Sunt credibile cărțile apocrife?

Sunt credibile cărțile apocrife?

Termenul „apocrif” provine dintr-un cuvânt grecesc („apokryphos”) care înseamnă „ascuns”, „secret”, fiind atribuit unor cărți scrise începând cu secolul al III-lea î.Ch. până spre sfârșitul secolului I d.Ch. Aceste cărți nu se regăsesc în Bibliile protestante, însă pot fi întâlnite în cele catolice și ortodoxe.

Dacă în privința canonului Noului Testament catolicii, ortodocșii și protestanții sunt de acord, în ceea ce privește canonul Vechiului Testament opiniile sunt diferite. Bibliile protestante cuprind 39 de cărți ale Vechiului Testament, în timp ce Bibliile catolice cuprind 46 de cărți, plus capitole adiționale ale cărților Daniel și Estera. În ceea ce privește Bibliile ortodoxe, acestea cuprind un număr și mai mare de cărți apocrife.

Cele șapte cărți apocrife care apar în Bibliile catolice au fost numite și „deuterocanonice” (de la un termen grecesc care înseamnă „al doilea canon”). Acestea sunt: „Tobit” (sau „Tobias”) și „Iudit” – două cărți narative, „Înțelepciunea” și „Eclesiasticul” (a nu se confunda cu „Eclesiastul”!) – două cărți ale înțelepciunii cunoscute și sub alte nume ca „Înțelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah” (sau simplu „Sirah”), „Cartea lui Baruc” și cele două cărți „I și II Macabei”. La acestea se adaugă câteva capitole adiționale la cartea Esterei și cartea lui Daniel („Susana”, „Rugăciunea lui Azaria” și „Cântecul celor Trei Tineri” și „Bel și Balaurul”).

Cărțile apocrife amintite sunt incluse în canonul romano-catolic însă, în afară de acestea, există și alte apocrife, precum „1 și 2 Ezra” și „Rugăciunea lui Manase”. Un fapt demn de remarcat este acela că în Evanghelii, cât și în cărțile Noului Testament, nu există nicio citare din cărțile apocrife. Există dovezi solide că Scripturile Vechiului Testament, pe care evreii din vremea Domnului Christos le considerau sfinte, conțineau aceleași cărți ca și canonul protestant de astăzi, fără să includă apocrifele.

Primele citări și aluzii din apocrife apar în scrieri creștine din secolul al II-lea, însă niciodată nu se face referire la ele ca Scripturi. Majoritatea citărilor sunt preluate din trei cărți apocrife: „Înțelepciunea”, „Tobit” și „Eclesiasticul”. Cea mai timpurie listă a cărților Vechiului Testament, aparținându-i lui Melito, episcop de Sardes, din a doua jumătate a secolului al II-lea, nu conține cărțile apocrife. Cu excepția faptului că în lista lui Melito nu este menționată cartea Esterei, iar ordinea în care sunt enumerate cărțile nu este aceeași, lista este identică cu cea prezentă în Bibliile protestante.

După secolul al II-lea, cărțile apocrife sunt citate tot mai frecvent și uneori sunt citate ca Scripturi. Astfel, Clement din Alexandria (150‑215 d.Ch.) tratează cărțile „Tobit”, „Eclesiasticul” și „Înțelepciunea” ca fiind Scripturi. În secolele al III-lea și al IV-lea, tot mai mulți scriitori creștini din Apus (în limba latină) și din Răsărit (în limba greacă) au tratat apocrifele ca fiind Scripturi.

Nu se știe ce a dus la această schimbare de atitudine față de cărțile apocrife. S-au emis unele ipoteze, una dintre ele pornind de la faptul că în primele secole creștine nu exista o Biblie în formatul pe care-l cunoaștem astăzi, ci cărțile sfinte erau simple suluri separate unele de altele. Ar fi fost foarte ușor ca între sulurile cărților canonice să se fi infiltrat și suluri ale unor cărți apocrife.

O altă ipoteză presupune că o minte malefică păgână ar fi infiltrat creștinismul cu teorii păgâne în perioada în care creștinismul devenea religie de stat în Imperiul Roman. De altfel, unele dintre istorisirile și învățăturile conținute în apocrife sunt mai degrabă compatibile cu gândirea păgână decât cu cea iudaică.

Sinodul de la Roma din anul 382 a fost primul sinod care a cuprins apocrifele în canonul Vechiului Testament. Timp de mai mult de o mie de ani, până la Reforma protestantă, Biblia latină, Vulgata, a conținut în canonul Vechiului Testament și apocrifele.

Odată cu Reforma protestantă și cu noile traduceri ale Bibliei în limba germană făcute de Oecolampadius (1452-1531) și Luther (1483-1546), cărțile apocrife au fost scoase din canonul Vechiului Testament, fiind așezate într-o secțiune separată a Bibliei intitulată „Apocrife: aceste cărți nu sunt egale cu Sfânta Scriptură, dar sunt folositoare și bune pentru citit.”

Argumentele reformatorilor au fost următoarele:

1) Scripturile ebraice ale Vechiului Testament nu conțin apocrife.

2) Părinții bisericești nu au fost cu toții de acord ca apocrifele să fie incluse în canonul Vechiului Testament.

3) Ieronim, (342-420), fiind însărcinat de papa Damasus (304-384) să realizeze o traducere în limba latină a Vechiului Testament, s-a opus includerii apocrifelor în canonul Vechiului Testament al Bibliei latine.

La toate aceste obiecții ale reformatorilor protestanți, Biserica Romano-Catolică a răspuns prin Conciliul din Trent (1545-1563), ocazie în care a fost emis un „Decret cu Privire la Canonicitatea Scripturilor”. În declarație se spunea că biserica „privește și venerează cu o măsură egală de pietate, afecțiune și reverență” toate cărțile Vechiului și Noului Testament, dar și tradiția nescrisă, adăugând o listă de cărți apocrife pentru a fi incluse în canon. Decretul avertiza că „dacă cineva nu acceptă cărțile propuse ca fiind sacre și canonice, împreună cu toate părțile lor, … așa cum sunt conținute în vechea ediție latină Vulgata, … să fie anatema.”

După Conciliul din Trent, toate Bibliile catolice conțin apocrife ca parte a canonului Vechiului Testament, iar Conciliul Vatican II a emis, în 24 aprilie 1870, „Constituția Dogmatică a Credinței Catolice”, care susține hotărârile Conciliului din Trent.

Dintre Bibliile protestante publicate în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, unele conțineau apocrifele într-o secțiune separată, cuprinsă între Vechiul și Noul Testament, în timp ce altele nu le-au inclus deloc. După dezbateri considerabile, societatea biblică „The British and Foreign Bible Society” a decis, în 1827, să nu mai includă apocrifele în niciuna dintre Bibliile tipărite sub egida sa. Decizia a fost urmată și de alte societăți biblice din America de Nord și Europa, prin urmare niciuna dintre Bibliile tipărite în secolele al XIX-lea și al XX-lea nu mai conține apocrife.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, datorită mișcării ecumenice, se observă un interes crescând al protestanților pentru apocrife, dispărând treptat diferențele dintre acestea și cărțile canonice.

Cărțile apocrife au totuși o valoare istorică recunoscută, deoarece ele ne oferă multe informații din punct de vedere istoric, politic și religios dintr-o perioadă în care darul profetic a încetat („tăcere profetică”), făcând legătura cu perioada în care au fost scrise cărțile Noului Testament. Chiar textele unor apocrife atestă faptul că darul profetic nu mai era prezent în poporul Israel în perioada în care au fost scrise.

Ceea ce este important de reținut este faptul că în textele apocrifelor există numeroase contradicții în raport cu textele canonului Vechiului Testament. Spre exemplu, în „Rugăciunea lui Azaria” și „Cântarea celor Trei Tineri”, care este una dintre adăugările la cartea canonică a lui Daniel, se spune în versetul 15: „La acest timp nu mai este niciun prinț, ori profet sau conducător”. Această afirmație este contrazisă de raportul biblic care afirmă că în acel timp, în poporul Israel, erau cel puțin doi profeți: Daniel, aflat la curtea lui Nebucadnețar și Ezechiel, printre exilații poporului.

În cartea apocrifă a „Înțelepciunii” (cap.8,19.20) apar afirmații cu privire la preexistența sufletului și nemurirea lui, fapt care contravine teologiei cărților canonice, în care se afirmă că întreaga ființă umană este un „suflet viu” (vezi Geneza 2,7). Scripturile ebraice nu susțin nici doctrina nemuririi sufletului, nici dualismul trup-suflet, atât de prezente în filozofia greacă.

O altă învățătură străină de Scripturile ebraice, dar prezentă în apocrife, este cea a mântuirii prin fapte. În „Tobit” 12,8.9, îl găsim pe îngerul Rafael dându-le instrucțiuni lui Tobit și fiului său Tobias, potrivit cărora „este mai bine să dai de pomană decât să strângi aur. Pentru că oferirea de pomeni eliberează de la moarte și curăță de orice păcat.” Ideea că omul poate fi mântuit altfel decât prin sângele lui Christos, prefigurată de jertfele de animale din Vechiul Testament, este străină de cărțile canonice.

Poate că cel mai explicit text este cel din Sirah 3,3, în care se afirmă că „apa stinge flăcările focului; la fel milostivirile ispășesc păcatul.” Deosebirea teologică față de cărțile canonice este evidentă, căci în Leviticul 7,11 se afirmă clar: „sângele este cel ce face ispășirea pentru viața omului”, în timp ce apostolul Petru scrie în prima sa epistola (cap.1,19) că noi nu am fost răscumpărați cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ci „cu sângele scump al lui Christos, Mielul fără cusur și fără prihană”.

În Sirah 46,23 se spune despre profetul Samuel: „Chiar și după ce a adormit, el prorocea și a descoperit regelui (Saul) despre moartea sa și și-a ridicat vocea lui din pământ ca să profetizeze pentru a șterge fărădelegea poporului”. Or este evident că spiritul care i-a vorbit vrăjitoarei din En-Dor nu era al lui Samuel, ci al unui înger căzut. Scrierile canonice afirmă clar că „morții nu știu nimic” și că ei niciodată „nu mai au parte de tot ce se petrece sub soare” (vezi Eclesiastul 9,5.6).

În afară de erorile teologice, cărțile apocrife conțin și numeroase erori istorice. Astfel, în Iudit 1,1 se afirmă despre Nebucadnețar că a domnit „peste Asiria în marea cetate Ninive, în zilele lui Arpaxad care domnea peste mezi în Ecbatana.” Se știe însă că Nebucadnețar a domnit peste babilonieni în cetatea Babilon, nu peste asirieni în cetatea Ninive, care fusese distrusă de Nabopolassar, tatăl lui Nebucadnețar.

În ceea ce-l privește pe Arpaxad, el este necunoscut atât istoriei profane, cât și celei biblice în postura de conducător al mezilor în timpul lui Nebucadnețar. Diferențele teologice și istorice dintre cărțile canonice și cele apocrife reprezintă un motiv serios pentru a nu recunoaște apocrifele ca parte a Sfintelor Scripturi.

Exemple cu astfel de diferențe teologice și istorice sunt mult mai numeroase decât cele amintite. Deși apocrifele au o anumită valoare dacă sunt privite din punct de vedere istoric, oferindu-ne informații istorice dintr-o perioadă în care profeții Vechiului Testament au tăcut, ele nu aparțin Scripturilor inspirate despre care Pavel spune că „pot să dea înțelepciunea care duce la mântuire”, prin credința în Iisus Christos și pe care le-a considerat „de folos ca să îndrepte, să mustre, să învețe și să dea înțelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3,15.16).

Lori Balogh

Prelucrare și adaptare după articolul lui Peter M. van Bemmelen, profesor emerit de teologie la Andrews University, intitulat „De ce au unii creștini o Biblie mai mare, cu mai multe cărți? „, publicat în volumul „Interpretarea Scripturii”, ed. Viață și Sănătate, București, 2012, p. 17‑26

12, p. 17-26