Psalmul 8 – Un psalm al astronomilor

Psalmul 8 – Un psalm al astronomilor

1. „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul! Slava Ta se înalță mai presus de ceruri.
2. Din gura copiilor și a celor ce sug la țâță, Ți-ai scos o întăritură de apărare împotriva potrivnicilor tăi, ca să astupi gura vrăjmașului și omului cu dor de răzbunare.
3. Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna și stelele pe care le-ai făcut,
4. îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?
5. L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste.
6. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui:
7. oile și boii laolaltă, fiarele câmpului,
8. păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate cărările mărilor.
9. Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!”

Fascinația Cosmosului

Nu cred că există vreun om care să nu fie fascinat de frumusețea cerului înstelat. Oricât de obosit ar fi un om și oricât de artificial ar fi mediul în care trăiește, imaginea maiestoasă a cerului trezește în sufletul său sentimente deosebite.

Același cer impresionant, care ne încântă cu frumusețea, ordinea și perfecțiunea mecanicii cerești, toate vorbindu-ne despre un Creator atotputernic și înțelept, era privit și de David cu trei milenii în urmă. În acele momente de liniște și meditație, în inima lui se nășteau sentimente complexe.

Uneori, contemplând cerul stropit cu mii de stele, David se simțea copleșit de slava, puterea și înțelepciunea pe care le vedea la Creatorul tuturor lucrurilor. Din astfel de trăiri sufletești profunde s-a născut Psalmul 8, unul dintre cei mai frumoși psalmi ai lui David, supranumit de Spurgeon „Psalmul astronomilor”.

În esență, psalmul descrie reacția naturală a omului copleșit de imensitatea astrală și de frumusețea Creației divine. Conceput ca o meditație nocturnă sub cerul liber, acest psalm este o cântare cu o structura simetrică. Refrenul cântării (versetele 1 și 9), aflat la începutul și sfârșitul psalmului, încadrează cele două strofe de la mijloc, care sunt și purtătoarele mesajului principal al cântării.

În acest mesaj, pe de o parte este accentuată umanitatea lui Iisus Christos și biruința Sa finală, ca Om venit să salveze umanitatea, iar pe de altă parte, este adus un imn de laudă Creatorului care a adus la existență un Univers atât de vast, complex și frumos.

Dintr-un anumit punct de vedere, Psalmul 8 este varianta poetică a relatării actului Creației din Geneza 1. În ciuda aparențelor, psalmistul nu este un romantic modern, copleșit de emoțiile și trăirile pe care le simte contemplând natura. El este mai degrabă un gânditor profund religios, căci natura nu este contemplată pentru ea însăși, ci doar ca mijloc de a-L înțelege mai bine atât pe Dumnezeu, Creatorul, cât și pe om, creatura mâinilor Lui.

Tradiția creștină consideră Psalmul 8 ca fiind un imn de laudă la adresa Fiului lui Dumnezeu, celebrând biruința Sa asupra râului și glorificarea Sa la cer. Este de remarcat faptul că Psalmul 8 este citat de trei ori în Noul Testament:

– de Domnul Iisus, cu ocazia intrării în Ierusalim, aplicând acest psalm la propria Sa misiune (vezi Matei 21,16)

– de apostolul Pavel, în 1 Corinteni 15,27

– de autorul Epistolei către evrei, în cap. 2,6‑8

„Cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!”

Fără să cunoască profeția lui Isaia, care urma să fie rostită cu circa trei secole mai târziu, David folosește unul dintre numele profetice ale Domnului Christos: „Minunat”. „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor și Domn al păcii” (Isaia 9,6).

Când David folosește expresia „Numele Tău”, el nu se gândește la înțelesul restrâns, de nume propriu, pe care l-ar purta Dumnezeu, ci la un înțeles mult mai larg: acela de caracter. Când Moise a cerut să vadă slava Lui Dumnezeu (vezi Exodul 33,18), El i-a arătat-o, însă nu așa cum se aștepta el. Raportul biblic ne spune că Domnul a coborât într-un nor și a rostit acolo Numele Domnului, desfășurând înaintea lui Moise toată frumusețea caracterului Său (Exodul 34, 5‑7).

Așadar, când David își manifestă admirația față de frumusețea Numelui Domnului, de fapt el se referă la caracterul moral al lui Dumnezeu, a cărui frumusețe poate fi admirată în toată lucrarea Creației.

Însă afirmația introductivă din Psalmul 8 (cu care el se și încheie într-o simetrie plăcută): „Cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul” are și un caracter profetic. Numele lui Dumnezeu a fost „minunat” la Creație, înainte de apariția păcatului pe pământ, și va fi din nou „minunat” la restabilirea armoniei universale, când pământul va fi din nou „plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11,9).

Acum însă, în răstimpul dintre Cădere și Recreațiune, Numele Domnului este departe de a fi „minunat” pe întreg pământul. Cum poate fi Numele Lui „minunat” într-o lume supusă robiei păcatului și bântuită de idolatrie, secularism și ateism?

Astăzi Numele lui Dumnezeu este batjocorit în multe feluri, fie prin cuvintele oamenilor, fie prin atitudinea lor față de voința Sa. Însă va veni ziua (și această zi nu este departe!) în care Numele Său va fi din nou „minunat” pe tot pământul, și chiar mai minunat decât la Creație, având în vedere că între timp El Și-a descoperit slava în Planul de Mântuire. Acel „Sfințească-se Numele Tău” din rugăciunea „Tatăl nostru” face aluzie tocmai la acea zi în care pământul întreg va fi luminat de slava lui Dumnezeu.

De ce spune psalmistul: „Slava Ta se înălță mai presus de ceruri” (vers.1)? Răspunsul este simplu: Dumnezeu Însuși, în calitatea Sa de Creator, se află deasupra Creației Sale. Slava Sa se înalță mult deasupra Universului pe care l-a creat.

„Din gura copiilor”

Din gura copiilor pot ieși multe lucruri nostime și multe drăgălășenii. Uneori ies chiar și prostioare… Însă de multe ori, când ne așteptăm cel mai puțin, din gura lor putem auzi adevăruri uimitoare, la care noi, adulții, nu ne-am gândit niciodată.

Dar oare Dumnezeu se poate folosi de copii pentru a Se proslăvi pe Sine? Psalmul 8 este un exemplu în acest sens: „Din gura copiilor și a celor ce sug la sân, Ți-ai scos o întăritură de apărare împotriva protivnicilor Tăi, ca să astupi gura vrăjmașului și a omului cu dor de răzbunare” (vers.2).

Ne aflăm în fața unei profeții mesianice, care s-a împlinit literal cu ocazia intrării Mântuitorului în Ierusalim: „Dar preoții cei mai de seamă și cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea și pe copii strigând în templu și zicând: „Osana, Fiul lui David!” s-au umplut de mânie. Și I-au zis: „Auzi ce zic aceștia?” „Da”, le-a răspuns Iisus: „Oare n-ați citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude din gura pruncilor și din gura celor ce sug” (Matei 21,15.16)?

Nu întâmplător pasajul din Psalmul 8 apare citat în Evanghelia lui Matei, căci el a fost evanghelistul cel mai preocupat de caracterul mesianic al vieții lui Iisus, aducând cele mai multe dovezi din Vechiul Testament cu privire la faptul că Iisus Christos este Mesia cel profetizat.

Când cei mari se tem să facă lucrările lui Dumnezeu, El se folosește de copii inocenți, de cei mai slabi dintre cei slabi. În acea zi de Florii, copiii au făcut o lucrare ieșită din comun:

– Ei, cei neputincioși și slabi, au făcut ceea ce nu au făcut cei puternici.

– Ei, cei neștiutori, au înțeles mai mult decât cei înțelepți.

– Ei, cei ce nu se pot ajuta pe ei înșiși, L-au ajutat pe Dumnezeul cel Atotputernic.

Cu acea ocazie s-a putut verifica un mare adevăr pe care apostolul Pavel îl va enunța în prima sa epistolă către corinteni: „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte; Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1,27.28).

Și tot atunci s-a împlinit un alt cuvânt: cel spus de Dumnezeu lui Pavel, ca răspuns la rugăciunea pentru vindecare sa trupească: „El mi-a zis: „Harul Meu îți este îndeajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12,8.9).

De ce procedează Dumnezeu în felul acesta? În primul rând pentru că El nu forțează pe nimeni să-I împlinească voia. El colaborează doar cu aceia care sunt dispuși să colaboreze cu El. Dacă norodul s-a temut să-I aducă osanale Mântuitorului în templu din cauza prezenței cărturarilor și preoților, Dumnezeu S-a folosit de copii.

În al doilea rând, Dumnezeu se folosește de „vase slabe” umane pentru ca toată slava să fie a Lui, ferindu-i pe oameni de păcatul mândriei și al atribuirii unor merite personale. Și, în al treilea rând, Dumnezeu Se folosește de unelte umane umile ca să astupe „gura vrăjmașului și a omului cu dor de răzbunare” (vers. 2 up.).

Obținând biruința asupra răului cu ajutorul unor unelte umile, Dumnezeu închide gura tuturor acuzatorilor Săi, demontându-le toate motivele de acuzare. Există vreo scuză pentru omul care refuză chemarea de a-L mărturisi și sluji pe Christos? Exemplul copiilor care strigau fără frică și fără complexe chiar în templul din Ierusalim: „Osana, Fiul lui David” ne dezarmează. Dacă cel slab poate, de ce nu ar putea și cel puternic?

„Ce este omul?”

Iată o întrebare filozofică fundamentală, la care orice filozofie și orice religie care se respectă trebuie să ofere un răspuns pertinent. Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?

Unii spun că suntem „picați din cer”, aduși pe planeta noastră de vreo civilizație extraterestră. Alții spun că suntem produsul unei lungi serii de accidente (oare și noi suntem un „accident”?), urmași ai protozoarelor, viermilor și primatelor. În realitate, cine suntem cu adevărat?

David nu pune această întrebare din perspectiva originii omului, ci dintr-o cu totul altă perspectivă: micimea ființei umane în comparație cu măreția Universului. Repetiția: „Ce este omul… și fiul omului… ?” nu este întâmplătoare. Dacă termenul „om” se referă la specia umană (Biblia de la Ierusalim traduce cuvântul „om” cu „Adam”), expresia „fiul omului” îl are în vedere pe omul individual.

Privind la frumusețea naturii și la măreția Universului, David este cuprins de un simțământ al nimicniciei și nevredniciei ființei umane. El, marele împărat, biruitorul în războaie și eroul națiunii sale, a cărui faimă a depășit demult hotarele țării, se vede atât de mic și neînsemnat în acest Univers uriaș, încât întrebarea lui decurge firesc: „Ce este omul ca să Te gândești la el, și fiul omului ca să-l bagi în seamă?”

De ce atâta grijă din partea lui Dumnezeu pentru o ființă slabă și neînsemnată? De ce atâta atenție și iubire pentru un fir de praf gânditor de la marginea Căii Lactee, pierdută și ea între miliardele de galaxii? De ce Creatorul ne acordă o atenție incomparabil mai mare decât oricărei creaturi de pe pământ?

Este David un deist? Nicidecum! Chiar faptul că își pune astfel de întrebări demonstrează contrariul. Meditând la aceste întrebări existențiale, David găsește răspunsul în actul Creației: omul este coroana Creației divine, creat „cu puțin mai pe jos decât Dumnezeu” și „încununat cu slavă și cu cinste” (vers.5).

Fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (vezi Geneza 1,26), omul era singura ființă care Îl oglindea în mod deplin pe Dumnezeu. Omul era singura ființă morală, deci singura ființă care putea comunica liber și conștient cu Creatorul său, singura ființă care era în măsură să administreze Creația de pe pământ.

„I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile și boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate cărările marilor” (vers. 6‑8).

Însă este oare omul încununat cu slavă și cu cinste? Astăzi, după milenii de degradare morală, omul a ajuns o epavă a ceea ce fusese la început – coroana Creației. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (vezi Romani 3,23).

Există însă speranță. Grație Planului de Mântuire, având în centrul său jertfa și mijlocirea lui Christos, slava cu care au fost încununați primii noștri părinți, dar pierdută prin căderea în păcat, va fi redobândită. La înnoirea tuturor lucrurilor, odată cu revenirea în glorie a Mântuitorului, când Noul Pământ va fi redat celor mântuiți, omenirea va fi din nou „încununată cu slavă și cu cinste”.

Și dacă astăzi, cu buze tremurânde și inimi îndurerate de suferință, putem exclama plini de recunoștință: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul”, oare ce va fi atunci? Cum va suna în ziua aceea măreața simfonie universală, în care se vor reuni miliarde de voci din întreaga Creație pentru a-L lăuda pe Dumnezeu? Greu de imaginat… Însă vrednic de crezut!

„Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului, să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5,13)

Lori Balogh