Psalmul 7 – O rugăciune a celui prigonit

Psalmul 7 – O rugăciune a celui prigonit 

1. „Doamne Dumnezeule, în Tine îmi caut scăparea! Scapă-mă de toți prigonitorii mei și izbăvește-mă,
2. ca să nu mă sfâșie ca un leu care înghite, fără să sară cineva în ajutor.
3. Doamne Dumnezeule, dacă am făcut un astfel de rău, dacă este fărădelege pe mâinile mele,
4. dacă am răsplătit cu rău pe cel ce trăia în pace cu mine, și n-am izbăvit pe cel ce mă asuprea fără temei,
5. atunci: să mă urmărească vrăjmașul și să m-ajungă, să-mi calce viața la pământ, și slava mea în pulbere să mi-o arunce! (Oprire)
6. Scoală-Te, Doamne, cu mânia Ta! Scoală-Te împotriva urgiei potrivnicilor mei, trezește-Te ca să-mi ajuți și rânduiește o judecată!
7. Să Te înconjoare adunarea popoarelor, și șezi mai sus decât ea, la înălțime!
8. Domnul judecă popoarele: fă-mi dreptate, Doamne, după neprihănirea și nevinovăția mea!
9. Ah! pune odată capăt răutății celor răi și întărește pe cel neprihănit, Tu, care cercetezi inimile și rărunchii, Dumnezeule drept!
10. Scutul meu este în Dumnezeu, care mântuiește pe cei cu inima curată.
11. Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme.
12. Dacă cel rău nu se întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu Își ascute sabia, Își încordează arcul și-l ochește,
13. îndreaptă asupra lui săgeți omorâtoare și-i aruncă săgeți arzătoare!
14. Iată că cel rău pregătește răul, zămislește fărădelegea și naște înșelăciunea:
15. face o groapă, o sapă, și tot el cade în groapa pe care a făcut-o.
16. Fărădelegea pe care a urzit-o se întoarce asupra capului lui, și silnicia pe care a făcut-o se coboară înapoi pe țeasta capului lui.
17. Eu voi lăuda pe Domnul pentru dreptatea Lui și voi cânta Numele Domnului, Numele Celui Preaînalt.”

Poate ieși ceva bun din ceva rău?

Răspunsul la această întrebare este un „Da!” categoric. Cum este posibil? Doar prin intervenția unui Dumnezeu îndurător, care poate preface blestemul în binecuvântare (vezi Neemia 13,2 up.), care poate transforma o suferință într-o pricină de laudă, o înfrângere într-o victorie și un eșec într-o izbândă.

Așa cum arată titlul, Psalmul 7 a fost scris „din pricina cuvintelor beniamitului Cuș„, probabil unul dintre ofițerii lui Saul, pe vremea când David era prigonit, fiind nevoit să fugă de sabia împăratului apostaziat. Într-o astfel de perioada de strâmtorare intensă a fost scris Psalmul 7, demonstrându-se că dacă Dumnezeu este lăsat la cârma vieții, din cel mai negru noroi poate răsări un nufăr alb și imaculat.

Asemenea altor psalmi compuși în acea perioadă nefastă pentru David (34, 52, 54, 56, 59, 63, 67 și 142), Psalmul 7 reprezintă acel lucru bun care poate lua naștere din ceva rău. Și aceasta numai datorită intervenției lui Dumnezeu.

Psalmul este o rugăciune de izbăvire din mâna celor nelegiuiți, care-l urmăresc pe David pentru a-i lua viața, fiind expresia unui adânc sentiment de dreptate și adevăr pe care Creatorul l-a pus în fiecare om. Garantul și apărătorul acestui sentiment este Însuși Dumnezeu, numit de psalmist „Judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme” (vers.11).

Ceea ce ne atrage atenția la acest psalm, ca de altfel la majoritatea psalmilor lui David, este evoluția stării lui sufletești în cursul rostirii rugăciunii. Dacă totul începe cu un strigat după ajutor, pe parcurs, pe măsură ce David privește la Dumnezeu și se convinge de dreptatea Sa și de caracterul Său desăvârșit, el devine tot mai liniștit și mai încrezător. Finalul psalmului este luminos, emanând încredere în ajutorul divin, optimism și un profund sentiment de bucurie și laudă la adresa lui Dumnezeu.

Această evoluție sufletească, de la melancolie sau chiar disperare, la încredere deplină și optimism, pe care o întâlnim la foarte mulți psalmi, este expresia efectului benefic pe care-l are rugăciunea în viața unui om.

De câte ori nu ne-am plecat pe genunchi cu sufletul sfâșiat de durere, cu inima tremurândă din cauza grijilor și greutăților insurmontabile, și tot de atâtea ori ne-am ridicat de la rugăciune cu fața luminată de speranță, pace și încredere! Acesta este rostul rugăciunii: Nu să-L schimbe pe Dumnezeu, ci să ne schimbe pe noi, să modifice „ph-ul” stării noastre sufletești, astfel încât să ne bucurăm cu adevărat că suntem copii ai unui Tată ceresc iubitor.

Adresa și Destinatarul rugăciunii

„Doamne, Dumnezeule, în Tine îmi caut scăparea” (vers.1). De ce nu la oameni? De ce nu la cei puternici sau la cei apropiați de inima noastră? Pentru că adesea oamenii, chiar bine intenționați fiind, pot fi asemenea unei trestii pe care, atunci când vrei să te sprijini pe ea, se rupe, străpungându-ți mâna (vezi Isaia 36,6).

Nu întâmplător, psalmistul întărește această idee în Psalmul 118, atunci când afirmă: „Mai bine este să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om; mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari” (Psalmul 118,8.9). Și iarăși, nu întâmplător aceste două versete se află exact la mijlocul Bibliei, împărțind Sfânta Scriptură în două părți egale.

Rugăciunea psalmistului: „Scapă-mă de toți prigonitorii mei și izbăvește-mă” (vers.1up.) ar părea de înțeles dacă David ar fi fost un om de rând, fără putere și fără influență. David însă era „cineva” în Israel, chiar în momentele în care trebuia să fugă de sabia lui Saul.

Scriptura ne relatează despre două împrejurări în care David ar fi putut scăpa de Saul, ucigându-l în doi timpi și trei mișcări (vezi 1 Samuel cap. 24 și 26). David era un viteaz încercat în lupte, avea cu sine oșteni la fel de viteji, iar ocaziile de a-l ucide pe Saul nu au lipsit. Și totuși, el nu întinde mâna asupra „unsului Domnului”. El privește problema aceasta ca fiind una pe care doar Dumnezeu are dreptul să o rezolve în modul cel mai corect cu putință.

De fapt, aparenta neputință și slăbiciune a lui David, așa cum reiese din strigătul Său după ajutorul divin, este în realitate dovada măreției sale, a omului „după inima Mea”, așa cum este caracterizat de Însuși Dumnezeu (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ).

Privire în oglindă

Într-un fel sau altul, toți oamenii se cercetează pe ei înșiși, fie conștient, fie inconștient. Însă marea diferență dintre ei este legată de o întrebare: În raport cu ce anume își cercetează ei viața? Care este etalonul moral pe care îl au în vedere?

În general, oamenii se compară cu alți oameni, etalonul după care își apreciază propria viață fiind unul legat de natura umană decăzută. Însă puțini, foarte puțini dintre ei își cercetează viața în raport cu standardul cerului, cu Legea lui Dumnezeu. Iar dintre aceștia, și mai puțini au curajul să-L cheme pe Dumnezeu ca martor, invocând chiar pedeapsa divină în cazul în care ar fi găsiți vinovați.

Totuși, pe paginile Bibliei întâlnim astfel de exemple. Iov este doar unul dintre acei oameni care au acest curaj (vezi Iov 31,16‑40), iar David este al doilea exemplu în acest sens. Versetele 3‑5 reprezintă o provocare extrem de curajoasă și riscantă, adresată de un om prea chinuit de suferință unui Dumnezeu drept și sfânt:

„Doamne, Dumnezeule, dacă am făcut un astfel de rău… atunci să mă urmărească vrăjmașul și să m-ajungă, să-mi calce viața la pământ și slava mea în pulbere să mi-o arunce” (vers. 3‑5).

Un om trebuie să fie prea greu încercat, să fie prea curat la suflet și prea încrezător în Dumnezeu, pentru ca să facă o astfel de declarație? Eu aș ezita mult, gândindu-mă de multe ori înainte să fac această afirmație…

Versetul 4 este remarcabil, dacă ținem seama că David a trăit cu circa un mileniu înainte de Domnul Christos și apostolii Săi: „Dacă am răsplătit cu rău pe cel ce trăia în pace cu mine, și n-am izbăvit pe cel ce mă asuprea fără temei…”

De ce este remarcabil acest verset? În primul rând pentru că David dovedește că a înțeles profund spiritul Legii lui Dumnezeu care condamnă atât păcatul prin comitere, cât și păcatul prin omitere. Abia în Noul Testament, în Epistola lui Iacov, este definit în termeni cât se poate de clari păcatul prin omitere: „Deci, cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat” (Iacov 4,17).

În al doilea rând, cu o mie de ani înainte de vremea lui Mesia, David înțelegea și trăia deja principiile Împărăției harului așa cum au fost ele expuse de Mântuitorul: „Dar Eu vă spun: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce va blestemă, faceți bine celor ce va urăsc și rugați-vă pentru cei ce va aspresc și va prigonesc” (Matei 5,44).

Cele două ocazii în care David l-a cruțat pe Saul, cel care-l asuprea „fără temei”, deși ar fi putut să-l ucidă, reprezintă o dovadă în acest sens. Aceasta este adevărata dragoste față de vrăjmași. Poate că dragostea față de un vrăjmaș declarat nu se va manifesta prin sentimente calde, ca în cadrul unei familii sau al unui cerc de prieteni, însă principiul iubirii ne constrânge nu doar să renunțăm la răzbunare, ci chiar ne încurajează să-i facem bine vrăjmașului nostru ori de câte ori avem ocazia.

Implorarea

Versetele 6‑9 conțin o rugăciune de implorare a lui Dumnezeu de a declanșa judecata împotriva vrăjmașilor lui David: „Trezește-Te ca să-mi ajuți și rânduiește o judecată” (vers. 6 up.). Versetul 8 conține o afirmație care ar putea să ne șocheze, ținând cont de ceea ce afirmă apostolul Pavel în Romani 3,23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.”

Dacă toți oamenii, fără excepție, sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu și, în consecință, merită pedeapsa divină, cum are David curajul să apeleze la dreptatea divină în modul în care o face în versetul 8: „Fă-mi dreptate, Doamne, după neprihănirea și nevinovăția mea”?

Oare David se simțea un om lipsit total de slăbiciuni și păcate? Nicidecum! Este suficient să luăm în considerare ceea ce afirmă el în Psalmul 51, pentru ca să ne dăm seama că David nu avea complexe de superioritate de acest fel, nu avea păreri prea înalte despre sine: „Căci îmi cunosc bine fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta.” (Psalmul 51,3.4)

Atunci, dacă așa stau lucrurile cu el înaintea lui Dumnezeu, cum se explică faptul că David vorbește despre neprihănirea și nevinovăția lui? Se contrazice el pe sine? Este puțin probabil ca un om credincios de talia lui să se contrazică pe sine atât de evident. Mai degrabă este vorba de altceva: înțelegerea unuia dintre cele mai importante adevăruri biblice: îndreptățirea prin credință. Așa cum David a înțeles cu un mileniu mai înainte adevăruri ca cel privitor la păcatul prin omisiune sau principiul iubirii vrăjmașilor, de ce nu ar fi înțeles el și acest adevăr al îndreptățirii prin credință, prin care omul păcătos poate primi prin credință haina neprihănirii și a nevinovăției Fiului lui Dumnezeu?

„Scutul meu este în Dumnezeu”

Psalmul 7 conține două afirmații prin care David își manifestă deplina încredere în Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeule, în Tine îmi caut scăparea” (vers.1) și „Scutul meu este în Dumnezeu” (vers.10).

Oare cum ar fi sunat cele două versete dacă am face o foarte mică schimbare, înlocuind prepoziția „în” cu prepoziția „la”: „Doamne, Dumnezeule, la Tine îmi caut scăparea” și „Scutul meu este la Domnul”?

Este vreo deosebire între „în” și „la”? De ce David a preferat să spună „în Dumnezeu” și nu „la Dumnezeu”? Modul în care se exprimă psalmistul nu este întâmplător. El vrea să arate că legătura lui cu Dumnezeu nu este superficială, ocazională, „la fără frecvență”, ci este profundă, permanentă, „la zi”.

David nu vine „la Dumnezeu”, ca și cum ar sta departe de El, și doar din când în când se întâlnesc, mai ales în vremuri de strâmtorare. El este ascuns „în Dumnezeu”, așa cum ar trebui să fie viața oricărui copil al lui Dumnezeu: „… viața voastră este ascunsă cu Christos, în Dumnezeu” – afirmă apostolul Pavel (Coloseni 3,3).

Afirmația: „Scutul meu este în Dumnezeu” mai are și o altă semnificație profundă: David găsește rezolvarea problemelor sale nu doar „la Dumnezeu”, apelând la puterea și înțelepciunea Sa, ci mai ales în Ființa Sa lăuntrică, în forța caracterului Său sfânt, în dreptatea, neprihănirea și dragostea Sa. Aici, în caracterul desăvârșit al Dumnezeului său găsește David un scut de apărare împotriva atacurilor pornite împotriva lui.

„Un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme”

Poate fi un judecător drept (așa cum afirmă psalmistul în prima parte a versetului 11) un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme? Ce poate însemna această mânie?

Dacă prin mânia lui Dumnezeu înțelegem totala Sa dezaprobare față de păcat, atunci este evident că această dezaprobare trebuie să-L caracterizeze „în orice vreme”. Și aceasta pentru că Dumnezeu este neschimbător:

„Căci Eu sunt Domnul; Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6)

„Orice ni se da bun și orice dar desăvârșit este de sus, de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

Tocmai faptul că „Dumnezeu se mânie în orice vreme” împotriva păcatului este o ancoră a nădejdii noastre și o garanție că Împărăția Sa va fi veșnică și că acest Univers nu se va prăbuși în neantul păcatului. „Iisus Christos este Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8). Și pentru că El urăște păcatul oricând, fără excepție, aceasta este pentru noi garanția că El va rezolva complet și definitiv această problemă.

Cine sapă groapa altuia…

În școală am fost învățați că proverbul: „Cine sapă groapa altuia, cade el în ea” îi aparține lui Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice, un om de stat și poet atenian care a trăit în secolul al V-lea î.Ch. Cu vreo patru secole înainte de Solon, împăratul Solomon scria într-unul dintre proverbele sale: „Cine sapă groapa altuia, cade el în ea și piatra se întoarce peste cel ce o prăvălește” (Proverbe 26,27).

Dar se pare că nici Solomon nu este autorul acestui dicton, căci îl întâlnim la tatăl său, la David, enunțat în Psalmul 7, atunci când se referă la acțiunile celui rău: „Face o groapă, o sapă și tot el cade în groapa pe care a făcut-o. Fărădelegea pe care a urzit-o se întoarce asupra capului lui și silnicia pe care a făcut-o se pogoară înapoi pe țeasta capului lui” (Psalmul 7,15.16).

Scriind aceste lucruri, David exprimă de fapt una dintre legile păcatului: efectul de bumerang asupra celui ce săvârșește răul. Nu este nevoie de multă înțelepciune pentru a observa, din lecțiile pe care ni le oferă viața, că păcatul se pedepsește singur, căci el are în sine germenele autodistrugerii.

Păcatul este „o împărăție dezbinată împotriva ei însăși”, tocmai din cauza naturii sale distrugătoare. Așadar, când asupra omului care săvârșește răul se abat pedepsele, nu trebuie înțelese întotdeauna ca venind de la Dumnezeu, asemenea unor trăsnete pe care Zeus le trimitea din Olimp asupra oamenilor căzuți în dizgrația lui. Multe nenorociri, suferințe și probleme inerente vieții sunt cauzate de efectul de bumerang al răului pe care l-am săvârșit.

Nu trebuie să uităm că orice păcat vine la pachet cu un set de consecințe inerente, iar plăcerea lui de o clipă este urmată inevitabil de dureri și suferințe care uneori pot dura întreaga viață. Merită oare prețul?

„Eu voi lăuda pe Domnul”

Psalmul 7, asemenea multor alți psalmi, se încheie într-o notă luminoasă. Ultimul verset este un imn de biruință, o exprimare a încrederii depline în Dumnezeu: „Eu voi lăuda pe Domnul pentru bunătatea Lui și voi cânta Numele Domnului, Numele Celui Prea Înalt” (vers.17).

Exista creștini care acordă o importanță exagerată unui anumit Nume al lui Dumnezeu: Iehova. Iată că aici psalmistul înalță o cântare unui alt Nume al lui Dumnezeu: „Cel Prea Înalt” (Shaddai, El–Shaddai).

De fapt, nu cele câteva litere care intră în componența unui nume sunt atât de importante, ci caracterul persoanei care poartă acel nume. În sens biblic, prin Numele lui Dumnezeu se înțelege caracterul Său. Iar caracterul Său fiind desăvârșit, atitudinea noastră în fața Lui nu poate fi alta decât de reverență, închinare și laudă.

David Îl lăuda pe Dumnezeu pentru caracterul Lui. Dar noi? …

Lori Balogh