteles inca un adevar important cu privire la o posibila relatie solida si durabila dintre om si Dumnezeu: supunerea totala fatza de voia si planurile lui Dumnezeu. Psalmistul nu cerea ca Domnul sa-l calauzeasca pe calea aleasa de el, omul limitat in cunoastere, ci pe calea aleasa si placuta Creatorului sau. De ce ?

Pentru ca el stie ca oricat de curate ar fi intentiile sale, oricat de intelepte ar fi alegerile sale si oricat de nobile ar fi dorintele si planurile sale, ele nu pot egala intentiile, alegerile, planurile si dorintele lui Dumnezeu pentru viata si viitorul lui. David isi recunoaste viziunea limitata asupra vietii, dar mai ales asupra viitorului sau, in compartatie cu viziunea larga si deplina pe care o are Tatal ceresc asupra tuturor lucrurilor.

Cat de des ne rugam ca Dumnezeu sa netezeasca propriile noastre cai sub pasii nostri, cand in realitate ar trebui sa ne rugam asemenea psalmistului: “Netezeste calea Ta sub pasii mei” ( vers. 8 up. ) ! Oare nu a sosit momentul sa ne schimbam atitudinea, lasandu-L pe Dumnezeu sa aleaga El ceea ce stie ca este spre binele si fericirea noastra vremelnica si vesnica ?

Oh, dar este atat de greu sa renuntam la independenta noastra, la eul nostru, la gandul, fie el si iluzoriu, ca suntem proprii nostri stapani si ca nu depindem de nimeni !

 

 “Loveste-i ca pe niste vinovati, Dumnezeule”

Cuvinte dure la care poate nu ne-am fi asteptat din partea unui om despre care Dumnezeu spune ca este “un om dupa inima Mea” ( Fapte 13, 22; 1 Samuel 13,14 ). Sa nu uitam, totusi, ca aceste cuvinte sunt rostite de un uns al Domnului, de un om asezat in postura de conducator al poporului, de aparator al dreptatii intr-o lume nedreapta si plina de rautate.

Versetul 9 aminteste doar cateva din nelegiuirile cu care se confrunta David si fatza de care avea responsabilitatea de a le pune capat: minciuna, rautatea, ura si fatarnicia. Ceea ce este de remarcat in acest psalm este faptul ca David, desi avea deplina autoritate pamanteasca in calitate de uns al Domnului, nu incearca sa faca singur dreptate. El Ii cere lui Dumnezeu sa faca dreptate, lasandu-i pe pacatosii incorigibili sa suporte consecintele propriilor lor pacate: “Fa-i sa cada prin insesi sfaturile lor. Prabuseste-i in mijlocul pacatelor lor fara numar” ( vers. 10 ).

Daca David Ii cere lui Dumnezeu sa intervina in franarea si pedepsirea raului, el nu face acest lucru pentru ca el, omul, a fost lovit si insultat, ci pentru ca acesti dusmani ai sai “se razvratesc impotriva Ta” ( vers. 10 up. ). Nu pe sine se are in vedere David, nu slava sa omeneasca este pusa in discutie, ci doar slava lui Dumnezeu. Daca a fi indiferent atunci cand oamenii se ating de reputatia semenului tau este un lucru rau, cu atat mai mult a fi indiferent cand Insusi Numele lui Dumnezeu este lezat este dovada de lipsa caracter.

 

“Tu binecuvantezi pe cel neprihanit, Doamne”

Psalmul 5 se incheie cu exprimarea unei increderi depline intr-un Dumnezeu care-Si ocroteste copiii:

     “Atunci toti cei ce se incred in Tine se vor bucura, se vor veseli totdeauna, caci Tu ii vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tau” ( vers. 11 ).

Ce inseamna sa iubim Numele Domnului ? Inseamna sa alegem doar unul din nenumaratele Nume sub care se descopera Dumnezeu pe paginile Scripturii, acordandu-i o importanta mai mare decat celorlalte nume ? Este oare mai important numele Iahweh decat El-Shaddai ? Sau este mai important numele de Adonai decat cel de Tata ?

Ca oameni pacatosi avem nevoie de toate numele sub care ni se descopera Dumnezeu, caci fiecare din ele surprinde ceva din desavarsitul caracter al Sau, si ceva din divinele Sale prerogative. De fapt, a iubi Numele Domnului inseamna a iubi caracterul Sau sfant, a spune un “Da!” hotarat principiilor Sale, a fi de acord cu guvernarea Sa, cu planurile si actiunile Sale.

Daca vom ajunge sa fim cu totul de acord cu El, atunci il vom intelege pe David cand spunea: “Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tau.” Atunci bucuria noastra nu se va datora unor motive egoiste: faptul ca suntem ocrotiti si binecuvantati, ca vom primi viata vesnica si vom mosteni Imparatia cerurilor, ci bucuria suprema se va datora faptului ca Il avem pe Dumnezeu. Bucuria crestina este legata de Fiinta lui Dumnezeu, nu de darurile Sale.

Cei care au inteles acest mare adevar, vor spune asemenea marelui misionar crestin Sadu Sundar Singh: “Domane, nu vreau cerul; Te vreau pe Tine.” Cand ajungem sa gandim in felul acesta, Dumnezeu priveste spre noi ca fiind neprihaniti, iar bunavointa Sa ne va inconjura ca un scut:

“Caci Tu binecuvintezi pe cel neprihanit, Doamne, si-l inconjuri cu bunavointa Ta, cum l-ai inconjura cu un scut.”

Cu astfel de ganduri pozitive, cu o astfel de asigurare din partea Domnului, iuresul problemelor zilei poate incepe. Dumnezeu este la carma si totul va fi bine !

Lori Balogh