Ilustrații despre educație
Interviu cu Dumnezeu
Am visat că luam un interviu lui Dumnezeu.
„Deci, ai vrea să-Mi iei un interviu?” – a întrebat El.
„Dacă ai timp” – am spus eu. Dumnezeu a zâmbit:
„Timpul Meu este veșnic. Ce întrebări te preocupă și ai vrea să Mi le pui?”
„Ce Te surprinde cel mai mult la mintea umană?”
„Faptul că își pierd sănătatea încercând să facă bani, iar apoi își pierd banii ca să-și refacă sănătatea; faptul că se plictisesc în copilărie și se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc să fie iar copii; faptul că trăiesc ca și cum n-ar muri niciodată și mor ca și cum n-ar fi trăit niciodată; faptul că se gândesc cu temere la viitor, dar uită prezentul…”
Dumnezeu a luat mâinile mele în mâinile Sale și un timp a fost liniște. Apoi am întrebat din nou:
„Ca și Părinte, care sunt lecțiile vieții pe care ai vrea să le învețe copiii Tăi?” Dumnezeu a replicat cu un zâmbet… Apoi a spus:
„Să învețe că ei nu pot face pe nimeni să-i iubească. Ceea ce pot face ei este să se lase ei înșiși iubiți; să învețe că ceea ce este cel mai valoros nu este ceea ce au în viețile lor, ci pe cine au în viețile lor; să învețe că nu e bine să se compare pe ei înșiși cu alții…
Să învețe că un om bogat nu este acela care are mai mult, ci acela care are nevoie de mai puțin; să învețe că în doar câteva secunde pot deschide răni adânci în persoana pe care o iubesc, și s-ar putea să treacă ani întregi ca ele să se vindece; să învețe să ierte, practicând iertarea…
Să învețe că există persoane care îi iubesc tandru, dar care nu știu cum să-și exprime sentimentele; să învețe că banii pot cumpăra orice, însă nu și fericirea; să învețe că doi oameni pot privi același lucru și să-l vadă diferit…
Să învețe că nu e totdeauna deajuns ca ei să fie iertați de alții și că ei trebuie să se ierte pe ei înșiși. Și să învețe ca Eu sunt aici… întotdeauna…”
Rugăciunea unui copil
„Doamne, în această seară Îți voi cere ceva special: Te rog, transformă-mă într-un televizor și ajută-mă să fiu în locul lui. Vreau să simt ceea ce trăiește televizorul din casa mea… Așa vrea, deci, să am o încăpere specială numai pentru mine și să pot strânge în jurul meu pe toți membrii familiei mele.
Să fiu luat în serios atunci când vorbesc. Să fiu în centrul atenției și toți să dorească să mă asculte fără să mă întrerupă sau să îmi pună întrebări. Aș vrea să simt grija specială pe care o primește televizorul când ceva nu funcționează cum trebuie. Și să fiu în compania tatălui meu atunci când ajunge acasă, deși e obosit de la muncă. Și mama să mă caute când este singură și plictisită, în loc să mă ignore. Și frații mei să se certe pentru a fi cu mine…
Și să pot să-i distrez pe toți, uneori chiar fără să le spun nimic. Aș vrea să trăiesc senzația că lasă totul deoparte pentru a petrece câteva momente alături de mine.
Doamne, nu îți cer multe; doar să am parte de ceea ce trăiește orice televizor…”
Aprobarea maestrului
Se povestește că un tânăr violonist tocmai terminase primul său recital. Și în timp ce ultimele note ale piesei se pierdeau, auditoriul s-a ridicat în picioare și a început să aplaude frenetic. Tânărul muzician a primit curtenitor aprecierile lor, dar privirile sale erau îndreptate asupra unui om cu părul cărunt, care stătea într-o lojă apropiată de scenă. Numai când el a zimbit și a făcut un semn aprobator cu capul, tânărul s-a relaxat și a zâmbit spre publicul exaltat.
„Este maestrul meu” – a explicat el mai târziu. Numai un singur lucru îl preocupa pe acest tânăr virtuos – zâmbetul, aprobarea maestrului său. Toate aplauzele zgomotoase ale sutelor de oameni care se aflau în fața lui nu puteau lua locul acestuia. „Aprobarea Maestrului” – este tot ceea ce contează. Aprobarea oamenilor pălește în comparație cu aprobarea lui Dumnezeu.
„Eddie cel ușuratic”
Cu mulți ani în urmă, Al Capone stăpânea efectiv fiecare colțișor al orașului Chicago. Era recunoscut drept urzitorul a tot ceea ce putea fi mai josnic, de la contrabandă cu alcool, până la prostituție și crimă.
Capone avea un avocat supranumit „Eddie cel ușuratic”. Îndemânarea și abilitățile sale avocățești l-au ținut pe marele Al departe de închisoare ani în șir. Este adevărat că răsplata sa a fost regească. În semn de recunoștință, Capone nu numai că l-a răsplătit pe Eddie cu imense sume de bani, dar i-a făcut parte și de câștigurile sale, lăsându-l să se bucure de nespuse privilegii.
Eddie însă avea o slăbiciune. Avea un fiu pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Eddie se îngrijea ca fiul său să aibă tot ce-și dorește: haine scumpe, mașini luxoase și o educație aleasă. În mod surprinzător, Eddie, cel care era băgat până în dinți în crima organizată, dorea ca fiul său să deosebească răul de bine. Dorea ca fiul său să devină o persoană mai bună decât el. Cu toată averea și influența sa, Eddie n-a putut să-i ofere fiului sau două lucruri: un nume bun și un exemplu bun de urmat.
Într-o bună zi, „Eddie cel ușuratic” a ajuns la concluzia că trebuie să facă tot posibilul ca să repare răul pe care l-a făcut. În consecință, a hotărât să se prezinte la autoritățile locale și să le spună adevărul despre Al „Cicatrice” Capone, astfel curățindu-și numele pătat și dovedindu-i fiului său că avea integritate morală. Eddie a divulgat totul.
N-a trecut un an și viața lui Eddie s-a sfârșit, el fiind găsit secerat de gloanțe pe o stradă lăturalnică din Chicago. În ochii lui Eddie, acest scump sacrificiu al său reprezenta cel mai prețios dar pe care a putut să-l ofere fiului său.
Adevărata educație
În ziua în care am intrat în clasa a IX-a la cursul de biologie, tabla era acoperită cu nume și localizări ale oaselor și mușchilor importanți ai corpului uman. Lista cu denumiri era la îndemână pe masă, deși profesorul niciodată nu s-a referit la ea. A venit și ziua examenului. În acea zi, tabla era curată. Singura cerință a fost: Numiți și localizați fiecare os și mușchi important al corpului uman! Clasa a protestat la unison:
„Noi niciodată nu am studiat subiectul.”
„Nu aveți scuze” – a spus profesorul. „Informațiile le aveți de câteva luni.”
După ce ne-am luptat cu testul un timp, el a strâns hârtiile și le-a rupt. Apoi ne-a spus:
„Să vă aduceți aminte întotdeauna că educația înseamnă mai mult decât să înveți ce ți se spune.”
Text de Andrei Dința
A privi în viitor
În anul 1906, Arthur Carscallen a plecat ca misionar în Kenya. Stabilit în provincia Nyanza, într-o zonă de conflict între triburi, s-a străduit ani de zile, fără niciun rezultat, să planteze o biserică. Schimbând tactica misionară, a decis să înființeze o școală pentru copii. A fost prima școală adventistă din Kenya – Colegiul Kamagambo de astăzi, ce s-a dovedit a fi un motor pentru creșterea bisericii de acolo.
În 2015, în Kenya erau 55 de școli primare, 36 de școli gimnaziale, două universități și un număr de 866 296 de membri. Acești misionari adventiști au înțeles că lupta de astăzi se dă pentru generația tânără. Au înțeles că educația nu este ceva ce are loc la periferia istoriei umane, ci ea se află chiar în centrul marii lupte. Au înțeles că cei care controlează educația au puterea de a modela viitorul.
Educație religioasă
Samuel Taylor Coleridge, un mare poet englez, a fost vizitat odată de o persoană importantă din societatea britanică. Aceasta i-a spus că nu este de acord să se dea copiilor niciun fel de educație religioasă, ca nu cumva mintea lor să fie îndreptată de părinți într-o anumită direcție.
„Copiilor ar trebui să li se permită să decidă asupra vieții de credință în mod personal, la vârsta când dobândesc capacitatea de a alege între ceea ce este bine și ceea ce este rău.”
Coleridge nu i-a răspuns nimic musafirului său, dar mai târziu l-a invitat pe acesta să facă împreună o vizită în grădina casei sale. Musafirul a acceptat și Coleridge l-a plimbat prin grădina pe unde creșteau numai buruieni. Vizitatorul s-a uitat la el și, plin de mirare, i-a zis:
„Ceea ce văd nu este o grădină! Nu crește nimic altceva aici afară de buruieni!”
„Vedeți” – i-a răspuns Coleridge -, „eu i-am dat grădinii șansa să decidă în libertate și să aleagă singură ce fel de plante să crească. Acesta este rezultatul șansei pe care i-am oferit-o: numai buruieni!”
Cât valorează o încurajare
Benjamin West povestea odată cum a ajuns pictor. Într-o zi, mama l-a lăsat acasă cu surioara lui, Sally. În lipsa mamei, băiatul a găsit niște sticle cu cerneală colorată și a început să-i facă lui Sally un portret. Din nefericire, a făcut și bucătăria de pomină.
Când a venit acasă, mama n-a spus absolut nimic de bucătărie, dar privind la foaia de hârtie pe care el desenase, a exclamat:
„Ei, dar ce grozav! Asta e Sally!” Și răsplăti efortul băiețelului cu un sărut. Marele pictor Benjamin West spunea:
„Acel sărut m-a încurajat și am devenit pictor.”
De la codașul clasei la excelență în medicină
Un băiat de cartier periferic din Detroit, al doilea fiu al unei mame singure, Ben Carson, ajunsese în clasa a V-a codașul clasei, iar glumele pe seama lui deveneau din ce în ce mai frecvente, făcându-i viața insuportabilă. Cu timpul, chiar și el începuse să se împace cu gândul că era ultimul. Se simțea cu adevărat cel mai prost copil din clasă. În ciuda repetatelor afirmații ale mamei sale: „Ești deștept, Benni! Tu poți să faci orice vrei”, n-o putea crede, mai ales când cei de la școală îl asigurau că nu era așa.
Până când într-o zi, când mama lui, văzând că drumul pe care mergea fiul ei era greșit și realizând că cititul era calea de a scăpa de ignoranță și calea către realizări, a început să-i impună să citească. Timpul de joacă a fost scurtat, noi reguli au fost adoptate, iar împreună cu fratele său mai mare, Ben trebuia să prezinte mamei, la sfârșitul fiecărei săptămâni, rezumatele a doua cărți citite.
Ziua în care Bea a realizat că și el era capabil să obțină note bune la fel că ceilalți copii avea să-i marcheze viața. Efortul depus începea să fie răsplătit. Glumele pe seama lui s-au rărit, copiii au început să-i ceară părerea la problemele mai dificile, iar după un timp a devenit fruntașul clasei. Voia să cunoască din ce în ce mai mult, petrecând astfel ore în șir pe băncile bibliotecii. Ben Carson a folosit șansa de a-și schimba modul ignorant de viață de până atunci.
În anul 1987, a avut loc un eveniment remarcabil în lumea medicinei, cu valoare de premieră absolută în domeniu: separarea cu succes a doi gemeni siamezi uniți la cap – ambii copii au supraviețuit complicatei intervenții. Omul care a coordonat și a condus această operație imposibilă nu este altul decât dr. Benjamin Samuel Carson.
Povestea unui vis
Povestea lui Greg Mortenson uimește, inspiră și motivează în egală măsură. Greg se naște într-o familie de misionari americani trimiși în Tanzania. În anul 1992 îi moare sora, la 23 de ani, fapt care îl afectează profund. Ca un omagiu pentru ea, Greg se hotărăște și reușește să escaladeze vârful K2 (8611 m) din lanțul muntos Himalaya.
Cu ocazia unei alte ascensiuni, în masivul Karakorum, după ce stă pe munte împreună cu colegul său 70 de zile și nu reușesc să ajungă la vârf, la coborâre, din cauza condițiilor meteo, se rătăcește. La limita puterilor și bolnav, ajunge într-un sat pakistanez numit Korphe. Este bine primit și, în timpul șederii acolo, vede cum aproape 80 de copii, așezați pe pământ, sunt învățați de un copil mai mare, pe post de profesor.
Nu aveau caiete și nici creioane. Doar niște bețe cu care scriau pe nisipul înghețat. Greg Mortenson pleacă de acolo cu o nouă țintă: să construiască o școală pentru acei copii. Apelează la diferite celebrități, la prieteni, dar, spre dezamăgirea lui, primește doar câteva sute de dolari. Își vinde mașina, echipamentul de alpinist și alte bunuri și reușește să se întoarcă în Korphe.
Ajuns acolo își dă seama că nevoia cea mai mare a comunității era refacerea podului de peste răul care traversa zona. Reușește acest lucru cu ajutorul localnicilor și, după multe dificultăți, construiește și prima școală. În 1996 este răpit și închis opt zile de talibani; scăpă dintr-o luptă între două bande afgane stând opt ore ascuns sub piei de animale, într-un camion. Este anchetat de CIA pentru relația sa cu oamenii din zonă. În 2001, odată cu căderea Turnurilor Gemene, este acuzat că este prieten cu dușmanii poporului american.
Însă Greg trece peste toate obstacolele. Astăzi, aproape 60 000 de copii din acea zonă merg la cele peste 130 de școli ridicate datorită lui. Proverbul său preferat este: „Dacă educi un băiat, educi o persoană. Dacă educi o fată, educi o comunitate.”
Educația schimbă destine, are puterea unui munte, măreția unui vârf și splendoarea unei panorame. Dumnezeu Și-a trimis Fiul și ca educator al oamenilor. Creștinismul înseamnă și mântuire și educație.
Ovidiu Băluță
Culegere de Lori Balogh
