Evrei 6,4‑6: Păcatul de neiertat

Evrei 6,4‑6: Păcatul de neiertat

„Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, și-L dau să fie batjocorit.”

Pasajul biblic citat mai sus a reprezentat mereu o sursă de neliniște și descurajare pentru unii creștini, fiind unul dintre cele mai dezbătute în întreaga istorie a creștinismului. Mulți au văzut în aceste versete imposibilitatea ca cei căzuți de la credință (apostați) să se mai întoarcă vreodată la Dumnezeu. Și aceasta din cauza afirmației lui Pavel făcută în dreptul celor care s-au îndepărtat de El: „este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință.” Expresia „este cu neputință” pare să înlăture orice speranță că acești oameni vor mai putea intra vreodată într-o relație mântuitoare cu Domnul Christos și cu Biserica Sa.

Epistola către evrei amintește de patru lucruri imposibile: 1) Este imposibil ca Dumnezeu să mintă (vezi Evrei 6,18); 2) Este imposibil ca sângele taurilor și țapilor să șteargă păcatele (vezi Evrei 10, 4); 3) Este imposibil ca un om să fie plăcut lui Dumnezeu fără credință (vezi Evrei 11,6); 4) Este imposibil ca cei care au fost luminați odată de Duhul lui Dumnezeu să fie reînnoiți dacă au căzut de la credință (vezi Evrei 6, 4‑6).

Întrebarea pe care o ridică acest pasaj este următoarea: Mai există vreo speranță pentru cei care au apostaziat? Mai pot fi ei recuperați și reintegrați în slujirea creștină?

Afirmațiile lui Pavel au fost interpretate în multe feluri, însă două dintre ele merită atenția noastră.

1) Unii comentatori afirmă că pasajul în discuție se referă la păcatul de neiertat, despre care a vorbit Însuși Mântuitorul în Matei 12,31.32: „De aceea, vă spun: Orice păcat și orice hula vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”

2) Alți comentatori susțin că pasajul acesta nu ne lasă fără speranță, ci ne vorbește despre o speranță condiționată. Ei se bazează pe versetul 9, care aduce o undă de optimism în această privință: „Măcar că vorbim astfel, prea iubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune care însoțesc mântuirea.”

Cei mai mulți interpreți ai textului biblic acceptă prima interpretare, însă nici a doua nu este de neglijat. Este de subliniat faptul că iudeii considerau că aceia care păcătuiau cu voia, încrezându-se unei pocăințe viitoare, nu mai puteau să se întoarcă la Dumnezeu. Iată câteva afirmații în acest sens, consemnate în Comentariile Biblice AZS:

„Dacă cineva spune: voi păcătui și mă voi pocăi, voi păcătui și mă voi pocăi, nu i se va da nicio ocazie să se pocăiască. [dacă cineva spune]: voi păcătui și Ziua Ispășirii va aduce ispășire pentru mine, Ziua Ispășirii nu-i va aduce nici o ispășire” (Misnah Yoma 8. 9, Soncio ed. of the Talmud, p. 423).

Ei învățau, de asemenea că pocăința era imposibilă omului care conducea mulțimea spre păcat: „Oricine conduce pe mulți să fie neprihăniți, prin acela nu vine păcatul; și oricine conduce pe mulți spre păcat, aceștia nu-i oferă posibilitatea de a se pocăi” (Misnah, Aboth 5. 18 Soncino ed. of the Talmud, P. 71).

Este, de asemenea, interesant, un alt pasaj din Cartea lui Sirach: „Nu zice ‘Am păcătuit, dar ce mi s-a întâmplat’ Căci Jahve suferă mult. Nu te bizui pe iertare, căci vei adăuga păcat după păcat. Și nu zice ‘Îndurările Sale sunt mari, El va ierta mulțimea nelegiuirilor mele’; căci mila și mânia sunt ale Sale și mâhnirea Lui rămâne asupra celui neevlavios. Nu întârzia să te întorci la El și nu amâna de pe o zi pe alta; căci îndată vine mânia Sa și în vremea răzbunării vei pieri” (ch. 5:4‑7; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudopigrapha of the Old Testament, vol. 1, p. 332).

Persoanele la care se referă autorul Epistolei către evrei trec prin experiența unei apostazii majore. Privilegiile deosebite pe care le-au avut și care sunt amintite de Pavel fac din căderea lor de la credință o adevărată dramă. Oamenii aceștia au fost „luminați” cu privire la adevăr, au gustat din bogățiile harului divin, au fost părtași Duhului Sfânt și au gustat din puterea Cuvântului lui Dumnezeu și a făgăduințelor Sale.

Toate aceste elemente sunt enumerate pentru a arăta că acești oameni au avut o experiență reală cu Dumnezeu. Ei au fost martori în propria lor viață, dar și în viețile altora, ale minunilor harului divin. Din punct de vedere spiritual, acestor oameni li s-a dat mult, de aceea li se cere mult.

De ce se spune despre acești oameni ca „este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință”? Aici nu este vorba de oameni care doresc pocăința cu toată sinceritatea și aceasta devine imposibilă pentru ei, ci de oameni care nu mai doresc să se întoarcă la Dumnezeu, părăsindu-și starea de apostazie.

Imposibilitatea lor de a se întoarce la Dumnezeu nu este un act răzbunător din partea Creatorului față de cei care i-au întors spatele, ci o dovadă de respect față de alegerea pe care acești oameni au făcut-o în mod deliberat. Întoarcerea lor este „cu neputință” nu pentru că ea ar fi imposibilă pentru Dumnezeu, ci pentru că ei nu îngăduie ca ea să fie posibilă. Orice apostazie prelungită și pe deplin conștientă este o sinucidere spirituală (dar și fizică) deliberată.

Conform declarației lui Pavel, cei care apostaziază în mod deliberat și nu vor să renunțe la atitudinea lor răzvrătită, „răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.” Ce semnificație are această afirmație dramatică?

Este un lucru grav să-L dai pe Mântuitorul lumii pentru a fi răstignit. Însă una este să o faci fără să știi Cine este El și fără să-L cunoști din propria experiență și alta este să-L dai să fie răstignit după ce ai fost alături de El în momentele importante ale vieții, după ce ai gustat din bunătatea și harul Său, și după ce ai ajuns la convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Un om care a umblat cu Iisus o vreme îndelungată și care se întoarce apoi la viața sa lumească pe care o iubește mai mult decât pe El nu face altceva decât să dea ocazie lumii să-L batjocorească din nou pe Mântuitorul.

Dacă prima răstignire a lui Iisus a fost o moarte ispășitoare pentru păcatele mărturisite ale omului, cea de-a doua răstignire, spiritual vorbind, este mai degrabă o moarte pentru ca omul să fie liber să păcătuiască cât vrea și fără să fie deranjat. Dacă prima răstignire a fost o jertfă, mai degrabă decât o crimă, cea de-a două răstignire este cu siguranță o crimă cu premeditare.

Cei mai mulți evrei din vremea lui Iisus nu au știut ce fac și pe Cine trimit la moarte. Astfel se explică rugăciunea Mântuitorului: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23,34). Cea de-a doua răstignire a lui Iisus este însă premeditată și în deplină cunoștință de cauză. Cei apostaziați știu în cine au crezut până la căderea lor de la credință, de aceea și vinovăția lor este cu totul alta. În ciuda „armistițiului” ratificat cu Însuși sângele lui Iisus curs pe cruce, acești oameni întorc deliberat armele împotriva Lui, dând dovadă de înaltă trădare.

Pentru acești oameni reînnoirea este imposibilă nu pentru că Dumnezeu o face imposibilă, ci pentru că ei au ales pentru totdeauna să treacă în tabăra adversă, trădând cauza lui Dumnezeu fără nicio remușcare. Căderea de la credință se poate întâmpla oricui și este regretabil, însă a rămâne căzut în mod voit și definitiv este o tragedie.

Cheia interpretării întregului pasaj din Evrei 6,4‑6 se află în modul cum este tradus și înțeles cuvântul „fiindcă” din vers.6. Comentariile Biblice AZS ne spun cu privire la acest cuvânt următoarele:

„Unii comentatori sugerează că aici propoziția este temporală și că ar fi corectă următoarea traducere: „Este cu neputință să fie înnoiți iarăși, și aduși la pocăință, câtă vreme continuă să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu”. O astfel de folosire temporală a participiului este obișnuită în greacă. Dacă este adoptată această variantă, atunci ideea este că aceia care apostaziază nu pot fi readuși la credință câtă vreme continuă de a fi nepocăiți.”

Dacă este adoptată folosirea cauzală a participiului („văzând” – KJV, „fiindcă” – traducerea Cornilescu – „deoarece” etc.), atunci pasajul se referă la păcatul de neiertat, deoarece numai cei vinovați de acest păcat nu pot fi readuși la pocăință. Păcatul acesta se manifestă de obicei prin rezistența continuă la chemarea lui Dumnezeu și la apelul Duhului Sfânt. El constă într-o împietrire a inimii, până când nu omul nu mai poate să răspundă glasului divin. De aceea o persoană care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt nu mai are nicio remușcare, niciun sentiment de întristare pentru păcat, nicio dorință de a se feri de el, iar conștiința nu-l mai învinuiește. Dacă cineva are o dorință sinceră de a face ce este bine, atunci poate fi sigur că încă mai este nădejde pentru el.

Lucrul acesta ar trebui să fie o sursă de mângâiere pentru sufletul descurajat, dar nu trebuie în niciun caz să fie folosit ca un îndemn la nepăsare. Dumnezeu dorește să-i mângâie pe cei descurajați, dar vrea de asemenea să-l avertizeze poporul Său cu privire la primejdia de a ajunge la punctul de unde nu se mai pot întoarce.”

Lori Balogh