Psalmul 6 – O cântare de penitență

Psalmul 6 – O cântare de penitență

1. „Doamne, nu mă pedepsi cu mânia Ta și nu mă mustră cu urgia Ta.
2. Ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele.
3. Sufletul mi-e îngrozit de tot; și Tu, Doamne, până când vei zăbovi să Te înduri de mine?
4. Întoarce-Te, Doamne, izbăvește-mi sufletul! Mântuiește-mă, pentru îndurarea Ta!
5. Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine; și cine Te va lăuda în Locuința morților?
6. Nu mai pot gemând! În fiecare noapte îmi stropesc așternutul și-mi scald patul în lacrimi.
7. Mi s-a supt fața de întristare și a îmbătrânit din pricina tuturor celor ce mă prigonesc.
8. Depărtați-vă de la mine, toți cei ce faceți răul! Căci Domnul a auzit glasul plângerii mele!
9. Domnul îmi ascultă cererile și Domnul îmi primește rugăciunea!
10. Toți vrăjmașii mei vor fi acoperiți de rușine și cuprinși de spaimă; într-o clipă vor da înapoi, acoperiți de rușine.”

Viteazul care plânge

Psalmul 6 este primul dintre cei șapte psalmi de penitență (6, 32, 38, 51, 102, 130 și 143), Luther supranumindu-l „o rugăciune de penitență pentru sănătatea trupului și sufletului.”

David pare de nerecunoscut în acest psalm, care ascunde în versurile sale niște trăiri de un dramatism profund. Eroul poporului său, viteazul în lupte și biruitorul de altă dată se lasă doborât de melancolie și plânge. Dar nu oricum, ci pe genunchi înaintea Dumnezeului său.

Care au fost acele împrejurări nefaste din viața sa care l-au determinat pe David să scrie acest psalm cu pana muiată în propriile lacrimi? Nu știm. Poate revolta lui Absalom, însoțită de durerea unui tată uimit de mârșăvia odraslei sale, poate vrăjmășia nejustificată a lui Saul, poate mustrările de conștiință în urmă păcătuirii cu Batșeba, poate vreo boala trupească ce vestea apropierea de pragul mormântului…

Oricare ar fi adevărul, acest psalm este un model de sinceritate și transparență. Căci – nu-i așa? – cu toții avem sentimente și nu le putem nega. Dar ce facem cu ele? Cum le gestionăm? De aceea, Psalmul 6 este un model care ne arată cum trebuie să ne gestionăm sentimentele. Căci ele există, vrem sau nu vrem, și trebuie să știm ce să facem cu ele.

„Doamne, nu mă pedepsi”

Psalmul începe cu un iz de disperare, cu un strigăt al lui David către Dumnezeu, implorându-L să nu-l pedepsească. Pentru ce anume? David nu amintește aici niciun păcat pe care l-ar fi săvârșit și pentru care se aștepta la pedeapsa divină. Să fie acest păcat cel săvârșit cu Batșeba? Este foarte posibil. Dar la fel de posibilă este și o altă situație, sugerată de versurile aflate chiar în inima psalmului:

„Mi s-a supt fața de întristare și a îmbătrânit din pricina tuturor celor ce mă prigonesc. Depărtați-vă de la mine toți cei ce faceți răul!” (vers. 7 și 8).

Un lucru este sigur: David era urmărit de vrăjmașii săi, prigonit până acolo încât trupul său se topea pe zi ce trece, iar fața îi îmbătrânea înainte de vreme. Se ridică însă o întrebare: De ce David Îi cere lui Dumnezeu să nu-l pedepsească în mânia Lui, dacă vrăjmașii erau cei care îl urmăreau să-i facă rău? Ce legătură există între răutatea vrăjmașilor și pedeapsa divină?

Un posibil răspuns la această întrebare îl găsim în cartea lui Iov, din care învățăm că în vechime (oare nu cumva și astăzi?) suferințele erau considerate pedepse divine pentru anumite păcate săvârșite. Oare era și David înconjurat de „prieteni” și sfetnici ca ai lui Iov? Oare era și el înconjurat de oameni care încercau să-l „mângâie”, susținând că toate suferințele lui se datorau faptului că a fost părăsit de Dumnezeu?

Dacă așa stau lucrurile, strigătul de durere al psalmistului este de înțeles: „Doamne, nu mă pedepsi în mânia Ta și nu mă mustra cu urgia Ta! Ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremura oasele” (vers.1.2)

Strigătul „Ai milă de mine, Doamne!” are multe semnificații, toate fiind deosebit de importante în relația dintre omul păcătos și Dumnezeu:

– „Ai milă de mine” înseamnă recunoașterea faptului că ești păcătos și că ești vinovat înaintea lui Dumnezeu.

– „Ai milă de mine” înseamnă recunoașterea faptului că meriți pedeapsa divină, oricare ar fi aceasta.

– „Ai milă de mine” înseamnă recunoașterea faptului că Legea lui Dumnezeu este dreaptă

– „Ai milă de mine” înseamnă recunoașterea faptului că Dumnezeu este îndurător, plin de bunătate și gata să ierte.

În fața unei astfel de atitudini din partea omului păcătos, poate rămâne indiferent Tatăl nostru ceresc? Din relatarea Evangheliilor, înțelegem că rugăciunea „Ai milă de mine, Doamne” este una dintre acele rugăciuni care primesc întotdeauna, fără excepție, un răspuns imediat din partea cerului. Se îndoiește cineva de acest lucru? Citiți finalul psalmului și-mi veți da dreptate!

Boală trupească sau suferință sufletească?

Citind acest psalm, nu știm ce să credem: David se confrunta cu o boala trupească sau cu o suferință sufletească? Ambele suferințe sunt descrise în cuvinte deosebit de mișcătoare:

– suferință fizică: „mă ofilesc”, „vindeca-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele” (vers.2)

– suferință sufletească: „sufletul mi-e îngrozit de tot” (vers.3), „izbăvește-mi sufletul” (vers. 4)

Nu știm dacă suferința fizică a generat-o pe cea sufletească sau, dimpotrivă, suferința sufletească a adus boala în trupul său. Viața ne învață ca între cele două există o legătură indestructibilă. Ceea ce este important de reținut este lecția pe care David vrea să ne-o ofere fiecăruia dintre noi:

„Nu te lăsa doborât de suferință! Ia-ți sentimentele, oricât de amare ar fi, și pune-le înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea oamenilor. Stai de vorbă cu Dumnezeu până îți va răspunde, și nu pleca dinaintea Lui până nu apare iarăși soarele în sufletul tău. Încrede-te în Dumnezeu, oricât de întunecat ar fi cerul existenței tale, și mergi mai departe cu El, așteptând eliberarea.”

„Cine Te va lăuda în locuința morților?”

Presiunea asupra sufletului său este atât de mare, încât David simte că a ajuns în pragul morții. Ceea ce afirmă el în versetul 5 arată concepția lui cu privire la starea omului în moarte: „Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine, și cine Te va lăuda în locuința morților?”

David știe că dincolo de pragul mormântului nu mai există activitate intelectuală, nu mai există aducere aminte, nici comunicare și laudă la adresa Creatorului. Lipsa activității intelectuale și a comunicării dincolo de pragul mormântului este o dovadă suficientă în favoarea doctrinei care afirmă că morții sunt într-o stare de inconștiență. Această credința va fi enunțată de psalmist și în alți psalmi, ca de exemplu:

– Psalmul 88,10‑12: „Oare pentru morți faci Tu minuni? Sau se scoală morții să Te laude? Se vorbește de bunătatea Ta în mormânt și de credincioșia Ta în Adânc? Sunt cunoscute minunile Tale în întuneric și dreptatea Ta în țara uitării?”

– Psalmul 115,17: „Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii.”

Dacă așa stau lucrurile cu privire la starea celor morți, dacă dincolo de pragul mormântului nu există conștiență, comunicare, activitate și închinare, de unde provin atâtea învățături despre un Rai prezent și un Iad la fel de prezent, în care sufletele celor morți se duc pentru a-și primi răsplata?

Dacă David nu s-a suit la ceruri (în Rai), conform celor amintite de apostolul Petru în predica sa din Ziua Cincizecimii (vezi Fapte 2,34), deși el era „om după inima lui Dumnezeu” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22), de ce atunci muritorii de rând sunt trimiși de fețele bisericești în locuri cu verdeață, imediat după moarte și indiferent de viața pe care au trăit-o? Greu de răspuns…

„Îmi scald patul în lacrimi”

Este de necrezut: Viteazul care s-a luptat cu Goliat, eroul care a fost aclamat după marile biruințe împotriva vrăjmașilor poporului său, geme până la ultima fărâmă de putere și plânge, scăldându-și patul în lacrimi. Încărcătură emoțională este atât de mare, încât cuvintele sunt de prisos. Doar lacrimile mai pot transmite ceea ce nu pot face cuvintele.

Lucrul pe care nu-l înțelege psalmistul și care face ca fața să-i fie suptă de întristare și îmbătrânită înainte de vreme, este patosul cu care dușmanii săi îi doresc răul. Oare noi nu trecem adesea prin astfel de momente? De câte ori nu vedem răutatea, invidia, gelozia și dorința de răzbunare a unor oameni cărora nu le-am făcut niciun rău, sau pe care, dimpotrivă, i-am ajutat la vreme de nevoie?

Nu palmele lor ne dor, ci imposibilitatea de a primi un răspuns la întrebarea: „Și tu, Brutus?”  (replica dată de Cezar în momentul asasinării sale, la care a participat și propriul său fiu, Brutus).

„Domnul a auzit glasul plângerii mele”

David își încheie psalmul într-o notă luminoasă. Disperarea inițială se transformă în încredere deplină, iar melancolia de la început devine bucurie intensă.

„Domnul îmi ascultă cererile și Domnul îmi primește rugăciunea” este convingerea lui profundă (vers.9). În ciuda evidențelor, David își declară deplina sa încredere în Dumnezeu, având convingerea că decretul de eliberare a și fost emis, chiar dacă nu știe când va fi pus în aplicare. Oare David a simțit chiar în timpul rugăciunii că Domnul l-a iertat și primit?

Majoritatea psalmilor de penitență au aceeași structură: strigăt după ajutor, descrierea suferințelor sufletești, pentru ca în final totul să se lumineze într-o notă de încredere, pace și bucurie. Mă întreb: Ce l-a făcut pe David, un om cu aceleași slăbiciuni ca oricare dintre noi, să devină un om după inima lui Dumnezeu?

Deși nu cunoaștem exact problemele cere-i provocau lui David suferințele fizice și sufletești pe care le descrie în Psalmul 6, putem aprecia totuși atitudinea sa în fața furtunilor vieții. În astfel de situații, alți oameni s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu, s-ar fi descurajat până la disperare și sinucidere, ar fi încercat să minimalizeze problemele sau să le justifice, iar alții ar fi rămas indiferenți față de soarta lor, resemnându-se.

David alege însă atitudinea cea bună, corectă și plăcută lui Dumnezeu: pocăința cu tot ce presupune ea: mărturisirea problemei, regretul, apelarea la îndurarea divină și încrederea în iertarea oferită de Dumnezeu. El dovedește încă o dată că Îl cunoaște pe Dumnezeul căruia i-a slujit întreaga viață. El știe cât este El de drept și sfânt, dar și cât este de îndurător și iertător.

Pe această cunoaștere a lui Dumnezeu a putut psalmistul să-și clădească întreaga viață. Iar atunci când păcatul a adus ruină în viața sa, el a știut să se ridice din nou, privind la caracterul Domnului său. Această cunoaștere l-a salvat în vremuri de criză, i-a fost temelie a credinței și i-a dat aripile speranței când totul în jur părea că se prăbușește.

De aceea, Psalmul 6 aduce mângâiere specială celor loviți de mari suferințe, aparent nevindecabile, fie ele de natură fizică, fie de natură sufletească. Cel ce-L cunoaște pe Dumnezeul cel viu și adevărat, și-a clădit casa pe stâncă și orice furtună ar veni, casa va rămânea în picioare. Oare nu acest lucru îl dorește orice om?

Lori Balogh