Două definiții ale păcatului

Două definiții ale păcatului

Păcatul este o realitate deosebit de complexă. Și ca orice lucru complex, el nu poate fi definit în câteva cuvinte, incapabile să cuprindă întregul său conținut. Păcatul este o caracatiță cu numeroase tentacule și un monstru cu mai multe capete. Există câteva definiții ale păcatului, fiecare dintre ele surprinzând câte o latură a lui. Iată doar două dintre acestea:

1) Păcatul este acțiunea de a depăși limitele.

În fiecare om există tendința de a depăși propriile limite sau pe cele impuse din exterior. Sunt convins că această tendință este lăsată în ființa noastră chiar de Creator. Înțeleptul Solomon confirmă acest adevăr atunci când relatează despre propria sa experiență de viață: „Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri; iată o îndeletnicire plină de trudă la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor” (Eclesiastul 1:13).

În general, tendința de a ne depăși limitele este benefică și reprezintă cheia progresului în orice domeniu. Omul se simte bine și împlinit atunci când se confruntă cu obstacole pe care le poate depăși. Lupta cu acestea îl fortifică, îl dezvoltă, iar ființa umană progresează.

Există însă un domeniu în care trecerea dincolo de limite este primejdioasă și are consecințe dintre cele mai grave: domeniul moral. Curiozitatea este foarte bună și de dorit la un copil, căci ea creează premizele dezvoltării sale. Ea este foarte bună și în domeniul cercetării științifice, în învățarea unei meserii, în explorarea unor teritorii noi și în multe alte domenii. Însă atunci când curiozitatea vizează domeniul moral, determinându-l pe om să depășească limitele impuse de principiile morale, atunci deja vorbim despre păcat.

Să zicem că, din greșeală, poștașul pune în cutia mea poștală o scrisoare adresată vecinului meu. Am două opțiuni: fie să-i înmânez vecinului scrisoarea intactă, fie să o desfac și să-i citesc conținutul. În acest caz, curiozitatea mea deja a trecut niște limite morale și a devenit păcat.

Un alt exemplu: La țară, există parcele bine delimitate de hotare. Dacă eu lucrez parcela mea, însă trec cu un metru dincolo, pe parcela vecinului, fac vreun rău? Dacă muncesc acel metru de pământ aflat dincolo de hotar, dacă investesc în el, este ceva rău? Desigur! Am trecut dincolo de limită și, în domeniul moral, această depășire a limitelor reprezintă păcat.

Ahab a fost unul dintre împărații răi ai lui Israel. Ca orice împărat, el avea multe averi, vii, pământuri și livezi de pomi roditori. Însă omul acesta nu s-a mulțumit cu ceea ce avea. A poftit o vie – via lui Nabot – și, pentru a intra în posesia ei a recurs la orice mijloace, devenind complice la crima regizată de soția sa, Izabela (vezi 1 Împărați cap. 21). Și astfel, Ahab a trecut de limite, a păcătuit și a fost aspru pedepsit pentru fapta sa.

Depășirea unor limite poate deveni păcat chiar atunci când în discuție sunt lucruri foarte bune. Rugăciunea, de exemplu, este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face un om. Să fii într-o relație atât de strânsă cu Dumnezeu este de dorit pentru orice om. Dar ce s-ar întâmpla dacă un om s-ar ruga zilnic, continuu, câte 20 de ore, neglijându-și serviciul, familia, obligațiile sociale și chiar propria sa sănătate?

În cazul acesta (absurd și probabil ireal), un lucru atât de bun ca rugăciunea poate deveni păcat prin depășirea unor limite. În această privință, Biblia este foarte categorică, afirmând că în anumite condiții (neascultarea de Legea lui Dumnezeu) , chiar un lucru atât de bun ca rugăciunea poate deveni o „scârbă” înaintea lui Dumnezeu (vezi Proverbele 28:9).

În ceea ce privește neglijarea datoriilor față de membrii familiei, apostolul Pavel ne spune tranșant: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

Așadar, dacă în unele domenii ale vieții e bine să ne depășim limitele – lucru la care suntem încurajați chiar de Dumnezeu (domeniul cunoașterii științifice, perfecționarea într-o meserie, cunoașterea lui Dumnezeu și a Cuvântului Său, etc.) -, în alte domenii depășirea limitelor reprezintă un lucru păcătos, aducând doar suferință și necaz, atât celui ce sfidează limitele, cât și celor din jur.

Din această categorie de păcate, care se caracterizează prin depășirea unor limite, fac parte: necumpătarea în mâncare, băutură, somn, muncă și în orice alt domeniu, abuzul de putere, obrăznicia, tupeul, pofta necontrolată, mândria, aroganța și multe altele.

Dar de unde putem ști care sunt limitele peste care este primejdios să trecem? Unul poate vedea granița mai aproape, altul o poate vedea mai departe. Unde se află acea limită care, depășită fiind, transformă o anumită acțiune, de altfel cât se poate de normală, într-un păcat?

Fiind oameni cu o natura decăzută, suntem foarte subiectivi. Tocmai de aceea avem nevoie de ajutor din afara conștiinței noastre, ajutor pe care Însuși Mântuitorul ni l-a promis în Persoana Duhului Sfânt: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile” (Ioan 14:26). „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8).

Așadar, Iisus ne promite că Duhul Sfânt ne va arăta ce înseamnă păcatul, când suntem în pericol de a-l făptui și unde se află limita peste care, dacă trecem, săvârșim păcatul. Aceeași promisiune ne este dată și pe paginile Vechiului Testament: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeți pe el!” Când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (adică atunci când vreți să treceți limitele – Isaia 30:21).

Acolo unde este prezent Duhul lui Dumnezeu în viața unui om, se cunosc foarte bine limitele până unde poate merge fără ca mântuirea să-i fie pusă în pericol. Acesta este un om liber. Însă acolo unde Duhul Sfânt nu este dorit, omul devine fără frâu, fără granițe morale și, în final, el devine rob al păcatului.

Nu întâmplător în solia Martorului Credincios către Biserica Laodicea, Duhul Sfânt este prezentat prin metafora „alifiei pentru ochi” (vezi Apocalipsa 3:18). De ce este promisă această „alifie”? Pentru ca cel ce o dorește să vadă. Ce să vadă? Să vadă limitele morale și să nu treacă din greșeală dincolo de ele, ieșind astfel de sub ocrotirea lui Dumnezeu și intrând pe terenul fermecat al păcatului.

2) Păcatul este o acțiune care nu-și atinge scopul. Sau altfel spus: ratarea țintei.

Este interesant faptul că acest aspect al păcatului a intrat în limbajul cotidian, fără să conștientizăm lucrul acesta. Eram odată într-un concediu cu familia și ne deplasam cu mașina spre cabana Padina din M-ții Bucegi. Peisajul era încântător, mașina înainta spre țintă, însă când mai aveam relativ puțin până la cabană, aceasta a început să tremure puternic. Am încercat să depistez cauza defecțiunii, însă nu am reușit. Cu mare regret am fost nevoiți să renunțăm la planul nostru, gândindu-ne: „Ce păcat! mai aveam puțin și am, fi ajuns …”

Era un păcat că nu am ajuns la țintă? Desigur că nu! Atunci de unde această exprimare?

Un alt caz: Mă îndrept spre gară să prind trenul spre București. Însă ajung cu un minut întârziere și pierd acel tren. Necăjit, o sun pe soție și-i spun: „Păcat! Nu mai pot ajunge la București la timp…”

Este un păcat faptul că am pierdut un tren și nu mai pot ajunge la timp la o anumită destinație? Chiar dacă în limbajul cotidian expresii ca: „Păcat!” sau „Ce păcat!” și-au pierdut semnificația, undeva în conștiința umană a rămas ideea că păcatul este o acțiune care nu-și atinge ținta propusă, scopul prevăzut.

Însă trebuie precizat că nu orice neatingere a unei ținte este un păcat. Este foarte posibil să nu ne atingem unele ținte pentru că Dumnezeu știe că nu este spre binele și mântuirea noastră să atingem acele ținte. Mi-am dorit încă din primii ani de liceu să practic o anumită profesie. L-am convins și pe colegul meu de bancă să mergem împreună la examen la aceeași facultate. Rezultatul? El a reușit – deși nu se încredea în Dumnezeu -, iar eu, care mă încredeam în El, am ratat intrarea la acea facultate.

A fost o mare dezamăgire pentru mine și am fost nevoit să mă reorientez spre o altă profesie. Atunci nu am înțeles de ce a trebuit să trec printr-un asemenea eșec, însă mulți ani mai târziu am înțeles că Dumnezeu avea pregătit pentru mine ceva mai bun și mai potrivit structurii mele interioare. Deși am ratat ținta pe care mi-o propusesem, prin aceasta nu am păcătuit, deoarece Dumnezeu avea un plan ceva mai bun pentru mine.

Există însă un domeniu în care întotdeauna neatingerea țintei reprezintă păcat: domeniul moral. De fapt, care este ținta tuturor celor care Îl caută pe Dumnezeu? Nu e greu de identificat această țintă: desăvârșirea caracterului, sfințirea, neprihănirea, imitarea caracterului lui Christos.

Biblia ne reamintește mereu țintele morale pe care trebuie să le avem înainte și pe care Dumnezeu dorește să le atingem: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârșit” (Matei 5:48). „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). „Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor” (Matei 13:43).

Observați țintele? Desăvârșirea caracterului, sfințirea, neprihănirea… Nu pe sfert desăvârșiți, nu pe jumătate sfințiți, nu trei sferturi neprihăniți, ci 100% desăvârșiți, sfințiți și neprihăniți. Nu există semi desăvârșire, semi sfințire și semi neprihănire sau desăvârșire doar din când în când. Cei ce ating ținta rămân desăvârșiți și ziua și noaptea, și la serviciu și în concediu, și acasă și pe stradă, căci acesta este modul lor de viață. Ei nu pot altfel.

Ținta morală pe care Dumnezeu dorește să o atingem este foarte bine conturată de apostolul Pavel: „Până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” (Efeseni 4:13). În ce situații se poate afla un om în raport cu ținta morală pusă de Dumnezeu înaintea lui? Sunt trei situații:

1) Omul nu atinge niciodată ținta. De ce? Din cauza păcatelor care-l biruiesc mereu. Un vechi imn creștin spune: „De mult mă lupt ș-ajung mai sus / Spre ținta pusă de Iisus, / Dar tot mereu greșeli mă-nving / Și ținta nu pot s-o ating.”

Intențiile pot fi dintre cele mai bune, însă trista realitate este că drumul spre iad este pavat cu astfel de intenții. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul ne avertizează: „Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Matei 22:14). Deși ținta există și se îndreaptă spre ea cu cele mai nobile intenții, mulți se poticnesc pe drum și o ratează.

2) Omul atinge ținta, dar nu rămâne acolo. Și dacă un om nu rămâne pe culmea pe care a cucerit-o, înseamnă că poate fi găsit în aceeași vale de unde a pornit spre țintă. Profetul Ezechiel vorbește despre cel neprihănit (deci despre un om care a ajuns la țintă) , dar în viața căruia intervine recidiva, recăderea în păcat (vezi capitolele 18 și 33).

„Când zic celui neprihănit că va trăi negreșit, dacă se încrede în neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita și el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârșit-o” (Ezechiel 33:13).

Și, deoarece pericolul recăderii în păcat – după ce omul a atins ținta -, este cât se poate de real, apostolul Pavel ne îndeamnă solemn: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur” (Filipeni 2:12). De ce „cu frică și cutremur”? Pentru că, deși ținta poate fi atinsă, căderea este posibilă.

De aceea, același apostol ne atrage atenția cu cea mai mare seriozitate: „Luați toată armura lui Dumnezeu ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul” (Efeseni 6:13).

3) Omul atinge ținta și rămâne acolo. Este a treia și cea mai de dorit posibilitate.

„Astfel dar, după cum ați primit pe Christos Iisus, Domnul, așa sa și umblați în El, fiind înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință, după învățăturile care v-au fost date și sporind în ea cu mulțumiri către Dumnezeu. Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă, după datina oamenilor… și nu după Christos” (Coloseni 2:6‑8).

Având o țintă atât de înaltă și promisiunea unor binecuvântări de neimaginat pentru cel ce atinge această țintă, e lesne de înțeles de ce Biblia consideră orice lucru care ne împiedică să ajungem la țintă drept un lucru păcătos.

Care sunt acele lucruri care ne pot împiedica să atingem ținta morală și să rămânem acolo? Multe, foarte multe lucruri din tot atât de multe domenii ale vieții: un membru al familiei, anturajul, ideile preconcepute, viciile… adică orice persoană, obicei sau lucru care se interpune între om și ținta lui de a fi neprihănit asemenea Mântuitorului sau. Dintre păcatele care sunt incluse în neatingerea unei ținte fac parte:

a) Nerespectarea unei promisiuni

Deși privim cu superficialitate problema promisiunilor nerespectate (mai ales în viața politică), Dumnezeu privește cu maximă seriozitate această problemă. În ochii Săi, călcarea cuvântului dat este atât de gravă încât îl exclude pe om de la mântuire. Cine nu crede, să citească cu atenție Psalmul 15: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui cu Tine pe muntele Tău cel sfânt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă… El nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ spre paguba lui” (Psalmul 15:1,2,4).

David zugrăvește aici portretul celui neprihănit, al celui ce a atins ținta morală pusă de Dumnezeu și care devine moștenitor al Împărăției Lui. Una dintre trăsăturile morale subliniate în acest psalm este tocmai respectarea cuvântului dat: „El nu-și ia vorba înapoi”, chiar dacă pentru respectarea unei promisiuni făcute omul va trebui să sufere pierderi mari.

Și dacă acest psalm nu este destul de convingător, să medităm la cazul lui Iefta, unul dintre judecătorii lui Israel care, pentru a-și ține cuvântul dat, a fost nevoit să-și jertfească singura fiică (deși Dumnezeu nu i-a cerut niciodată acest lucru – vezi Judecătorii cap. 11).

În Leviticul cap. 27 există câteva instrucțiuni cu privire la juruințe (promisiuni), din care rezultă foarte clar că odată promis un lucru, omul e dator să-l împlinească, indiferent care ar fi pierderile. Instrucțiunile merg până acolo încât, dacă un om a promis că va jertfi un animal cu un anumit defect, el nu avea voie să-l schimbe cu un alt animal sănătos (vezi Leviticul 27:9,10).

b) Divorțul

Ruperea legământului căsătoriei este un alt exemplu de neatingere a unei ținte morale. La Creație, Dumnezeu a stabilit pentru om o țintă precisă în privința vieții de familie: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa; și cei doi vor fi un singur trup” (Geneza 2:24).

Această țintă a fost stabilită încă din Eden, înainte de căderea primilor noștri părinți. De aici tragem concluzia că planul lui Dumnezeu (ținta) era ca familia să dureze veșnic. Din nefericire, căderea omului a venit cu tot alaiul de consecințe, unul dintre ele fiind și apariția noțiunii de „divorț” care, în esență, nu este altceva decât neatingerea țintei puse de Creator pentru familia omenească.

Dacă Dumnezeu afirmă atât de clar: „Eu urăsc despărțirea în căsătorie” (Maleahi 2:16), de ce oare acceptăm atât de ușor un lucru pe care El îl urăște?

c) Abandonul familial

Este unul dintre păcatele la modă în zilele noastre. Doi oameni se iubesc, întemeiază un cămin, dau naștere la copii, apoi, din diferite motive, abandonează totul. Fie părinții își abandonează copiii care ajung în centre de plasament, fie copiii își abandonează părinții în vârstă, care ajung în căminele de bătrâni.

Cu privire la acest gen de neatingere a țintei (abandonul familial), apostolul Pavel ne avertizează: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai săi și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

d) Descurajarea

Nu orice descurajare este păcat. Însă acea descurajare care are ca urmare pierderea credinței în Iisus Christos, Mântuitorul lumii, făcându-l pe om să abandoneze calea spre ținta neprihănirii și desăvârșirii caracterului, este cu adevărat un păcat. În condițiile unei astfel de descurajări, atingerea țintei morale devine imposibilă, căci „în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12).

e) Călcarea legământului botezului

Botezul este, în esență, un legământ între Dumnezeu și om, în care omul promite că va urma calea credinței până la sfârșitul vieții. Călcarea acestui legământ dovedește că omul nu a ajuns și nici nu va putea ajunge vreodată la ținta pusă de Dumnezeu.

Lista poate continua. Dar să nu rămânem cu privirile fixate la omul slab și supus greșelii. Modelul nostru nu este omul, ci Iisus Christos care, „pentru bucuria care era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2).

Din iubire pentru omul păcătos, El „și-a făcut Fața ca o cremene” (Isaia 50:7) și a dus lupta până la capăt. Până ce a atins ținta. „Fiindcă iubea pe ai Săi, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1).

Dacă Iisus a făcut orice sacrificiu – până la sacrificiul suprem -, pentru a atinge ținta mântuirii noastre, oare El nu merită din partea noastră orice sacrificiu, pentru ca și noi să atingem ținta de dragul Lui? Dacă dragostea lui Dumnezeu nu ne va ajuta să ajungem la țintă și să rămânem acolo, nimic altceva din acest Univers nu o va putea face.

Lori Balogh