“Ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit ?”

“Ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit ?”

“Caci cine te face deosebit ? Ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit ? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit ?”

( 1 Corinteni 4,7 )

     Ce-i al meu e al meu ?

     In lumea animalelor salbatice exista un puternic instinct teritorial. Animalele isi revendica dreptul absolut asupra unui anumit teritoriu, pe care au mare grija sa-l marcheze periodic. Iar daca vreun intrus patrunde pe acel teritoriu, e vai si amar de el.

Instinctul teritorial, cu forma sa particulara de instinct al proprietatii,  se manifesta si la oameni. Usile si zidurile apartamentelor noastre, portile si gardurile gradinilor noastre, parolele site-urilor noastre, cheile si alarmele masinilor noastre,  toate transmit  celor din jur un mesaj clar: “Pana aici e voie; de aici incolo e interzis strainilor !”

Priviti la copii ! Inca inainte de a rosti primele cuvinte, acestia isi revendica dreptul indiscutabil si absolut asupra jucariilor lor, pe care le considera doar proprietatea lor. Atunci cand un alt copil incearca sa le “fure” jucariile, e jale mare. Izbucneste o adevarata avalansa de decibeli inlacrimati. Asa isi manifesta ei revolta fatza de incercarea altui copil de a le viola proprietatea.

E bine sau e rau ? Din punct de vedere al eticii Bibliei, acest instinct este natural, firesc si nevinovat, sau dimpotriva, el este o manifestare a naturii noastre decazute ? E normal ca oamenii sa aiba acest instinct al proprietatii ? Sau dimpotriva, crestinii ar trebui sa ia modelul kibbutz-urilor evreiesti, calauzite dupa principiul: “Fiecaruia i se cere dupa posibilitati si i se da dupa nevoi” ?

 

Ce-i al meu e si al tau ?

Pentru crestini, Biserica primara, cel putin in primii ani ai existentei sale, este un model de vietuire. Citind raportul din Faptele apostolilor, intotdeauna suntem impresionati de atmosfera care exista in Biserica crestina a primului secol. Iata cateva marturii consemnate in Scriptura despre atmosfera care domnea in acea Biserica:

     “In Ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc” ( Fapte 2,1 ).

     “Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateasca, in frangerea painii si in rugaciuni. Toti cei ce credeau erau impreuna la un loc si aveau toate de obste. Isi vindeau ogoarele si averile, iar banii ii imparteau intre toti, dupa nevoile fiecaruia. Toti impreuna erau nelipsiti de la templu in fiecare zi, frangeau painea acasa si luau hrana cu bucurie si curatie de inima. Ei laudau pe Dumnezeu si erau placuti inaintea intregului norod” ( Fapte 2, 42.44-47 ).

Este vis sau realitate ? Toate afirmatiile din aceste versete sunt la superlativ: “toti”, “aveau toate de obste”, “toti impreuna”, “in fiecare zi”. Se pare ca gramatica Bisericii primare nu cunostea pronumele posesive atat de des folosite astazi: al meu, al tau, al sau, al nostru, al vostru, al lor, aratand ca simtul proprietatii era strain primilor crestini.

E destul de incomod acest adevar, nu-i asa ? Cui i-ar conveni sa dea cheia singurului apartament pe care-l poseda si in care locuieste cu intreaga familie unui semen de-al sau , spunandu-i: “Ce-i al meu e si al tau?” Cui i-ar conveni ca, dupa ce o viata intreaga a economisit pentru a-si cumpara o masina de care are mare nevoie, sa dea cheile ei primului venit, care sa se plimbe cu ea dupa bunul plac ?

Probabil ca nimanui nu i-ar conveni o asemenea situatie. Nici chiar celor mai devotati crestini… Dar atunci cum ramane cu idealul Bisericii primare ? Un ideal spre care privim cu admiratie, dar pe care cu greu putem sa ne imaginam ca-l vom atinge vreodata.

 

     Ce-i al meu poate fi si al tau

Cele relatate despre Biserica primara reprezinta o exceptie in istoria biblica. Cand vorbim despre faptul ca primii crestini aveau toate in comun, vanzandu-si averile si impartind totul dupa nevoile fiecaruia ( Fapte 2, 44.45 ), trebuie sa tinem cont de imprejurarile speciale prin care trecea Biserica in acea perioada.

Persecutia din partea iudeilor, apoi persecutia din partea autoritatilor romane, saracia lucie a celor mai multi crestini si marea nevoie de resurse pentru implinirea misiunii au creat conditiile unei astfel de atitudini fatza de bunurile materiale.

Insa istoria biblica nu ne prezinta un astfel de model permanent. Proprietatea privata a fost recunoscuta si aparata de Dumnezeu prin cel putin doua din Cele Zece Porunci: Porunca a opta: “Sa nu furi” si Porunca a zecea: “Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tau” ( Exodul 20, 15.17 ).

Daca Dumnezeu ar fi intentionat ca viata copiilor Sai sa se desfasoare ca in kibbutz-urile evreiesti sau ashramurile indiene, astfel de porunci, care apara in mod evident  proprietatea privata, nu ar fi existat in Decalog. Daca toate sunt ale tuturor si daca fiecare are voie sa ia dupa necestiati, ce rost ar mai avea porunca: “Sa nu furi”?

Biblia ne vorbeste despre numerosi oameni bogati si in acelasi timp credinciosi lui Dumnezeu, oameni cu mari proprietati, pe care astazi cu greu ni le putem imagina. Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iov, Boaz, Barzilai si multi altii au fost oameni foarte bogati. Insa nu ni se spune nicaieri in Scriptura ca Dumnezeu le-ar fi cerut sa renunte la averile lor imense si sa le imparta semenilor lor.

Insasi impartirea Canaanului intre cele douasprezece semintii ale lui Israel trebuia sa tina seama de hotarele stabilite de Dumnezeu pentru terenurile si proprietatile care le reveneau. In legea mozaica existau prevederi clare care aparau aceste proprietati ale semintiilor.

Insa ideea de proprietate privata nu contravine spiritului altruist de care trebuie sa dea dovada un copil al lui Dumnezeu ? Pot cele doua sa calatoreasca in aceeasi barca ?

Aceeasi istorie biblica ne prezinta suficiente dovezi ca oameni credinciosi si bogati au dat din bunurile cu care au fost binecuvantati de Dumnezeu celor care se aflau in nevoie. Cand Avraam a aflat de nenorocirea abatuta asupra nepotului sau Lot si asupra locuitorilor Sodomei, jefuiti si luati prizonieri de o coalitie militara din Rasarit, a inarmat, pe propria sa cheltuiala, 318 de slujitori si si-a riscat viata eliberandu-i pe prizonieri.

Cand imparatul Sodomei a vrut sa-l rasplateasca, propunandu-i sa ia el intreaga prada de razboi, Avraam a ramas neclintit: “Jur ca nu voi lua nimic din ce este al tau, nici macar un fir de ata, nici macar o curea de incaltaminte” ( Geneza 14, 23 ). Exemplul lui Avraam ne arata ca bogatia si spiritul altruist pot coexista in viata unui copil al lui Dumnezeu, iar proprietatea privata nu este un impediment in calea dobandirii unui caracter sfant.

Despre Barzilai Galaaditul sta scris ca era un batran foarte bogat ( 2 Samuel 19, 31.32 ). Insa cand a fost nevoie de ajutorul lui, el nu a ezitat sa cheltuiasca bucuros din averea sa, pentru a-i sprijini pe David si insotitorii lui, in perioada de criza majora provocata de lovitura de stat a lui Absalom.

Ce sa mai spunem despre averile colosale ale celui pe care Insusi Dumnezeu il caracterizeaza  ca fiind “un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau” ( Iov 1,8; 2, 3 ) ?

Intr-adevar, averea lui Iov trecea dincolo de imaginatia noastra: “7 000 de oi, 3 000 de camile, 500 de perechi de boi, 500 de magarite si un foarte mare numar de slujitori” ( Iov 1,3 ). Insa, spre deosebire de bogatii egoisti care au existat de-a lungul istoriei pe pamant, Iov a stiut sa daruiasca celor in nevoie din ceea ce el insusi primise de la Dumnezeu. El insusi marturiseste in aceasta privinta:

     “Daca n-am dat saracilor ce-mi cereau, daca am facut sa se topeasca de plans ochii vaduvei, daca mi-am mancat singur painea fara ca orfanul sa-si fi avut si el partea lui din ea, eu, care din tinerete l-am crescut ca un tata, eu, care de la nastere am sprijinit pe vaduva; daca am vazut pe cel nenorocit ducand lipsa de haine, pe cel lipsit neavand invelitoare, fara ca inima lui sa ma fi binecuvantat, fara sa fi fost incalzit de lana mieilor mei; daca am ridicat mana impotriva orfanului, pentru ca ma simteam sprijinit de judecatori; atunci sa mi se dezlipeasca umarul de la incheietura, sa-mi cada bratul si sa se sfarame” ( Iov 31,16-22 ).

Asadar, bogatia ( proprietatea privata ) si neprihanirea pot calatori foarte bine in aceeasi barca. Insa cu o conditie. Care e acea conditie ?

 

Ce-i al meu si al tau e, de fapt, al …Lui

     Greseala pe care o fac cei mai multi oameni condusi si dominati de instinctul proprietatii este aceeasi pe care a facut-o marele imparat Nebucadnetar. Pe cand se plimba pe acoperisul palatului sau imparatesc din Babilon, privind la stralucirea capitalei imperiului pe care-l conducea, el si-a zis: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de sedere imparateasca, prin puterea bogatiei mele si spre slava maretiei mele ?” ( Daniel 4, 30 )

Observati de cate ori apare “eul” lui Nebucadnetar doar in cateva cuvinte ! Nu, bogatia si proprietatea privata nu sunt pacate, dupa cum nici saracia si lipsurile nu sunt virtuti. Pacatul intervine atunci cand consideram bunurile pe care le avem ni se cuvin datorita eforturilor noastre si nu binecuvantarilor lui Dumnezeu. Pacatul intervine atunci cand uitam izvorul lor si scopul pentru care ne-au fost imprumutate. Pacatul intervine atunci cand facem din bogatie un scop si nu un mijloc prin care Ii putem sluji lui Dumnezeu si aproapelui nostru.

Apostolul Pavel specifica cat se poate de clar ca nu banii in sine, ci “iubirea de bani este radacina tuturor relelor” ( 1 Timotei 6,10 ). Acesta este motivul pentru care el le recomanda celor care au cate ceva in proprietatea lor “sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta unii cu altii, asa ca sa-si stranga pentru vremea viitoare drept comoara o buna temelie, pentru ca sa apuce adevarata viata” ( 1 Timotei 6, 18.19 ).

Dar cum poate un crestin sincer sa fie bogat in cele materiale si totusi sa nu cada in pacatul mandriei si egoismului ?  Am ascultat o versiune moderna a Pildei margaritarului de mare pret, o parafrazare care mi-a dat mult de gandit. Poate, citind aceasta parafrazare, unii vor fi ajutati sa inteleaga care este atitudinea  corecta pe care trebuie sa o aiba un crestin fatza de bunurile sale materiale, fie acestea multe, fie putine.

Un om a avut un vis al vietii lui: sa dobandeasca marele diamant, cel mai mare si mai frumos diamant din lume. Pentru a-l avea, era dispus sa faca orice sacrificiu, oricat de mare ar fi fost acesta. Asa ca omul nostru a pornit la drum in cautarea lui.

A colindat  marile capitale ale lumii si a intrat din magazin in magazin, intreband pe negustorii intalniti in cale daca stiu ceva de existenta acestui diamant unic. In cele din urma, intrand intr-un alt magazin de bijuterii, ii pune aceeasi intrebare negustorului in legatura cu mult ravnita piatra.

– “Asteapta o clipa”, ii spune negustorul. Apoi se duce intr-o incapere alaturata, deschide seiful si se intoarce in mana cu un diamant stralucitor. “Pe acesta il cauti ?” Omul ramane fara glas. Visul lui este pe cale sa devina realitate.

     – “Da, acesta este diamantul pe care-l caut. E extraordinar ! Il vreau neaparat. Sunt dispus sa dau tot ce am ca sa fie al meu…”

     – “Am auzit bine ? Esti dispus a dai totul pentru el ?”

     – “Desigur, sunt dispus sa dau tot ce am pentru el. Uite, am la mine un milion de euro. Te rog sa-i iei si da-mi diamantul ca sa pot pleca acasa. Sunt plecat demult si sotia este ingrijorata pentru mine.”

     – “Ai spus ca ai si casa ?”

     – “Desigur ! Doar n-o sa locuiesc sub cerul liber…”

     – “Dar ai promis ca esti dispus sa dai tot ce ai pentru diamant…”

     – “Doar n-o sa-mi ceri si casa ? Daca ti-o dau, unde voi locui cu familia ?”

     – “Nu stiu. Eu doar iti reamintesc promisiunea ta: ca vei da tot ce ai pentru acest diamant.”

     – “Bine, fie… Uite actele casei si cheile apartamentului… Acum da-mi diamantul ca sa pot pleca.”

     – “Pleci ? Unde ?”

     – “Am o garsoniera la periferia orasului si ma voi muta temporar acolo cu familia.”

     – “Dar ai promis ca vei da tot ce ai pentru diamant…”

     – “Cum ? Si garsoniera ? Chiar vrei sa locuiesc sub cerul liber ? Dar am si eu sotie si copii…”

     – “Tu ai promis, nu eu…”

     – “Da, asa am promis… Dar nu am crezut ca-mi vei cere si casa. Uite si cheile garsonierei. Voi vedea eu ce voi face. Probabil voi sta la hotel un timp. Da-mi diamantul ca sa plec.”

     – “Cu ce pleci, caci drumul e lung ?”

     – “Cu masina, desigur. Doar nu crezi ca am batut atata amar de drum pe jos…”

     – “E masina ta?”

     – “Da, e o rabla, dar e a mea… Doar nu vrei sa mi-o iei si pe ea ?”

     – “Asa ai promis…”

     Omul nostru se uita cu tristete la talonul masinii si nu stie ce sa faca. Merita acest diamant atatea sacrificii ? In final, dupa o scurta ezitare, ii spune negustorului:

     – “Uite, iti dau totul: banii, apatamentul, garsoniera, masina, totul… Nu mai am nimic. Acum da-mi diamantul.”

     – “Vad ca tii mult la acest diamant. Uite, ti-l dau… Si pe deasupra, iti las si lucrurile pe care esti dispus sa le sacrifici  pentru a-l avea. Le poti folosi dupa bunul plac, dar sa nu uiti un lucru: ele sunt ale mele. Ele nu-ti mai apartin.

     Si inca ceva: uneori, voi trimite la tine pe cate cineva ca sa-l gazduiesti, sa-i dai o farfurie cu mancare sau sa-i dai o haina ca sa nu-i mai fie frig. Alteori, te voi ruga sa cheltuiesti ceva bani pentru a-i cumpara medicamente unui bolnav sau sa-l ajuti pe un vecin caruia i-a ars casa. Insa nu uita nicio clipa: toate acestea sunt de acum ale mele. Doar ale mele…”

 

Concluzii

Dupa ce am citit aceasta versiune moderna a Pildei margaritarului de mare pret, am inteles. Nimic din ceea ce mi-a fost dat de Creator nu-mi apartine. Toate sunt ale Lui. Eu sunt doar un administrator al acestor bunuri. Si, in calitate de administrator, sunt raspunzator de felul cum ma raportez la ele.

Le voi folosi asa cum doreste egoistul din mine, sau asa cum doreste El ? Le voi considera o proprietate privata obtinuta prin merite personale, sau un dar al cerului prin care sa-i fac fericiti si pe altii ?

“Caci cine te face deosebit ? Ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit ? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit ?”  ( 1 Corinteni 4,7 )

Cu o astfel de mentalitate schimbata, nu credeti ca atmosfera din sanul Bisericii primare va putea fi refacuta si in Biserica ultimei generatii ? Cu siguranta ca da ! Atunci cand conditiile vor impune lucrul acesta, Biserica pregatita sa-L intampine pe Mantuitorul la revenirea Lui in slava va retrai experienta primei Biserici. Insa la o scara mult mai mare…

Lori Balogh