Psalmul 7 – O rugaciune a celui prigonit
1. „Doamne Dumnezeule, în Tine îmi caut scăparea! Scapă-mă de toţi prigonitorii mei şi izbăveşte-mă,
2. ca să nu mă sfâşie ca un leu care înghite, fără să sară cineva în ajutor.
3. Doamne Dumnezeule, dacă am făcut un astfel de rău, dacă este fărădelege pe mâinile mele,
4. dacă am răsplătit cu rău pe cel ce trăia în pace cu mine, şi n-am izbăvit pe cel ce mă asuprea fără temei,
5. atunci: să mă urmărească vrăjmaşul şi să m-ajungă, să-mi calce viaţa la pământ, şi slava mea în pulbere să mi-o arunce! (Oprire)
6. Scoală-Te, Doamne, cu mânia Ta! Scoală-Te împotriva urgiei potrivnicilor mei, trezeşte-Te ca să-mi ajuţi şi rânduieşte o judecată!
7. Să Te înconjoare adunarea popoarelor, şi şezi mai sus decât ea, la înălţime!
8. Domnul judecă popoarele: fă-mi dreptate, Doamne, după neprihănirea şi nevinovăţia mea!
9. Ah! pune odată capăt răutăţii celor răi şi întăreşte pe cel neprihănit, Tu, care cercetezi inimile şi rărunchii, Dumnezeule drept!
10. Scutul meu este în Dumnezeu, care mântuieşte pe cei cu inima curată.
11. Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme.
12. Dacă cel rău nu se întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu Îşi ascute sabia, Îşi încordează arcul şi-l ocheşte,
13. îndreaptă asupra lui săgeţi omorâtoare şi-i aruncă săgeţi arzătoare!
14. Iată că cel rău pregăteşte răul, zămisleşte fărădelegea şi naşte înşelăciunea:
15. face o groapă, o sapă, şi tot el cade în groapa pe care a făcut-o.
16. Fărădelegea pe care a urzit-o se întoarce asupra capului lui, şi silnicia pe care a făcut-o se coboară înapoi pe ţeasta capului lui.
17. Eu voi lăuda pe Domnul pentru dreptatea Lui şi voi cânta Numele Domnului, Numele Celui Preaînalt.”
Poate iesi ceva bun din ceva rau ?
Raspunsul la aceasta intrebare este un „Da !” categoric. Cum este posibil ? Doar prin interventia unui Dumnezeu indurator, care poate preface blestemul in binecuvantare ( Neemia 13, 2 up. ), care poate transforma o suferinta intr-o pricina de lauda, o infrangere intr-o victorie si un esec intr-o izbanda.
Asa cum arata titlul, Psalmul 7 a fost scris „din pricina cuvintelor beniamitului Cus”, probabil unul dintre ofiterii lui Saul, pe vremea cand David era prigonit, fiind nevoit sa fuga de sabia imparatului apostaziat. Intr-o astfel de perioada de stramtorare intensa a fost scris Psalmul 7, demonstrandu-se ca daca Dumnezeu este lasat la carma vietii, din cel mai negru noroi poate rasari un nufar alb si imaculat.
Asemenea altor psalmi compusi in acea perioada nefasta pentru David ( 34, 52, 54, 56, 59, 63, 67 si 142 ), Psalmul 7 reprezinta acel lucru bun care poate lua nastere din ceva rau. Si aceasta numai datorita interventiei lui Dumnezeu.
Psalmul este o rugaciune de izbavire din mana celor nelegiuiti, care-l urmaresc pe David pentru a-i lua viata, fiind expresia unui adanc sentiment de dreptate si adevar pe care Creatorul l-a pus in fiecare om. Garantul si aparatorul acestui sentiment este Insusi Dumnezeu, numit de psalmist „Judecator drept, un Dumnezeu care se manie in orice vreme” ( vers. 11 ).
Ceea ce ne atrage atentia la acest psalm, ca de altfel la majoritatea psalmilor lui David, este evolutia starii lui sufletesti in cursul rostirii rugaciunii. Daca totul incepe cu un strigat dupa ajutor, pe parcurs, pe masura ce David priveste la Dumnezeu si se convinge de dreptatea Sa si de caracterul Sau desavarsit, el devine tot mai linistit si mai increzator. Finalul psalmului este luminos, emanand incredere in ajutorul divin, optimism si un profund sentiment de bucurie si lauda la adresa lui Dumnezeu.
Aceasta evolutie sufleteasca, de la melancolie sau chiar disperare, la incredere deplina si optimism, pe care o intalnim la foarte multi psalmi, este expresia efectului benefic pe care-l are rugaciunea in viata unui om.
De cate ori nu ne-am plecat pe genunchi cu sufletul sfasiat de durere, cu inima tremuranda din cauza grijilor si greutatilor insurmontabile, si tot de atatea ori ne-am ridicat de la rugaciune cu fatza luminata de speranta, pace si incredere ! Acesta este rostul rugaciunii: Nu sa-L schimbe pe Dumnezeu, ci sa ne schimbe pe noi, sa modifice „ph-ul” starii noastre sufletesti, astfel incat sa ne bucuram cu adevarat ca suntem copii ai unui Tata ceresc iubitor.
Adresa si Destinatarul rugaciunii
„Doamne, Dumnezeule, in Tine imi caut scaparea” ( vers. 1 ). De ce nu la oameni ? De ce nu la cei puternici sau la cei apropiati de inima noastra ? Pentru ca adesea oamenii, chiar bine intentionati fiind, pot fi asemenea unei trestii pe care, atunci cand vrei sa te sprijinesti pe ea, se rupe, strapungandu-ti mana ( vezi Isaia 36, 6 ).
Nu intamplator, psalmistul intareste aceasta idee in Psalmul 118, atunci cand afirma: „Mai bine este sa cauti un adapost in Domnul, decat sa te increzi in om; mai bine sa cauti un adapost in Domnul, decat sa te increzi in cei mari” ( Psalmul 118, 8.9 ). Si iarasi, nu intamplator aceste doau versete se afla exact la mijlocul Bibliei, impartind Sfanta Scriptura in doua parti egale.
Rugaciunea psalmistului: „Scapa-ma de toti prigonitorii mei si izbaveste-ma” ( vers. 1 up. ) ar parea de inteles daca David ar fi fost un om de rand, fara putere si fara influenta. David insa era „cineva” in Israel, chiar in momentele in care trebuia sa fuga de sabia lui Saul.
Scriptura ne relateaza doua imprejurari in care David ar fi putut scapa de Saul, ucigandu-l in doi timpi si trei miscari ( 1 Samuel cap. 24 si 26 ). David era un viteaz incercat in lupte, avea cu sine osteni la fel de viteji, iar ocaziile de a-l ucide pe Saul nu au lipsit. Si totusi, el nu intinde mana asupra „unsului Domnului”. El priveste problema aceasta ca fiind una pe care doar Dumnezeu are dreptul sa o rezolve in modul cel mai corect cu putinta.
De fapt, aparenta neputinta si slabiciune a lui David, asa cum reiese din strigatul Sau dupa ajutorul divin, este in realitate dovada maretiei sale, a omului „dupa inima Mea”, asa cum este caracterizat de Insusi Dumnezeu ( 1 Samuel 13, 14; Fapte 13, 22 ).
Privire in oglinda
Intr-un fel sau altul, toti oamenii se cerceteaza pe ei insisi, fie constient, fie inconstient. Insa marea diferenta dintre ei este legata de o intrebare: In raport cu ce anume isi cerceteaza ei viata ? Care este etalonul moral pe care il au in vedere ?
In general, oamenii se compara cu alti oameni, etalonul dupa care isi apreciaza propria viata fiind unul legat de natura umana decazuta. Insa putini, foarte putini dintre ei isi cerceteaza viata in raport cu standardul cerului, cu Legea lui Dumnezeu. Iar dintre acestia, si mai putini au curajul sa-L cheme pe Dumnezeu ca martor, invocand chiar pedeapsa divina in cazul in care ar fi gasiti vinovati.
Totusi, pe paginile Bibliei intalnim astfel de exemple. Iov este doar unul dintre acei oameni care au acest curaj ( vezi Iov 31, 16-40 ), iar David este al doilea exemplu in acest sens. Versetele 3-5 reprezinta o provocare extrem de curajoasa si riscanta, adresata de un om prea chinuit de suferinta unui Dumnezeu drept si sfant:
„Doamne, Dumnezeule, daca am facut un astfel de rau… atunci sa ma urmareasca vrajmasul si sa m-ajunga, sa-mi calce viata la pamant si slava mea in pulbere sa mi-o arunce” ( vers. 3-5 ).
Un om trebuie sa fie prea greu incercat, sa fie prea curat la suflet si prea increzator in Dumnezeu, pentru ca sa faca o astfel de declaratie ? Eu as ezita mult, gandindu-ma de multe ori inainte sa fac aceasta afirmatie…
Versetul 4 este remarcabil, daca tinem seama ca David a trait cu circa un mileniu inainte de Domnul Christos si apostolii Sai: „Daca am rasplatit cu rau pe cel ce traia in pace cu mine, si n-am izbavit pe cel ce ma asuprea fara temei...”
De ce este remarcabil acest verset ? In primul rand pentru ca David dovedeste ca a inteles profund spiritul Legii lui Dumnezeu care condamna atat pacatul prin comitere, cat si pacatul prin omitere. Abia in Noul Testament, in Epistola lui Iacov, este definit in termeni cat se poate de clari pacatul prin omitere: „Deci, cine stie sa faca bine si nu face, savarseste un pacat” ( Iacov 4, 17 ).
In al doilea rand, cu o mie de ani inainte de vremea lui Mesia, David intelegea si traia deja principiiile Imparatiei harului asa cum au fost ele expuse de Mantuitorul: „Dar Eu va spun: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va bleastama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va aspresc si va prigonesc” ( Matei 5,44 ).
Cele doua ocazii in care David l-a crutat pe Saul, cel care-l asuprea „fara temei”, desi ar fi putut sa-l ucida, reprezinta o dovada in acest sens. Aceasta este adevarata dragoste fatza de vrajmasi. Poate ca dragostea fatza de un vrajmas declarat nu se va manifesta prin sentimente calde, ca in cadrul unei familii sau al unui cerc de prieteni, insa principiul iubirii ne constrange nu doar sa renuntam la razbunare, ci chiar ne incurajeaza sa-i facem bine vrajmasului nostru ori de cate ori avem ocazia.
Implorarea
Versetele 6-9 contin o rugaciune de implorare a lui Dumnzezeu de a declansa judecata impotriva vrajmasilor lui David: „Trezeste-Te ca sa-mi ajuti si randuieste o judecata” ( vers. 6 up. ). Versetul 8 contine o afirmatie care ar putea sa ne socheze, tinand cont de ceea ce afirma apostolul Pavel in Romani 3,23: „Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.”
Daca toti oamenii, fara exceptie, sunt vinovati inaintea lui Dumnezeu si, in consecinta, merita pedeapsa divina, cum are David curajul sa apeleze la dreptatea divina in modul in care o face in versetul 8: „Fa-mi dreptate, Doamne, dupa neprihanirea si nevinovatia mea” ?
Oare David se simtea un om lipsit total de slabiciuni si pacate ? Nicidecum ! Este suficient sa luam in considerare ceea ce afirma el in Psalmul 51, pentru ca sa ne dam seama ca David nu avea complexe de superioritate de acest fel, nu avea pareri prea inalte despre sine:
„Caci imi cunosc bine faradelegile si pacatul meu sta necurmat inaintea mea. Impotriva Ta, numai impotriva Ta am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta.” ( Psalmul 51, 3.4 )
Atunci, daca asa stau lucrurile cu el inaintea lui Dumnezeu, cum se explica faptul ca David vorbeste despre neprihanirea si nevinovatia lui ? Se contrazice el pe sine ? Este putin probabil ca un om credincios de talia lui sa se contrazica pe sine atat de evident. Mai degraba este vorba de altceva: intelegerea unuia din cele mai importante adevaruri biblice: indreptatirea prin credinta. Asa cum David a inteles cu un mileniu mai inainte adevaruri ca cel privitor la pacatul prin omisiune sau principiul iubirii vrajmasilor, de ce nu ar fi inteles el si acest adevar al indreptatirii prin credinta, prin care omul pacatos poate primi prin credinta haina neprihanirii si a nevinovatiei Fiului lui Dumnezeu ?
„Scutul meu este in Dumnezeu”
Psalmul 7 contine doua afirmatii prin care David isi manifesta deplina incredere in Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeule, in Tine imi caut scaparea” ( vers. 1 ) si „Scutul meu este in Dumnezeu” ( vers. 10 ).
Oare cum ar fi sunat cele doua versete daca am face o foarte mica schimbare, inlocuind prepozitia „in” cu prepozitia „la”: „Doamne, Dumnezeule, la Tine imi caut scaparea” si ”Scutul meu este la Domnul” ?
Este vreo deosebire intre „in” si „la” ? De ce David a preferat sa spuna „in Dumnezeu” si nu „la Dumnezeu” ? Modul in care se exprima psalmistul nu este intamplator. El vrea sa arate ca legatura lui cu Dumnezeu nu este superficiala, ocazionala, „la fara frecventa”, ci este profunda, permanenta, „la zi”.
David nu vine „la Dumnezeu”, ca si cum ar sta departe de El, si doar din cand in cand se intalnesc, mai ales in vremuri de stramtorare. El este ascuns „in Dumnezeu”, asa cum ar trebui sa fie viata oricarui copil al lui Dumnezeu: „…viata voastra este ascunsa cu Christos, in Dumnezeu” – afirma apostolul Pavel ( Coloseni 3,3 ).
Afirmatia: „Scutul meu este in Dumnezeu” mai are si o alta semnificatie profunda: David gaseste rezolvarea problemelor sale nu doar „la Dumnezeu”, apeland la puterea si intelepciunea Sa, ci mai ales in Fiinta Sa launtrica, in forta caracterului Sau sfant, in dreptatea, neprihanirea si dragostea Sa. Aici, in caracterul desavarsit al Dumnezeului sau gaseste David un scut de aparare impotriva atacurilor pornite impotriva lui.
„Un Dumnezeu care Se manie in orice vreme”
Poate fi un judecator drept ( asa cum afirma psalmistul in prima parte a versetului 11) un Dumnezeu care Se manie in orice vreme ? Ce poate insemna aceasta manie ?
Daca prin mania lui Dumnezeu intelegem totala Sa dezaprobare fatza de pacat, atunci este evident ca aceasta dezaprobare trebuie sa-L caracterizeze „in orice vreme”. Si aceasta pentru ca Dumnezeu este neschimbator:
„Caci Eu sunt Domnul; Eu nu Ma schimb” ( Maleahi 3,6 )
„Orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare” ( Iacov 1,17 ).
Tocmai faptul ca „Dumnezeu se manie in orice vreme” impotriva pacatului este o ancora a nadejdii noastre si o garantie ca Imparatia Sa va fi vesnica si ca acest Univers nu se va prabusi in neantul pacatului. „Iisus Christos este Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ). Si pentru ca El uraste pacatul oricand, fara exceptie, aceasta este pentru noi garantia ca El va rezolva complet si definitiv aceasta problema.
Cine sapa groapa altuia…
In scoala am fost invatati ca proverbul: „Cine sapa groapa altuia, cade el in ea” ii apartine lui Solon, unul dintre cei sapte intelepti ai Greciei antice, un om de stat si poet atenian care a trait in secolul al V-lea i.Chr. Cu vreo patru secole inainte de Solon, imparatul Solomon scria intr-unul din proverbele sale: „Cine sapa groapa altuia, cade el in ea si piatra se intoarce peste cel ce o pravaleste” ( Proverbe 26, 27 ).
Dar se pare ca nici Solomon nu este autorul acestui dicton, caci il intalnim la tatal sau, la David, enuntat in Psalmul 7, atunci cand se refera la actiunile celui rau: „Face o groapa, o sapa si tot el cade in groapa pe care a facut-o. Faradelegea pe care a urzit-o se intoarce asupra capului lui si silnicia pe care a facut-o se pogoara inapoi pe teasta capului lui” ( Psalmul 7, 15.16 ).
Scriind aceste lucruri, David exprima de fapt una din legile pacatului: efectul de bumerang asupra celui ce savarseste raul. Nu este nevoie de multa intelepciune pentru a observa, din lectiile pe care ni le ofera viata, ca pacatul se pedepseste singur, caci el are in sine germenele autodistrugerii.
Pacatul este „o imparatie dezbinata impotriva ei insasi”, tocmai din cauza naturii sale distrugatoare. Asadar, cand asupra omului care savarseste raul se abat pedepsele, nu trebuie intelese intotdeauna ca venind de la Dumnezeu, asemenea unor trasnete pe care Zeus le trimitea din Olimp asupra oamenilor cazuti in dizgratia lui. Multe nenorociri, suferinte si probleme inerente vietii sunt cauzate de efectul de bumerang al raului pe care l-am savarsit.
Nu trebuie sa uitam ca orice pacat vine la pachet cu un set de consecinte inerente, iar placerea lui de o clipa este urmata inevitabil de dureri si suferinte care uneori pot dura intreaga viata. Merita oare pretul ?
„Eu voi lauda pe Domnul”
Psalmul 7, asemenea multor alti psalmi, se incheie intr-o nota luminoasa. Ultimul verset este un imn de biruinta, o exprimare a increderii depline in Dumnezeu: „Eu voi lauda pe Domnul pentru bunatatea Lui si voi canta Numele Domnului, Numele Celui Prea Inalt” ( vers. 17 ).
Exista crestini care acorda o importanta exagerata unui anumit Nume al lui Dumnezeu: Iehova. Iata ca aici psalmistul inalta o cantare unui alt Nume al lui Dumnezeu: „Cel Prea Inalt” ( Shaddai, El – Shaddai ).
De fapt, nu cele cateva litere care intra in componenta unui nume sunt atat de importante, ci caracterul persoanei care poarta acel nume. In sens biblic, prin Numele lui Dumnezeu se intelege caracterul Sau. Iar caracterul Sau fiind desavarsit, atitudinea noastra in fatza Lui nu poate fi alta decat de reverenta, inchinare si lauda.
David Il lauda pe Dumnezeu pentru caracterul Lui. Dar noi ? …
Lori Balogh
