Sunt credibile cartile apocrife ?

Sunt credibile cartile apocrife ?

     Termenul „apocrif” provine dintr-un cuvant grecesc ( „apokryphos” ) care inseamna „ascuns”, „secret”, fiind atribuit unor carti scrise incepand cu secolul al III-lea i.Chr. si pana spre sfarsitul secolului I d.Chr. Aceste carti nu se regasesc in Bibliile protestante, insa pot fi intalnite in cele catolice si ortodoxe.

Daca in privinta canonului Noului Testament catolicii, ortodocsii si protestantii sunt de acord, in ceea ce priveste canonul Vechiului Testament opiniile sunt diferite. Bibliile protestante cuprind 39 de carti ale Vechiului Testament, in timp ce Bibliile catolice cuprind 46 de carti, plus capitole aditionale ale lui Daniel si Estera. In ceea ce priveste Bibliile ortodoxe, acestea cuprind un numar si mai mare de carti apocrife.

Cele sapte carti apocrife care apar in Bibliile catolice au fost numite si „deuterocanonice” ( de la un termen grecesc care inseamna „al doilea canon” ). Acestea sunt: Tobit ( sau Tobias ) si Iudit – doua carti narative, Intelepciunea si Eclesiasticul ( a nu se confunda cu Eclesiastul ! ) – doua carti ale intelepciunii cunoscute si sub alte nume ca Intelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah ( sau simplu Sirah ), Cartea lui Baruc si cele doua carti I si II Macabei. La acestea se adauga cateva capitole aditionale la cartea Esterei si cartea lui Daniel ( Susana, Rugaciunea lui Azaria si Cantecul celor Trei Tineri si Bel si Balaurul ).

Cartile apocrife amintite sunt incluse in canonul romano-catolic insa, in afara de acestea, exista si alte apocrife , precum 1 si 2 Ezra si Rugaciunea lui Manase. Un fapt demn de remarcat este acela ca in Evanghelii, cat si in cartile Noului Testament, nu exista nicio citare din cartile apocrife. Exista dovezi solide ca Scripturile Vechiului Testament, pe care evreii din vremea Domnului Christos le considerau sfinte, contineau aceleasi carti ca si canonul protestant de astazi, fara sa includa apocrifele.

Primele citari si aluzii din apocrife apar in scrieri crestine din secolul al II-lea, insa niciodata nu se face referire la ele ca Scripturi. Majoritatea citarilor sunt preluate din trei carti apocrife: Intelepciunea, Tobit si Eclesiasticul. Cea mai timpurie lista a cartilor Vechiului Testament, apartinandu-i lui Melito, episcop de Sardes, din a doua jumatate a secolului al II-lea, nu contine cartile apocrife. Cu exceptia faptului ca in lista lui Melito nu este mentionata cartea Esterei, iar ordinea in care sunt enumerate cartile nu este aceeasi, lista este identica cu cea prezenta in Bibliile protestante.

Dupa secolul al II-lea, cartile apocrife sunt citate tot mai frecvent si uneori sunt citate ca Scripturi. Astfel, Clement din Alexandria ( 150-215  d.Chr. ) trateaza cartile Tobit, Eclesiasticul si Intelepciunea ca fiind Scripturi. In secolele al III-lea si al IV-lea, tot mai multi scriitori crestini din Apus ( in limba latina ) si din Rasarit ( in limba greaca ) au tratat apocrifele ca fiind Scripturi.

Nu se stie ce a dus la aceasta schimbare de atitudine fatza de cartile apocrife. S-au emis unele ipoteze, una dintre ele pornind de la faptul ca in primele secole crestine nu exista o Biblie in formatul pe care-l cunoastem astazi, ci cartile sfinte erau simple suluri separate unele de altele. Ar fi fost foarte usor ca intre sulurile cartilor canonice sa se fi infiltrat si suluri ale unor carti apocrife.

O alta ipoteza presupune ca o minte malefica pagana ar fi infiltrat crestinismul cu teorii pagane in perioada in care crestinismul devenea religie de stat in Imperiul Roman. De altfel, unele din istorisirile si invataturile continute in apocrife sunt mai degraba compatibile cu gandirea pagana decat cu cea iudaica.

Sinodul de la Roma din anul 382 a fost primul sinod care a cuprins apocrifele in canonul Vechiului Testament. Timp de mai mult de o mie de ani, pana la Reforma protestanta, Biblia latina, Vulgata, a continut in canonul Vechiului Testament si apocrifele.

Odata cu Reforma protestanta si cu noile traduceri ale Bibliei in limba germana facute de Oecolampadius ( 1452 – 1531 ) si Luther ( 1483 – 1546 ), cartile apocrife au fost scoase din canonul Vechiului Testament, fiind asezate intr-o sectiune separata a Bibliei intitulata „Apocrife: aceste carti nu sunt egale cu Sfanta Scriptura, dar sunt folositoare si bune pentru citit.

Argumentele reformatorilor au fost urmatoarele:

1) Scripturile ebraice ale Vechiului Testament nu contin apocrife.

2) Parintii bisericesti nu au fost cu totii de acord ca apocrifele sa fie incluse in canonul Vechiului Testament.

3) Ieronim, ( 342 – 420 ), fiind insarcinat de papa Damasus ( 304 – 384 ) sa realizeze o traducere in limba latina a Vechiului Testament, s-a opus includerii apocrifelor in canonul Vechiului Testament al Bibliei latine.

La toate aceste obiectii ale reformatorilor protestanti, Biserica Romano-Catolica a raspuns prin Conciliul din Trent ( 1545 – 1563 ), ocazie in care a fost emis un Decret cu Privire la Canonicitatea Scripturilor. In declaratie se spunea ca biserica „priveste si venereaza cu o masura egala de pietate, afectiune si reverenta” toate cartile Vechiului si Noului Testament, dar si traditia nescrisa, adaugand o lista de carti apocrife pentru a fi incluse in canon. Decretul avertiza ca „daca cineva nu accepta cartile propuse ca fiind sacre si canonice, impreuna cu toate partile lor,… asa cum sunt continute in vechea editie latina Vulgata,… sa fie anatema.”

Dupa Conciliul din Trent, toate Bibliile catolice contin apocrife ca parte a canonului Vechiului Testament, iar Conciliul Vatican II a emis, in 24 aprilie 1870, Constitutia Dogmatica a Credintei Catolice, care sustine hotararile Conciliului din Trent.

Dintre Bibliile protestante publicate in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, unele contineau apocrifele intr-o sectiune separata, cuprinsa intre Vechiul si Noul Testament, in timp ce altele nu le-au inclus deloc. Dupa dezbateri considerabile, societatea biblica The British and Foreign Bible Society a decis, in 1827, sa nu mai includa apocrifele in niciuna din Bibliile tiparite sub egida sa. Decizia a fost urmata si de alte societati biblice din America de Nord si Europa, prin urmare niciuna dintre Bibliile tiparite in secolele al XIX-lea si al XX-lea nu mai contine apocrife.

Incepand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea, datorita miscarii ecumenice, se observa un interes crescand al protestantilor pentru apocrife, disparand treptat diferentele dintre acestea si cartile canonice.

Cartile apocrife au totusi o valoare istorica recunoscuta, deoarece ele ne ofera multe informatii din punct de vedere istoric, politic si religios dintr-o perioada in care darul profetic a incetat ( „tacere profetica” ), facand legatura cu perioada in care au fost scrise cartile Noului Testament. Chiar textele unor apocrife atesta faptul ca darul profetic nu mai era prezent in poporul Israel in perioada in care au fost scrise.

Ceea ce este important de retinut este faptul ca in textele apocrifelor exista numeroase contradictii in raport cu textele canonului Vechiului Testament. Spre exemplu, in Rugaciunea lui Azaria si Cantarea celor Trei Tineri, care este una din adaugarile la cartea canonica a lui Daniel, se spune in versetul 15: „La acest timp nu mai este niciun print, ori profet sau conducator”.  Aceasta afirmatie este contrazisa de raportul biblic care afirma ca in acel timp, in poporul Israel, erau cel putin doi profeti: Daniel, aflat la curtea lui Nebucadnetar si Ezechiel, printre exilatii poporului.

In cartea apocrifa a Intelepciunii ( cap. 8,19.20 ) apar afirmatii cu privire la preexistenta sufletului si nemurirea lui, fapt care contravine teologiei cartilor canonice, in care se afirma ca intreaga fiinta umana este un „suflet viu” ( Geneza 2,7 ). Scripturile ebraice nu sustin nici doctrina nemuririi sufletului, nici dualismul trup-suflet, atat de prezente in filozofia greaca.

O alta invatatura straina de Scripturile ebraice, dar prezenta in apocrife, este cea a mantuirii prin fapte. In Tobit 12,8.9, il gasim pe ingerul Rafael dandu-le instructiuni lui Tobit si fiului sau Tobias, potrivit carora „este mai bine sa dai de pomana decat sa strangi aur. Pentru ca oferirea de pomeni elibereaza de la moarte si curata de orice pacat.” Ideea ca omul poate fi mantuit altfel decat prin sangele lui Christos, prefigurata de jertfele de animale din Vechiul Testament, este straina de cartile canonice.

Poate ca cel mai explicit text este cel din Sirah 3,3, in care se afirma ca „apa stinge flacarile focului; la fel milostivirile ispasesc pacatul.” Deosebirea teologica fatza de cartile canonice este evidenta, caci in Leviticul 7,11 se afirma clar: „sangele este cel ce face ispasirea pentru viata omului”, in timp ce apostolul Petru scrie in prima sa epistola ( cap. 1,19 ) ca noi nu am fost rascumparati cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ci „cu sangele scump al lui Christos, Mielul fara cusur si fara prihana”.

In Sirah 46,23 se spune despre profetul Samuel: „Chiar si dupa ce a adormit, el prorocea si a descoperit regelui ( Saul ) despre moartea sa si si-a ridicat vocea lui din  pamant ca sa profetizeze pentru a sterge faradelegea poporului”. Or este evident ca spiritul care i-a vorbit vrajitoarei din En-Dor nu era al lui Samuel, ci al unui inger cazut. Scrierile canonice afirma clar ca „mortii nu stiu nimic” si ca ei niciodata „nu mai au parte de tot ce se petrece sub soare” ( Eclesiastul 9, 5.6 ).

In afara de erorile teologice, cartile apocrife contin si numeroase erori istorice. Astfel, in Iudit 1,1 se afirma despre Nebucadnetar ca a domnit „peste Asiria in marea cetate Ninive, in zilele lui Arpaxad care domnea peste mezi in Ecbatana.” Se stie insa ca Nebucadnetar a domnit peste babilonieni in cetatea Babilon, nu peste asirieni in cetatea Ninive, care fusese distrusa de Nabopolassar, tatal lui Nebucadnetar.

In ceea ce-l priveste pe Arpaxad, el este necunoscut atat istoriei profane, cat si celei biblice in postura de conducator al mezilor in timpul lui Nebucadnetar. Diferentele teologice si istorice dintre cartile canonice si cele apocrife reprezinta un motiv serios pentru a nu recunoaste apocrifele ca parte a Sfintelor Scripturi.

Exemplele de astfel de diferente teologice si istorice sunt mult mai numeroase decat cele amintite. Desi apocrifele au o anumita valoare daca sunt privite din punct de vedere istoric, oferindu-ne informatii istorice dintr-o dintr-o perioada in care profetii Vechiului Testament au tacut, ele nu apartin Scripturilor inspirate despre care Pavel spune ca „pot sa dea intelepciunea care duce la mantuire”, prin credinta in Iisus Christos si pe care le-a considerat „de folos ca sa indrepte, sa mustre , sa invete si sa dea intelepciune in neprihanire” ( 2 Timotei 3, 15.16 ).

Lori Balogh

Prelucrare si adaptare dupa articolul lui Peter M. van Bemmelen, profesor emerit de teologie la Andrews University, intitulat „De ce au unii crestini o Biblie mai mare, cu mai multe carti ?”, publicat in volumul „Interpretarea Scripturii”, ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 2012, p. 17-26

Acest articol a fost publicat în Dileme crestine și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

3 răspunsuri la Sunt credibile cartile apocrife ?

  1. stoica victor spune:

    Nu au cum să fie credibile. Dumnezeu este ordine și cuvântul său e clar.Ca să ajungi în Sfânta Sfintelor ,acolo unde se află omul Dumnezeu simbolizat prin lemnul care îl reprezintă pe om,pentru că putrezește dar acoperit de aur ,natura divină.În chivot era mana,mâncarea îngerilor ,adică cuvântul lui Dumnezeu.Toiagul reprezentând pe stăpân ,pe conducător.Tablele Legii scrise cu degetul lui Dumnezeu. Ca să ajungi la ele trebuia să treci ,printre patru stâlpi. Adică cei patru evangheliști . Deci numai patru evanghelii Matei,Marcu, Luca și ioan. La fel ca să intri în Sfânta trebuia să treci printre cinci stâlpi adică cele cinci cărți ale lui Moise.Dar acolo existau și două perdele care arătau că nu oricine poate ajunge să cunoască tainele lui Isus simbolizate de candelabru și chivot. Trebuia să fii preot , adică să slujești Domnului.Nu cei făcuți ci cei chemați vor avea părte de cunoașterea de Dumnezeu. Priviți la Noe, Avram ,Moise Ilie ucenicii, Dumnezeu i-a chemat nu ei s-au dus la El. Așa și noi trebuie să avem chemarea și apoi să nu zăbovim ci să alergăm pentru a primi coroana. Cu respect și credință!

  2. stoica victor spune:

    Cortul a fost făcut după indicațiile Domnului. El avea cinci stâlpi la intrarea în Sfânta ,adică cărțile lu Moise care ne arătau pe Isus în umbre, candelabrul . Avea patru stâlpi la intrarea în Sfânta Sfintelor care reprezintă cele patru evanghelii, arătând pe Isus ca om ,lemul și ca fire divină ,aurul. Sigur că și chivotul avea cele tri însemne : toiagul de conducător, mana ,hrana îngerilor ,Cuvântul lui Dumnezeu și tablele legii . Erau și două perdele ,arătând că nu oricine ajunge la cunoașterea de Dumnezeu ci doar cei care slujesc lui Dumnezeu.Nu pastorii nici preoții ci cei chemați. Așa cum au fost chemați Noe ,Avram , Iosua ,Moise, Ilie , prorocii ,ucenicii și unii din noi. Deci numai cele patru evanghelii au fost acceptate de D umnezeu prin Duhul Sfânt. Cu credință și respect.

  3. Filip Marius Gavrilă spune:

    Cum de nu tratați și alte cărți apocrife, cu valori inestimabile precum :Cartea patriarhului Enoh, Evanghelia Mariei Magdalena, al lui Filip, etc ? Sunt prea grele de priceput ? Nu le-a venit vremea ? Curius !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free