Psalmul 9 – O cantare de lauda
1. „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui.
2. Voi face din Tine bucuria şi veselia mea, voi cânta Numele Tău, Dumnezeule preaînalt,
3. pentru că vrăjmaşii mei dau înapoi, se clatină şi pier dinaintea Ta.
4. Căci Tu îmi sprijini dreptatea şi pricina mea şi stai pe scaunul Tău de domnie ca un judecător drept.
5. Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi pe vecie.
6. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dărâmături veşnice! Nişte cetăţi dărâmate de Tine! Li s-a şters pomenirea!
7. Ei s-au dus, dar Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată.
8. El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire.
9. Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz.
10. Cei ce cunosc Numele Tău se încred în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne!
11. Cântaţi Domnului, care împărăţeşte în Sion, vestiţi printre popoare isprăvile Lui!
12. Căci El răzbună sângele vărsat şi Îşi aduce aminte de cei nenorociţi, nu uită strigătele lor.
13. Ai milă de mine, Doamne! Vezi ticăloşia în care mă aduc vrăjmaşii mei şi ridică-mă din porţile morţii,
14. ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului şi să mă bucur de mântuirea Ta.
15. Neamurile cad în groapa pe care au făcut-o şi li se prinde piciorul în laţul pe care l-au ascuns.
16. Domnul Se arată, face dreptate şi prinde pe cel rău în lucrul mâinilor lui. (Joc de instrumente. Oprire)
17. Cei răi se întorc la Locuinţa morţilor: toate neamurile care uită pe Dumnezeu.
18. Căci cel nenorocit nu este uitat pe vecie, nădejdea celor sărmani nu piere pe vecie.
19. Scoală-Te, Doamne, ca să nu biruie omul; neamurile să fie judecate înaintea Ta!
20. Aruncă groaza în ei, Doamne, ca să ştie popoarele că nu sunt decât oameni! (Oprire)”
Recunostinta – o „rara avis”
Se spune ca recunostinta este o floare rara, sau, asa cum spuneau latinii, o „rara avis” ( pasare rara ). Naturii noastre decazute nu-i place sa fie recunoscatoare celui sau celor care ne-au facut bine. Poate din orgoliu, sau poate dintr-un alt motiv ascuns, atunci cand cineva ne face un bine preferam mai bine sa-i intoarcem binele, sub o forma sau alta, decat sa-i fim recunoscatori in adancul sufletului nostru intreaga viata.
Rasplatirea binelui care ni s-a facut necesita un timp limitat si cateva sacrificii materiale de moment, in timp ce recunostinta este o atitudine de o viata. De aceea, un ganditor spunea: „Dupa ce ai platit o datorie cuiva care ti-a facut un bine, sa stii ca inca ii mai datorezi ceva: recunostinta.”
David nu face parte din acea categorie de oameni cu caractere mici, care nu cunosc sentimentul recunostintei. Iar psalmii sai de lauda la adresa lui Dumnezeu sunt o dovada in acest sens. Psalmul 9 este unul dintre psalmii de lauda si recunostinta pentru izbavirea data de Dumnezeu imparatului David, pentru ajutorul primit in victoriile obtinute impotriva dusmanilor sai. Mesajul lui poate fi inteles chiar de la primul vers: „Voi lauda pe Domnul din toata inima mea, voi istorisi toate minunile Lui.”
Impreuna cu urmatorul psalm, Psalmul 9 este un acrostih in care literele alfabetului de la inceputul versetelor se succed in ordinea alfabetului ebraic. Se crede ca metoda de compunere a unor psalmi cu structura unui acrostih facilita memorarea versetelor. Alti psalmi cu structura de acrostih sunt: 25, 34, 37, 111, 112, 119 si 145, insa in limba romana acest detaliu nu poate fi observat.
„Voi face din Tine bucuria si veselia mea”
Ar fi interesant un sondaj facut intre crestini si alcatuit din doua intrebari:
1) Credinta crestina va aduce bucurie ?
2) Daca exista bucurie, care este motivul ei ?
Oare cati din cei peste doua miliarde de crestini ar marturisi ca religia crestina le aduce o reala si profunda bucurie ? Iar dintre cei care traiesc cu adevarat bucuria credintei, cati gasesc izvorul acestei bucurii in Persoana lui Dumnezeu si nu in darurile Sale ?
Misionarul indian Sadu Sundar Singh spunea: „Doamne, nu vreu cerul, ci Te vreau pe Tine !” De fapt, cuvintele misionarului indian exprima aceeasi idee cu cea a psalmistului: adevarata bucurie se afla in Persoana lui Dumnezeu si in caracterul Sau, nu in darurile pe care le face omului. David ajunsese la acea maturitate a credintei si a relatiei sale cu Dumnezeu, incat considera ca daca-L are pe Dumnezeu, atunci are totul. Este acelasi adevar pe care il va exprima apostolul Pavel in Epistola sa catre coloseni, un mileniu mai tarziu: „Voi aveti totul deplin in El” ( Coloseni 2,10 ).
Desigur, orice dar al lui Dumnezeu aduce bucurie omului. Insa niciun dar nu se poate compara cu bucuria suprema traita de omul care isi gaseste fericirea in Persoana lui Dumnezeu. Cati dintre noi au ajuns la acel nivel spiritual in care sa-si gaseasca bucuria suprema in Dumnezeu ? Darurile Sale, oricat ar fi de numeroase si bogate, nu-l vor putea inlocui niciodata pe El.
In actul Creatiei, Dumnezeu Si-a rezervat un loc special in fiinta umana, loc pe care nimeni si nimic nu au dreptul sa-l ocupe. Daca acest loc nu este umplut de Persoana Sa, omul ramane cu un mare gol sufletesc: un gol in forma de Dumnezeu…
Ce nefericit este omul care incearca sa-si umple vidul sufletului cu tot felul de surogate : placeri de o clipa, droguri, alcool, hobby-uri si chiar religie, dar ignorandu-L pe Creatorul sau. David a inteles ca adevarata religie este un izvor nesecat de bucurii sfinte, profunde si durabile, iar esenta unei religii adevarate nu o reprezinta formele, ritualurile, ceremoniile si traditiile, ci o relatie adanca si sincera cu Dumnezeul al carui Nume ( a se citi „caracter” ) doreste sa-l cante intreaga viata.
„El judeca lumea cu dreptate”
Motivele din care izvoraste cantul de lauda al psalmistului sunt legate de biruintele pe care Dumnezeu i le-a dat impotriva vrajmasilor sai. Insa dincolo de aceste biruinte, exista un motiv mult mai inalt, legat de caracterul lui Dumnezeu si de principiile guvernarii Sale: „El judeca lumea cu dreptate si judeca popoarele cu nepartinire” ( vers. 8 ). Dar scopul primordial al acestei judecati nu este condamnarea, ci salvarea celor asupriti.
Expresiile: „judecator drept” si „judeca popoarele cu nepartinire” implica existenta unei Legi vesnice, a unui standard moral dupa care vor fi judecati toti oamenii din toate timpurile. De ce ? Pentru ca o judecata dreapta presupune cel putin doua conditii care se cer implinite:
1) O judecata nu se poate face in lipsa unei legi cu functie de etalon moral
2) O judecata dreapta a tuturor oamenilor nu se poate face in lipsa unei legi universale si vesnice, fara un etalon moral, valabil in toate timpurile si pentru toate fiintele umane.
Crestinii antinomianisti ( care sustin desfiintarea Legii morale ) nu isi dau seama ca, lovind in Legea divina, de fapt ei lovesc in caracterul drept si sfant al Datatorului ei.
„Cei ce cunosc Numele Tau se incred in Tine”
Adesea ne rugam asemenea ucenicilor: „Doamne, mareste-ne credinta !” ( Luca 17, 5 ). Apoi asteptam ca aceasta credinta sa vina peste noi asemenea unui fulger din cer. Insa ea nu vine… De ce ? Pentru ca, desi credinta este un dar divin, ea nu vine asa cum a fost daruit Duhul Sfant la Rusalii, ci pe o cu totul alta cale: „Credinta vine in urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvantul lui Dumnezeu” ( Romani 10,17 ).
Aceasta este calea randuita de Dumnezeu pentru a ne dezvolta credinta: studiul Cuvantului Sau. Pe masura ce ne adancim in Sfintele Scripturi, invatam tot mai mult despre caracterul, procedeele, planurile si intentiile Sale fatza de om si intreaga Creatie. In acelasi timp, invatam cum Se raporteaza El fatza de pacat si pacatosi, invatam despre dragostea Sa vesnica, dar si despre dreptatea si sfintenia Sa.
Si astfel, cunoscandu-L tot mai mult, ne vom atasa tot mai mult de Fiinta Sa, Il vom intelege si-L vom iubi tot mai mult. Iar ca rezultat final, credinta noastra va creste. De ce nu se incred oamenii in Dumnezeu ? Pentru ca nu-I cunosc Numele, respectiv caracterul. Si de ce nu-L cunosc pe Dumnezeu asa cum este El in realitate ? Pentru ca nu studiaza Cuvantul Sau, desi putine familii crestine se pot scuza ca nu au in casa Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu.
„Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta” – constata cu multa durere Creatorul prin pana profetului Osea ( cap. 4,6 ). De aceea, acelasi profet ne da un indemn emotionant, izvorat din adancul inimii sale: „Sa cunoastem, sa cautam sa cunoastem pe Domnul ! Caci El se iveste ca zorile diminetii si va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primava care uda pamantul” ( Osea 6,3 ).
Cine sapa groapa altuia…
In versetele 15 si 16, David reia o idee pe care o exprimase deja in Psalmul 7, 15.16, si anume: Pacatul are in sine germenele autodistrugerii: „Neamurile cad in groapa pe care au facut-o si li se prinde piciorul in latul pe care l-au ascuns. Domnul Se arata, face dreptate si prinde pe cel rau in lucrul mainilor lui.”
In mintea multor oameni exista o conceptie gresita despre Dumnezeu, nu foarte departe de conceptia paganilor cu privire la zeii lor: Dumnezeu sta pe tronul Sau din centrul Universului si, imediat ce vede ca un om pacatuieste, trimite asupra lui sagetile arzatoare ale pedepselor divine. La fel credeau si vechii greci despre Zeus Olimpianul, care trimitea fulegele sale impotriva oamenilor care cadeau in dizgratia sa.
In psalmii sai, David ne prezinta o alta perspectiva asupra pacatului, asupra pedepsei si asupra atitudinii lui Dumnezeu cu privire la cel pacatos. Desigur, in istoria luptei dintre bine si rau au existat si momente in care Dumnezeu a fost nevoit sa franeze raul prin pedepse directe. In acest sens avem exemplul potopului, nimiciea Sodomei si Gomorei, Turnul Babel si altele. Insa noi nu traim astazi intr-un timp al pedepsei, ci al harului. Si pentru ca traim inca intr-un astfel de timp, chiar si pedepsele divine au un rol disciplinar, de indreptare a comportamentului omului pacatos.
Poate ca una din lectiile cele mai pretioase pe care le avem de invatat in aceasta viata este aceea ca pacatul are in el insusi samburele autodistrugerii. Pacatul are in sine plata lui care este moartea. In cele mai multe cazuri, Dumnezeu nu trebuie sa trimita pedepse directe, venite de la tronul Sau, asupra pacatosului. Trebuie doar ca pacatul sa fie urmat de consecintele sale inerente si dezastruoase.
Acest mecanism al pacatului care se autodistruge este subliniat de apostolul Pavel in Epistola catre romani: „De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor… Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lasat in voia unor patimi scarboase… si au primit in ei insisi plata cuvenita pentru ratacirea lor. Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate ca sa faca lucruri neingaduite” ( Romani 1, 24.26 pp. 27 up. 28 ). In acest pasj biblic, de trei ori este subliniata ideea ca „Dumnezeu i-a lasat” pe oameni liberi sa faca ceea ce doresc, suportand insa consecintele alegerii lor.
Nu, Dumnezeu nu trebuie sa pedepseasca multe pacate care se savarsesc astazi, pentru ca pacatul se pedepseste singur prin autodistrugere. Ce pedeapsa sa-i mai fie data unui drogat care pacatuieste impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui insusi, distrugandu-si sanatatea ? Dar unui desfranat care-si distruge familia, relatiile, reputatia si, in final, chiar viata fizica si mantuirea ?
Insa nu trebuie sa uitam un lucru important: Desi traim inca intr-un timp de har, va veni si ziua a judecatii si pedepsei divine. O zi in care Dumnezeul cel drept va respecta alegerea fiecarui om, fie spre viata vesnica, fie spre moarte vesnica.
Ce inseamna sa-L uiti pe Dumnezeu
„Cei rai se intorc in locuinta mortilor, toate neamurile care uita pe Dumnezeu” ( vers. 17 ).
In acest verset David face o asociere interesanta intre pacat si uitare. Dar nu orice fel de uitare , ci aceea care-L are ca obiect pe Insusi Dumnezeu. Ideea, care va reveni in psalmii de mai tarziu ai lui David, pune degetul direct pe rana: Cauzele rautatii omului se afla in faptul ca el l-a uitat pe Dumnezeul sau, L-a neglijat si L-a asezat pe un loc secundar intr-o scara a prioritatilor vietii.
De aceea, inteleptul Solomon afirma in cartea Proverbelor ca inceputul intelepciunii, adica inceputul procesului de reabilitare a omului pacatos, este temerea de Dumnezeu, respectiv asezarea Persoanei divine pe primul loc in viata omului.
Cel care-L uita pe Dumnezeu pierde o multime de valori. In primul rand, el pierde etalonul moral al propriului caracter. In al doilea rand, el pierde modelul pe care trebuie sa-l urmeze. Apoi el pierde puterea care ii este pusa la dispozitie pentru a se impotrivi raului, dar si dorinta de a se indrepta spre neprihanire. Intr-un singur cuvant, omul care-L uita pe Dumnezeu pierde unica lui sansa de a redeveni ceea ce a fost la Creatie. Pierde propria sa identitate.
Unui astfel de om care-L uita pe Dumnezeul sau, negandu-si propriile origini imparatesti, profetul Ieremia ii transmite un mesaj cat se poate de dureros: „Tu singur te pedepsesti cu rautatea ta si singur te lovesti cu necredinciosia ta, si vei sti si vei vedea ce rau si amar este sa parasesti pe Domnul Dumnezeul tau si sa n-ai nicio frica de Mine, zice Domnul, Dumnezeul ostirilor” ( Ieremia 2, 19 ).
In contrast cu omul pacatos care-L uita pe Creatorul sau, Dumnezeu nu-i uita pe copiii Sai, oricat de incercati sunt ei in cuptorul suferintei: „Caci cel nenorocit nu este uitat pe vecie, nadejdea celor sarmani nu piere pe vecie” ( vers. 18 ).
Suferinta face ca timpul subiectiv sa se dilate, iar omul sa aiba falsa impresie ca este uitat de Dumnezeu. Daca treci prin astfel de crize ale vietii, alunga gandul ca esti uitat, parasit si lepadat de Tatal ceresc. Daca noi Il uitam pe El, El nu ne uita pe noi, chiar daca trebuie sa suferim: „Daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2,13 ). Aceasta este nadejdea noastra, aceasta este ancora vietii crestinului.
Psalmul 9 se incheie cu rugaciunea: „Arunca groaza in ei, Doamne, ca sa stie popoarele ca nu sunt decat oameni” ( vers. 20 ). Istoria veche si recenta este plina de personaje care, uitand ca sunt simpli muritori, au pretins favoruri, privilegii si uneori chiar inchinare asemenea unor zei. De la faraonii egipteni si imparatii romani, pana la conducatorii religiosi si dictatorii ultimului secol, au existat multi care s-au crezut dumnezei pe pamant.
Oare cine altcineva ii poate aduce pe astfel de oameni cu picioarele pe pamant, decat doar Dumnezeul cel viu si adevarat ? Rugaciunea psalmistului: „Arunca groaza in ei” este justificata. Oamenii de aceasta speta trebuie sa coboare de pe picioroangele arogantei lor si sa ajunga la aceeasi concluzie la care a ajuns si Petru: „Scoala-te ! Si eu sunt om !” ( Fapte 10, 26 ).
Lori Balogh
