Stabilirea canonului biblic este credibilă?

Stabilirea canonului biblic este credibilă?

Pentru unii oameni, alegerea cărților care intră în alcătuirea Bibliei reprezintă o dilema serioasă. Au fost aceste cărți incluse în Biblie datorită lucrării și călăuzirii Duhului Sfânt în Biserica primară sau acesta este rodul intervenției unor forțe politice din vremea împăratului Constantin cel Mare?

Termenul „canon” provine din grecescul „kanon” care înseamnă „regulă”. Termenul derivat din acesta, „canonizare”, se referă la procedeul prin care unele cărți au fost incluse în Biblie, în timp ce altele au fost excluse. Din acest motiv, cărțile biblice mai sunt cunoscute și sub denumirea de „cărți canonice”.

Întrebarea care se pune este următoarea: De ce unele cărți au fost incluse în Biblie, iar altele nu au primit această calitate? Care a fost procedeul care a dus la apariția Bibliei în forma ei actuală? Deoarece Biblia este alcătuită din Vechiul și Noul Testament, problema trebuie tratată separat.

Cu privire la canonizarea celor 39 de cărți ale Vechiului Testament, nu există un răspuns precis. Unii cercetători în domeniu consideră că cele trei părți principale ale Vechiului Testament: Legea, Profeții și Scrierile reprezintă în același timp trei etape ale canonizării Vechiului Testament ebraic. Astfel, Legea, cuprinzând cărțile lui Moise (Pentateucul), a fost canonizată în jurul anului 400 î.Ch., Profeții în secolul I î.Ch., iar Scrierile, în secolul I d.Ch.

Nu există niciun dubiu că Pentateucul (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronomul) scris de Moise a fost considerat drept Cuvânt al lui Dumnezeu încă de la început. Când Moise a citit din „cartea legământului” înaintea poporului Israel, la poalele Muntelui Sinai, poporul a răspuns: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exodul 24,7), recunoscând autoritatea divină care se afla în spatele acestor cărți.

Mult mai târziu, pe vremea lui Ezra și Neemia, după exilul babilonian, este raportat că Ezra a citit din „cartea Legii lui Moise”, iar poporul a adoptat-o ca pe o lege de bază, o constituție a noului stat evreu refăcut (vezi Neemia 8,1‑8). Este foarte probabil ca Ezra și Neemia să fi avut un rol important în realizarea canonului Vechiului Testament, fără însă ca decizia de a introduce sau de a respinge o carte din acest canon să le aparțină doar lor.

Însă nu doar cărțile lui Moise au fost recunoscute de timpuriu ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Au existat mulți alți oameni ai lui Dumnezeu ale căror cuvinte sau scrieri au fost recunoscute drept Cuvântul lui Dumnezeu chiar în timpul vieții lor (Samuel, Natan, Daniel, Ieremia, etc.).

Cea mai mare parte a canonului Vechiului Testament le este atribuită de către tradiția evreiască lui Ezra și Neemia. Cartea non-canonică 2 Macabei amintește despre memoriile și biblioteca lui Neemia, în care se aflau cărți despre împărați, profeți și scrierile lui David (2 Macabei 2,13).

Pe de altă parte, istoricul evreu Iosif Flavius susține că, spre deosebire de greci care au avut o literatură foarte bogată, evreii au avut doar 22 de cărți în care erau înregistrate principalele evenimente istorice. Istoricul evreu specifică faptul că aceste cărți erau considerate inspirate de Dumnezeu, primele cinci dintre ele aparținându-i lui Moise.

Există și dovezi biblice care demonstrează că Legea și profeții timpurii (de la perioada lui Iosua până pe vremea împăraților) erau privite ca fiind Scripturi inspirate pe vremea lui Daniel și Zaharia (Zaharia 7,12 – aprox. 518 î.Ch.; Daniel 9,2.11).

Însuși Domnul Christos a considerat cărțile Vechiului Testament ca având autoritate divină, ele constituind Biblia primilor creștini (vezi Matei 5,17‑19; 21,42; 22,29; Marcu 10,6‑9; 12,29‑31).

În calitate de martori ai lucrării Mântuitorului (Ioan 15,27), apostolii au transmis învățăturile Sale la început, timp de circa două decenii, prin viu grai, apoi, pe măsură ce spectrul martirajului devenea tot mai clar, ei au simțit nevoia de a apela și la scris pentru transmiterea și păstrarea acestor învățături (2 Petru 1,12‑15). În felul acesta s-a creat cadrul scrierii, sub influența Duhului Sfânt, a cărților ce vor deveni canonul Noului Testament.

Astfel, la mijlocul secolului I d.Ch., Pavel a scris epistolele sale, apoi, ceva mai târziu, au fost scrise cele trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca) și cartea Faptele Apostolilor, iar spre sfârșitul primului secol a fost scrisă Apocalipsa, așa încât toate cărțile Noului Testament erau încheiate.

Este de remarcat faptul că aceste cărți ale Noului Testament au fost acceptate ca fiind Scripturi încă de la început, fiind recunoscută autoritatea și inspirația autorilor lor. Astfel, în 1 Timotei 5,18, Pavel face afirmația: „Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate” și „Vrednic este lucrătorul de plata lui”, referindu-se la două citate: unul din Vechiul Testament (Deuteronomul 25,4) și unul din Noul Testament (Luca 10,7). Așadar, pe timpul lui Pavel evangheliile erau recunoscute ca fiind scrieri inspirate.

De asemenea, în 1 Tesaloniceni 2,13, Pavel îi laudă pe creștinii din Tesalonic pentru că au primit cuvintele sale „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu care lucrează și în voi care credeți.” Apostolul Petru, la rândul lui, afirmă despre scrierile lui Pavel că sunt pe același plan cu celelalte Scripturi (vezi 2 Petru 3,15.16).

În secolul al II-lea, majoritatea bisericilor creștine acceptaseră deja ca fiind scrieri inspirate cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor, treisprezece dintre epistolele lui Pavel și epistolele 1 Petru și 1 Ioan. Celelalte șapte cărți ale Noului Testament: Evrei, Iacov, 2 Petru, 2 și 3 Ioan, precum și Apocalipsa au fost și ele recunoscute ca fiind de inspirație divină, însă mai târziu.

Părinți ai Bisericii Primare ca Clement al Romei (în jurul anului 100 d.Ch.), Policarp (70-155 d.Ch.) și Ignațiu (m.115 d.Ch.) au citat din majoritatea cărților Noului Testament, ceea ce dovedește că aceste cărți erau recunoscute ca având autoritate încă de la început, contrazicând teoria că această autoritate le-a fost atribuită ulterior.

Canonul Noului Testament a luat naștere într-o perioadă lungă, de aproape patru secole. Criteriul principal care a stat la baza selecției cărților a fost autoritatea lor. Perioada în care a fost alcătuit acest canon a fost caracterizată de proliferarea scrierilor creștine, multe dintre ele aparținând adepților gnosticismului care predicau mântuirea prin cunoașterea secretă (gr. „gnosis”).

Astfel, au apărut tot felul de evanghelii care pretindeau că dezvăluie lucruri secrete despre Domnul Christos, cărți apocrife ale faptelor apostolilor, care relatau faptele lui Petru, Pavel, Ioan și ale celorlalți apostoli, precum și numeroase „apocalipse” care descriau călătoriile unor apostoli prin rai și iad. Toate aceste cărți sunt cunoscute astăzi sub numele de apocrifele Noului Testament.

Tot în această perioadă au apărut și primele liste de cărți care erau cunoscute ca fiind scrise de apostoli: „Canonul Muratori”, alcătuit la sfârșitul secolului al II-lea, lista lui Eusebiu al Cezareei, de la sfârșitul secolului al IV-lea și lista lui Athanasius al Alexandriei de la mijlocul secolului al IV-lea.

Primele două liste erau incomplete, cuprinzând doar 20 dintre cele 27 de cărți ale Noului Testament. Lista completă, în forma pe care o avem astăzi, îi aparține lui Athanasius și apare în „Scrisoarea de Paște” scrisă în 367. Sinoadele de la Roma (382), Hippo (393) și Cartagena (397) au acceptat lista lui Athanasius, recunoscând toate cele 27 de cărți ale Noului Testament.

În concluzie, putem spune că alcătuirea canonului Vechiului Testament a fost stabilită în cadrul iudaismului până în secolul al II-lea î.Ch., în timp ce canonul Noului Testament a fost definitivat în secolul al IV-lea d.Ch.

Deși sinoadele bisericești au avut un rol important în stabilirea canonului Noului Testament, totuși ceea ce a făcut ca cele 27 de cărți să intre în acest canon a fost autoritatea lor infailibilă în rândurile credincioșilor. Cărțile apocrife nu au aceeași autoritate, iar simpla lor lecturare ne va convinge de diferența care există între ele și cărțile canonice.

Lori Balogh

Prelucrare și adaptare după articolul lui Kwabena Donkor, director asociat al Institutului de Cercetări Biblice, intitulat „Cine a decis ce cărți ar trebui incluse în Biblie? „, publicat în volumul „Interpretarea Scripturii”, ed. Viață și Sănătate, București, 2012, p. 9‑15