Psalmul 5 – O rugăciune de dimineață
- „Pleacă-Ți urechea la cuvintele mele, Doamne! Ascultă suspinele mele!
- Ia aminte la strigătele mele, Împăratul meu și Dumnezeul meu, căci către Tine mă rog!
- Doamne, auzi-mi glasul dimineața! Dimineața eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine și aștept.
- Căci Tu nu ești un Dumnezeu căruia să-I placă răul; cel rău nu poate locui lângă Tine.
- Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăști pe cei ce fac fărădelegea
- și pierzi pe cei mincinoși; Domnul urăște pe oamenii care varsă sânge și înșală.
- Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în Casa Ta și să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt.
- Doamne, călăuzește-mă pe calea plăcută Ție, din pricina vrăjmașilor mei! Netezește calea Ta sub pașii mei.
- Căci nu este nimic adevărat în gura lor; inima le este plină de răutate, gâtlejul le este un mormânt deschis, și pe limbă au vorbe lingușitoare.
- Lovește-i ca pe niște vinovați, Dumnezeule! Fă-i să cadă prin înseși sfaturile lor. Prăbușește-i în mijlocul păcatelor lor fără număr! Căci se răzvrătesc împotriva Ta.
- Atunci toți cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor înveseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău.
- Căci Tu binecuvântezi pe cel neprihănit, Doamne, și-l înconjori cu bunăvoința Ta, cum l-ai înconjura cu un scut”.
„Din bube, mucegaiuri și noroi…”
În poezia „Testament”, poetul Tudor Arghezi exprima următorul gând:
„Din bube, mucegaiuri și noroi,
Iscat-am frumuseți și prețuri noi”
Nu știm în ce măsură poetul a reușit să creeze frumuseți și valori din lucrurile rele care i s-au întâmplat în viață, dar despre David putem afirma acest lucru fără nicio ezitare. Mulți din cei mai frumoși psalmi ai săi s-au născut din focul necazurilor prin care a trecut de-a lungul vieții. Iar acestea nu au fost nici puține la număr, nici mărunte că intensitate.
Făcând să se nască ceva frumos din experiențele urâte ale vieții, David a demonstrat că este un adevărat copil al lui Dumnezeu, Cel despre care Scriptura afirmă că poate să transforme blestemul în binecuvântare ( Neemia 13,2 ).
Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi am învăța să vedem o floare gingașă acolo unde alții văd doar spini, să cântăm un cântec al speranței acolo unde alții cântă doar recviemuri, să lăsăm o rază de lumină acolo unde alții nu văd decât întuneric ! În definitiv, nufărul alb și pur își trage frumusețea și puritatea din nămolul urât de pe fundul apei, nu-i așa?
De ce n-ar fi viața noastră o nouă și inedită culegere de psalmi, crescuți din pământul secetos și bătătorit al suferințelor, dezamăgirilor și neîmplinirilor noastre?
„Împăratul meu și Dumnezeul meu!”
Psalmul 5 este scris în aceeași nota cu Psalmul 4, ceea ce denotă că împrejurările în care au fost scriși cei doi psalmi au fost asemănătoare. După somnul liniștit din timpul nopții, înainte de a intra în Casa Domnului și înainte de a fi cuprins de iureșul problemelor care așteptau să fie rezolvate, psalmistul înalță o rugăciune fierbinte. Adresa? „Împăratul meu și Dumnezeul meu”
Folosind pronumele posesiv „meu”, nu vi se pare că David este el însuși excesiv de posesiv? De ce „Împăratul meu și Dumnezeul meu” și nu „Împăratul nostru și Dumnezeul nostru”? Dumnezeul lui David nu este și al nostru, al meu și al tău?
Când ne referim la obiecte, fapte și în general la lucruri care aparțin acestui pământ, folosind prea des pronumele posesive „al meu”, „a mea”, „ale mele”, „ai mei”, putem fi suspectați pe bună dreptate de egoism și spirit posesiv. Când însă este vorba de relația cu Dumnezeu, lucrurile stau cu totul diferit.
Când Mântuitorul lumii devine Mântuitorul nostru, deja am făcut un pas înainte spre o relație mai apropiată și mântuitoare cu Iisus. Când însă Mântuitorul nostru devine Mântuitorul meu, când Dumnezeul nostru devine Dumnezeul meu, înseamnă că relația cu El a devenit profundă, personală și durabilă. Aceasta nu înseamnă egoism, pentru că Dumnezeu poate fi în același timp al meu, ca și al tău, al lui, sau al ei, fără părtinire.
Priviți la experiența profetului Daniel în privința relației sale cu Dumnezeu. În primele capitole ale cărții, el vorbește despre „Dumnezeul cerurilor” ( cap. 2,18 ). Apoi, pe măsură ce înaintează în relația sa cu El, Daniel vorbește despre „Dumnezeul părinților mei” ( cap. 2,23 ), apoi despre „Dumnezeul nostru” ( cap. 3,17 ), pentru ca spre finalul cărții și a vieții sale, el să se adreseze „Domnului Dumnezeului meu” ( cap. 9, 4 ).
Aceasta este dinamica cunoașterii progresive a lui Dumnezeu, care trebuie să conducă în mod inevitabil la o relație atât de profundă, încât El să fie considerat „Dumnezeul meu”. Aceasta a fost și experiența ucenicului Toma, deși ea a fost unică în felul ei. Față în față cu Mântuitorul înviat, având posibilitatea unei apropieri atât de intime încât ar fi putut să-i atingă chiar și semnele rănilor primite pe cruce, Toma exclamă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” ( Ioan 20, 28 ).
Ce îi cere David acestui Împărat și Dumnezeu personal încă de la începutul rugăciunii sale? Nimic altceva decât ca Dumnezeu să-Și plece urechea și să ia aminte la cuvintele sale, adică la acele rugăciuni liniștite ca marea sub clar de lună, la suspinurile sale, adică la acele dorințe ascunse și nerostite ale inimii, și la strigătele sale, adică la acele rugăciuni fierbinți și insistente care reclamă urgența intervenției divine.
Este important și necesar să indicăm și o adresă, un destinatar al rugăciunilor noastre? Desigur! Și aceasta nu pentru că ar exista și alți dumnezei. Apostolul Pavel ne asigură: „Chiar dacă ar fi așa numiți dumnezei, fie în cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți „dumnezei” și mulți „domni”), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi” ( 1 Corinteni 8, 5.6 ). Adresa rugăciunilor noastre este importantă pentru ca noi să întărim în felul acesta relația noastră cu El.
„Auzi-mi glasul dimineața!”
Cu circa o mie de ani mai înainte ca Mântuitorul să ne dea îndemnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” ( Matei 6, 33 ), David găsise secretul unei vieți împlinite: rugăciunea de dimineață. Înainte de a se lăsa prins în vâltoarea grijilor zilei, el dedica primele clipe ale zilei relației cu Dumnezeul său, predându-I Lui întreaga povară.
David trăiește din plin îndemnul pe care apostolul Petru îl va da mai târziu credincioșilor primei Biserici: „Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi” ( 1 Petru 5,7 ).
Într-adevăr, cât de importantă este rugăciunea de dimineață ! Un poet spunea:
„O clipă dimineața – o clipă, nu mai mult,
Mai bună-i ca o oră, când ziua a trecut.”
Rugăciunea de dimineață este asemănătoare aducerii primelor roade ale stării noastre de conștiență ca o jertfă lui Dumnezeu. Marele predicator Spurgeon spunea: „Să dăm lui Dumnezeu diminețile vieților noastre și dimineața vieții noastre. Rugăciunea ar trebui să fie cheia zilei și lacătul nopții. Închinarea ar trebui să fie atât luceafărul de seară, cât și luceafărul de dimineață.”
Într-adevăr, David, „omul după inima Mea”, cum l-a numit Însuși Dumnezeu ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13, 22 ), cunoaște importanța priorităților: în cel mai bun timp al zilei, în prospețimea gândurilor și puterilor fizice, el își îndreaptă rugăciunea către Dumnezeu. Dar el mai face ceva deosebit de important: „Dimineața îmi îndrept rugăciunea către Tine și aștept” ( vers. 3 up. ).
Acest singur cuvânt „aștept” ne spune multe despre profunzimea credinței acestui om. David ar fi putut să-I prezinte formal și telegrafic lui Dumnezeu o listă de cereri și rezolvări de probleme, apoi să se ridice grăbit, pornind în iureșul evenimentelor zilei, făcându-și singur dreptate și rezolvând problemele cu propria sa înțelepciune.
Însă David nu este un adept al îndreptățirii prin fapte, ci al îndreptățirii prin credință. El Îl lăsă pe Dumnezeu să aleagă cele mai bune soluții la problemele sale și așteaptă cu răbdare că El să lucreze și să intervină. Acest singur verset al Psalmului 5 ( vers. 3 ) exprimă poetic în doar câteva cuvinte, întreaga filozofie de viață a împăratului David.
El a știut să aștepte cu răbdare intervenția lui Dumnezeu. În această privință sunt edificatoare cele două împrejurări în care a avut ocazia să-l ucidă pe Saul, cel mai mare dușman al său, și totuși nu a făcut-o. David putea să vadă în cele două împrejurări niște oportunități oferite de Dumnezeu pentru a-și face singur dreptate. Și totuși el nu a profitat de ele, lăsându-L pe Dumnezeu să lucreze la timpul potrivit și prin mijloacele alese de El.
Oare Dumnezeu nu așteaptă același lucru și de la noi? Nu tânjește El să aruncăm asupra Lui toate îngrijorările noastre, iar apoi să așteptam liniștiți intervenția Sa la timpul potrivit? Ce definiție mai bună decât această poate fi dată credinței adevărate?
Nimeni nu este ca Dumnezeu
În versetele 4‑6, psalmistul zugrăvește în doar câteva trăsături de condei portretul moral al lui Dumnezeu. De fapt, ce vrea să spună David? Ideea este aceea că între Dumnezeu și păcat nu există nicio legătură, nicio posibilitate de asociere.
Dumnezeu și răul, sub orice formă s-ar prezenta el, sunt două forțe opuse care nu pot coexista. Aici întâlnim aceeași idee pe care o va exprima apostolul Iacov în epistola sa: „Nimeni când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” ( Iacov 1,13 ).
Când David afirmă că „Tu urăști pe cei ce fac fărădelegea” ( vers. 5 up. ), nu intră el în contradicție cu ceea ce a afirmat Mântuitorul mai târziu în dialogul purtat cu Nicodim: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” ( Ioan 3,16 )?
Poate Dumnezeu urî și în același timp poate El să-l iubească pe omul păcătos? Poate El să urască până la nimicire totală și în același timp poate El iubi până la sacrificiul suprem? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să identificăm care este obiectul urii și care este obiectul iubirii lui Dumnezeu.
David însuși face un pas înainte în rezolvarea acestei dileme, căci el afirmă: „Tu nu ești un Dumnezeu căruia să-I placă răul” (vers. 4 ). Deci Dumnezeu urăște răul și păcatul, și nicidecum pe omul care a căzut în păcat. Pentru acesta, El a fost dispus să aducă sacrificiul suprem prin moartea unicului Său Fiu.
Dar ce se întâmplă când omul păcătos, atât de mult iubit de Creator, se unește cu păcatul său favorit până la identificarea cu el? Atunci se întâmplă ceva ce nici Dumnezeu nu dorește să se întâmple: săgețile îndreptate împotriva păcatului și destinate nimicirii lui îl străpung și pe omul care s-a alipit de el.
Este dureros, inima lui Dumnezeu este sfâșiată de această situație, dar El nu are altă opțiune. Dacă omul alege păcatul, împreună cu întregul cortegiu de consecințe, Dumnezeu îi respectă alegerea. De aceea, „cel rău nu poate locui lângă Tine”, iar „nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi” ( vers. 4 up. și 5 pp. ).
De fapt, aceasta este garanția unei guvernări desăvârșite și armonioase în acest Univers. Dacă Dumnezeu, Creatorul și Suveranul întregii Creații, nu ar avea o astfel de atitudine față de păcat, nu am avea nicio garanție că Împărăția Sa ar fi veșnică. Dacă la temelia lui nu s-ar afla ura lui Dumnezeu față de păcat, Universul s-ar prăbuși, s-ar autodistruge.
Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar fi îngăduitor cu păcatul și l-ar tolera în Împărăția Sa? Ce s-ar întâmpla dacă El i-ar mântui pe păcătoși, fără ca aceștia să renunțe la viața lor păcătoasă? Nici nu vreau să-mi imaginez…
Privilegiul închinării
„Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în Casa Ta și să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt” ( vers. 7 ).
Ce este, de fapt, închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu: o cerință divină sau o favoare care ni se face de către Creator? David ne demonstrează că a înțeles un mare adevăr: Închinarea nu este o cerință arbitrară din partea lui Dumnezeu, ci o favoare pe care El ne-o oferă. Spre deosebire de zeii păgâni care pretind oamenilor jertfe și o închinare oarbă, Dumnezeul cel viu îi oferă omului păcătos favoarea și harul de a I se închină.
David observă că închinarea este posibilă datorită îndurării mari a lui Dumnezeu. Apropierea noastră de El, intrarea în Casa Sa, adâncirea noastră în tainele Planului de Mântuire, toate acestea sunt dovezi ale harului Său acordat omului păcătos.
Fără jertfa și mijlocirea lui Iisus Christos – manifestarea cea mai evidentă a îndurării divine – noi nu am fi avut dreptul și posibilitatea de a ne apropia de sfințenia lui Dumnezeu. Motivele sunt arătate de psalmist în versetele 4‑6: Dumnezeu este prea sfânt și drept pentru ca un om păcătos să poată sta în picioare înaintea Lui. Restul este doar har… Har din belșug…
„Călăuzește-mă pe calea plăcută Ție”
„Doamne, ajută-mă să reușesc la examen și să intru în școala aceasta”. „Doamne, ajută-mă să mă căsătoresc cu fata aceasta. ” „Doamne, ajută-mă să cumpăr casa aceasta”…
De câte ori nu ne rugăm în felul acesta, făcându-L pe Dumnezeu complice la propriile noastre planuri de viață, coautor al unui destin pe care noi înșine dorim să-l făurim? Oare acest mod de a ne raporta la Dumnezeu este cel mai bun dintre toate?
Se pare că David a înțeles un adevăr important cu privire la o posibilă relație solidă și durabilă dintre om și Dumnezeu: supunerea totală față de voia și planurile lui Dumnezeu. Psalmistul nu cerea ca Domnul să-l călăuzească pe calea aleasă de el, omul limitat în cunoaștere, ci pe calea aleasă și plăcută Creatorului său. De ce?
Pentru că el știe că oricât de curate ar fi intențiile sale, oricât de înțelepte ar fi alegerile sale și oricât de nobile ar fi dorințele și planurile sale, ele nu pot egala intențiile, alegerile, planurile și dorințele lui Dumnezeu pentru viața și viitorul lui. David își recunoaște viziunea limitată asupra vieții, dar mai ales asupra viitorului său, în comparație cu viziunea largă și deplină pe care o are Tatăl ceresc asupra tuturor lucrurilor.
Cât de des ne rugăm ca Dumnezeu să netezească propriile noastre căi sub pașii noștri, când în realitate ar trebui să ne rugăm asemenea psalmistului: „Netezește calea Ta sub pașii mei” ( vers. 8 up. )! Oare nu a sosit momentul să ne schimbăm atitudinea, lăsându-L pe Dumnezeu să aleagă El ceea ce știe că este spre binele și fericirea noastră vremelnică și veșnică?
Oh, dar este atât de greu să renunțăm la independența noastră, la eul nostru, la gândul, fie el și iluzoriu, că suntem proprii noștri stăpâni și că nu depindem de nimeni !
„Lovește-i ca pe niște vinovați, Dumnezeule”
Cuvinte dure la care poate nu ne-am fi așteptat din partea unui om despre care Dumnezeu spune că este „un om după inima Mea” ( Fapte 13, 22; 1 Samuel 13,14 ). Să nu uităm, totuși, că aceste cuvinte sunt rostite de un uns al Domnului, de un om așezat în postura de conducător al poporului, de apărător al dreptății într-o lume nedreaptă și plină de răutate.
Versetul 9 amintește doar câteva din nelegiuirile cu care se confrunta David și față de care avea responsabilitatea de a le pune capăt: minciuna, răutatea, ura și fățărnicia. Ceea ce este de remarcat în acest psalm este faptul că David, deși avea deplină autoritate pământească în calitate de uns al Domnului, nu încearcă să facă singur dreptate. El Îi cere lui Dumnezeu să facă dreptate, lăsându-i pe păcătoșii incorigibili să suporte consecințele propriilor lor păcate: „Fă-i să cadă prin înseși sfaturile lor. Prăbușește-i în mijlocul păcatelor lor fără număr” ( vers. 10 ).
Dacă David Îi cere lui Dumnezeu să intervină în frânarea și pedepsirea răului, el nu face acest lucru pentru că el, omul, a fost lovit și insultat, ci pentru că acești dușmani ai săi „se răzvrătesc împotriva Ta” ( vers. 10 up. ). Nu pe sine se are în vedere David, nu slava sa omenească este pusă în discuție, ci doar slava lui Dumnezeu. Dacă a fi indiferent atunci când oamenii se ating de reputația semenului tău este un lucru rău, cu atât mai mult a fi indiferent când Însuși Numele lui Dumnezeu este lezat este dovadă de lipsa caracter.
„Tu binecuvântezi pe cel neprihănit, Doamne”
Psalmul 5 se încheie cu exprimarea unei încrederi depline într-un Dumnezeu care-Și ocrotește copiii: „Atunci toți cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău” ( vers. 11 ).
Ce înseamnă să iubim Numele Domnului? Înseamnă să alegem doar unul din nenumăratele Nume sub care se descoperă Dumnezeu pe paginile Scripturii, acordându-i o importanță mai mare decât celorlalte nume? Este oare mai important numele Iahweh decât El-Shaddai? Sau este mai important numele de Adonai decât cel de Tată?
Ca oameni păcătoși avem nevoie de toate numele sub care ni se descoperă Dumnezeu, căci fiecare din ele surprinde ceva din desăvârșitul Său caracter și ceva din divinele Sale prerogative. De fapt, a iubi Numele Domnului înseamnă a iubi caracterul Sau sfânt, a spune un „Da! ” hotărât principiilor Sale, a fi de acord cu guvernarea Sa, cu planurile și acțiunile Sale.
Dacă vom ajunge să fim cu totul de acord cu El, atunci îl vom înțelege pe David când spunea: „Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău.” Atunci bucuria noastră nu se va datora unor motive egoiste: faptul că suntem ocrotiți și binecuvântați, că vom primi viața veșnică și vom moșteni Împărăția cerurilor, ci bucuria supremă se va datora faptului că Îl avem pe Dumnezeu. Bucuria creștină este legată de Ființa lui Dumnezeu, nu de darurile Sale.
Cei care au înțeles acest mare adevăr, vor spune asemenea marelui misionar creștin Sadu Sundar Singh: „Doamne, nu vreau cerul; Te vreau pe Tine.” Când ajungem să gândim în felul acesta, Dumnezeu privește spre noi ca fiind neprihăniți, iar bunăvoința Sa ne va înconjura ca un scut: „Căci Tu binecuvîntezi pe cel neprihănit, Doamne, și-l înconjuri cu bunăvoința Ta, cum l-ai înconjura cu un scut.”
Cu astfel de gânduri pozitive, cu o astfel de asigurare din partea Domnului, iureșul problemelor zilei poate începe. Dumnezeu este la cârmă și totul va fi bine !
Lori Balogh
Aceste comentarii au putere mobilizatoare spre bine ,tocmai pentru ca vin din Spiritul Bibliei.Alaturi de alte carti ma delectez cu ele periodic.Multa putere in continuare!