Cine L-a ucis pe Iisus Christos

Cine L-a ucis pe Iisus Christos

Moartea Domnului Iisus Christos pe cruce, precedată de arestarea Sa abuzivă și de o judecată nedreaptă, atât din punct de vedere al dreptului roman, cât și după legea mozaică, a ridicat și continuă să ridice numeroase întrebări. Una dintre aceste întrebări constituie subiectul de care ne ocupăm în această ocazie: Cine L-a ucis pe Iisus Christos? Cine se face vinovat de moartea Lui? Cine va fi tras la răspundere la judecata finală pentru moartea Fiului lui Dumnezeu? La cruce a fost comisă o crimă sau a fost adusă o jertfă?

Ne punem astfel de întrebări nu din dorința de a căuta un țap ispășitor pentru ceea ce s-a întâmplat la cruce, aruncând întreaga vină asupra lui, ci pentru a înțelege mai profund semnificația morții Fiului lui Dumnezeu. Așadar, cine L-a ucis pe Iisus Christos? Întrebarea comportă mai multe răspunsuri și, paradoxal, toate au suport biblic. Vă propun să le analizăm pe rând:

1) Romanii L-au ucis pe Iisus Christos.

Raportul Evangheliilor este unanim în această privință: Cei ce L-au răstignit efectiv pe Iisus, cei care au executat cea mai crudă și mai rușinoasă pedeapsă capitală din acea vreme, nu au fost alții decât romanii. Doar ei, în calitate de stăpâni, aveau dreptul să execute verdictul pedepsei capitale, lucru care s-a și întâmplat la porunca lui Pilat din Pont.

Răstignirea propriu-zisă nu a fost făcută de evrei, ci de soldații romani aflați sub comanda unui sutaș (centurion; vezi Matei 27,26‑38; Marcu 15,15‑28.39; Luca 23,24‑34. 47; Ioan 19,23.24).

Aceiași soldați romani au fost cei care au împletit cununa de spini și au pus-o pe capul Mântuitorului. Tot ei au fost cei care L-au îmbrăcat cu o haină de purpură (semn al regalității) și care L-au bătut în cap cu o trestie, bătându-și joc de El: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” (vezi Marcu 15,16‑20).

Dar oare romanii au fost singurii răspunzători pentru moartea lui Iisus? Biblia îndreaptă reflectorul și spre evrei, arătând că…

2) Liderii religioși iudei au fost vinovații morali pentru moartea lui Iisus Christos.

Chiar dacă nu ei L-au răstignit efectiv pe Iisus, căci legea romană nu le permitea, liderii religioși evrei s-au aflat în postura instigatorilor, al celor care au făcut presiuni asupra autorităților romane de a-L condamna la moarte pe Iisus.

Evanghelistul Matei ne spune: „Preoții cei mai de seamă și bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvântul și le-a zis: „Pe care din amândoi voiți să-l slobozesc?” „Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Iisus care se numește Christos?” „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toții. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige și mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei 27,20‑23).

Deși nu evreii L-au răstignit efectiv pe Iisus, totuși ei rămân în istorie ca vinovații morali pentru această uriașă nedreptate făcută nu unui simplu om, ci chiar Fiului lui Dumnezeu. În diferite ocazii după Cincizecime, apostolii, plini de Duhul Sfânt, au afirmat răspicat vinovăția conducătorilor religioși ai iudeilor din acea vreme cu privire la moartea Domnului Iisus:

„Pe Omul acesta, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege” (cuvântarea lui Petru în ziua Cincizecimii – Fapte 2,23).

„Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul părinților noștri, a proslăvit pe Robul Său Iisus, pe care voi L-ați dat în mâna lui Pilat și v-ați lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-ați lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit și ați cerut să vi se dăruiască un ucigaș. Ați omorât pe Domnul vieții…” (cuvântarea lui Petru înaintea norodului, după vindecarea ologului din naștere – Fapte 3,13‑15).

„S-o știți toți și s-o știe tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Iisus Christos din Nazaret, pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți” (cuvântarea lui Petru înaintea Sinedriului – Fapte 4,10).

„Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Iisus, pe care voi l-ați omorât, atârnându-L pe lemn” (a doua înfățișare a apostolilor înaintea Sinedriului – Fapte 5,30).

Vinovăția morală a liderilor religioși din acea vreme este evidentă. Din nefericire, lumea creștină a extins această vinovăție asupra tuturor generațiilor de evrei care s-au născut ulterior, fapt care este regretabil și care încalcă principiile biblice ale dreptății atât de clar prezentate în cartea profetului Ezechiel:

„Sufletul care păcătuiește acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el și răutatea celui rău va fi peste el” (Ezechiel 18,20).

Dar oare vinovați de uciderea Fiului lui Dumnezeu sunt doar romanii și conducătorii evrei din acea vreme? Biblia ne mai spune ceva important în această privință:

3) Păcatele noastre, ale tuturor oamenilor, L-au ucis pe Iisus.

În cea mai clară și mai cunoscută profeție mesianică de pe paginile Vechiului Testament, profetul Isaia precizează: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor… El a fost luat prin apăsare și judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?” (Isaia 53,5.6.8).

Și dacă aceasta profeție nu este destul de convingătoare pentru cineva, iată ce mărturisesc apostolii Noului Testament:

„El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Petru 2,24).

„Cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit” (Evrei 6,4‑6).

Oare cei care aruncă întreaga vinovăție pentru uciderea lui Iisus asupra poporului evreu nu au citit niciodată în Scripturi aceste versete? Ceea ce s-a întâmplat pe cruce este greu de înțeles pentru mintea umană limitată. Scriindu-le credincioșilor din Corint despre acest subiect, apostolul Pavel face o afirmație șocantă: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El (Tatăl n.n.) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5,21).

Iisus Cel Neprihănit, Fiul lui Dumnezeu, a fost făcut păcat pentru noi pe crucea Golgotei. Ce înseamnă acest lucru? Nimic altceva decât schimbarea naturii: Cel Neprihănit devine păcat pentru noi, încărcat cu povara tuturor păcatelor omenirii, începând cu Adam și până la ultimul om care va trăi pe pământ. Iar atunci când o ființă este silită să-și schimbe natura, ea nu supraviețuiește, ci moare.

Așadar, romanii au avut partea lor de vină în uciderea lui Iisus. Conducătorii poporului evreu din acea vreme, de asemenea, au avut partea lor de vină. Însă în final, ceea ce L-a ucis pe Fiul lui Dumnezeu au fost păcatele noastre, ale tuturor, așezate asupra Lui. Dar oare adevărul se oprește aici?

4) „Sabia” Tatălui s-a îndreptat asupra Fiului pe cruce.

„Scoală-te, sabie, asupra Păstorului Meu și asupra omului care Îmi este tovarăș! zice Domnul oștirilor. Lovește pe păstor și se vor risipi oile” (Zaharia 13,7).

Dacă profeția din Zaharia nu ar fi fost citată de Însuși Mântuitorul imediat după Sfânta Cină luată împreună cu ucenicii, ea ar fi rămas probabil în umbră. Însă chiar înainte de a intra în teribilele chinuri sufletești din Ghetsemani, Mântuitorul le-a amintit ucenicilor Săi această profeție: „Atunci Iisus le-a zis: „În noaptea aceasta toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: „Voi bate Păstorul și oile turmei vor fi risipite” (Matei 26,31;Marcu 14,27).

Este evident că Domnul Iisus aplică profeția la moartea Sa iminentă. Însă cine se afla în spatele ei? „Sabia” Tatălui, Cel care în momentele în care Fiul atârna pe cruce, purtând povara păcatelor întregii lumi, a trebuit, cu inima sfâșiată de durere, să-Și întoarcă Fața de la El. Pe cruce, în momentele agoniei Sale, Fiul lui Dumnezeu a fost părăsit în mod real de Tatăl Său, care nu putea privi cu plăcere la păcatele lumii.

Acest simțământ al părăsirii Sale de către Tatăl L-a făcut pe Iisus să strige sfâșietoarele cuvinte: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46).

Cu toată conspirația pornită împotriva lui Iisus de conducătorii religioși evrei împreună cu autoritățile romane, în pofida păcatelor care au fost așezate asupra Lui pe cruce, Iisus nu ar fi murit dacă nu ar fi fost părăsit de Tatăl, dacă „sabia” Lui nu s-ar fi ridicat împotriva „Păstorului” poporului Său.

Însă „diamantul” are mai multe fațete. Și cu cât are mai multe, cu atât el este mai valoros. Pe lângă toate aceste „fațete” legate de moartea Fiului lui Dumnezeu, mai există una, cea mai strălucitoare și cea mai impresionantă.

5) Iisus Și-a dat viața de bunăvoie.

Iată ce ne mărturisește chiar El: „Tatăl Mă iubește pentru că Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10,17.18).

Această afirmație a Mântuitorului ne schimbă radical perspectiva asupra morții Sale. Înțelegem din cuvintele Mântuitorului că dacă El nu ar fi fost de acord să-Și dea viața, nici romanii cu toate legiunile lor instruite, nici conducătorii religioși iudei cu toate intrigile lor, nici păcatele noastre și nici „sabia” Tatălui nu L-ar fi putut ucide.

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Și-a dat viața de bunăvoie pe cruce pentru ca noi să fim mântuiți. Acesta este marele adevăr care strălucește ca un far de pe Golgota. Pe cruce nu s-a săvârșit doar o crimă, deși vinovăția omului este și rămâne evidentă; pe cruce a fost adusă o Jertfă. În aceasta constă sublimul gestului făcut de Iisus pe cruce.

Iată de ce, în veșniciile necuprinse, cei mântuiți, împreună cu întreaga Creație, vor exclama plini de o recunoștință profundă:

„Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda. Și pe toate făpturile care sunt în cer și pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor” (Apocalipsa 5,12.13).

Lori Balogh