Psalmul 12 – O radiografie a societății
- „Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioși, pier credincioșii dintre fiii oamenilor.
- Oamenii își spun minciuni unii altora, pe buze au lucruri lingușitoare, vorbesc cu inima prefăcută.
- Nimicească Domnul toate buzele lingușitoare, limba care vorbește cu trufie,
- pe cei ce zic: „Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi: cine ar putea să fie stăpân peste noi?”
- „Pentru că cei nenorociți sunt asupriți și pentru că săracii gem, acum”, zice Domnul, „Mă scol și aduc mântuire celor obijduiți.”
- Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ și curățat de șapte ori.
- Tu, Doamne, îi vei păzi și-i vei apăra de neamul acesta pe vecie.
- Pretutindeni mișună cei răi, când domnește ticăloșia printre fiii oamenilor”.
Spune-mi de cine te temi, ca să-ți spun cine ești
Oamenii se tem de o mulțime de lucruri, fie reale, fie imaginare. Dacă ar fi să facem o listă cu toate temerile lor, probabil că lista ar intra în „Cartea Recordurilor”. Oamenii se tem de căpușe, de accidente și de poluare, de cancer și de dureri de dinți; se tem de teroriști și faliment, de avalanșe, inundații și cutremure, de rechini, de șefi și de persecuție, dar și de Diavol, diabet, război, viroze și încă o mulțime de alte lucruri. În esență, oamenii se tem de moarte.
Este bine să avem temeri? Până la un anumit punct, temerile sunt firești și, în unele cazuri, ele sunt chiar benefice. Teama de a nu ne îmbolnăvi ne ajută să fim mai atenți cu igiena personală, cu alimentația și odihna noastră. Teama de accidente ne face mai prudenți la volan sau când ne aflăm pe cărări de munte. Însă dacă temerile noastre depășesc o anumită limită, ele se pot transforma în îngrijorări, fobii și chiar psihoze.
Temerile sunt legate de structura noastră interioară, de caracterul și aspirațiile noastre. Un om mercantil va avea temeri legate de cele materiale; un egoist va avea temeri legate de propria persoană, iar un om credincios va avea temeri legate de relația lui și a semenilor lui cu Dumnezeu.
David avea și ele temerile lui. Însă, așa cum rezultă din conținutul Psalmului 12, acestea nu erau legate nici de lucruri materiale, nici de siguranța propriei vieți, ci de starea spirituală a societății în care trăia și de nivelul moral al poporului său. Din această temere s-a născut Psalmul 12, cu strigătul său după ajutorul divin: „Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioși, pier credincioșii dintre fiii oamenilor” ( vers. 1 )
„Am rămas doar eu singur”
Structurat în cele patru strofe ale sale, Psalmul 12 exprimă o plângere a lui David foarte asemănătoare cu cea a profetului Ilie. Acesta, aflându-se într-un moment de criză din viața lui, credea că a rămas singurul închinător al lui Iahweh în mijlocul unui popor idolatru.
Același simțământ îl încerca și pe psalmist care, văzând degradarea morală a societății în care trăia, era în primejdie să uite de „rămășiță”, de „turma cea mică”, de care amintește în versetele 5 și 7.
E bine sau e rău să accentuăm că oamenii evlavioși formează o minoritate neînsemnată? Se pare că nu este bine, tocmai pentru a fi feriți de complexul de inferioritate. Mântuitorul le spunea puținilor Săi ucenici, care au lăsat totul și L-au urmat pe El: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru va dă cu plăcere Împărăția” ( Luca 12, 32 ).
Și pentru a-i feri de simțământul că sunt prea puțini și neînsemnați în comparație cu lumea, El i-a asigurat pe ucenicii Săi: „Mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul Meu și va fi o turmă și un Păstor” ( Ioan 10,16 ).
În ceea ce îl privește pe Ilie, profetul reformei spectaculoase de pe muntele Carmel, Dumnezeu i-a înlăturat temerile cu privire la faptul că a rămas singurul închinător al Său, asigurându-l: „Voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați, și anume pe toți cei care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” ( 1 Regi 19,18 ).
Nu, niciodată un om credincios nu este singur! Și chiar dacă aparențele ar putea conduce spre o astfel de concluzie, realitatea este cu totul alta. „Ah, domnul meu, ce vom face?” – îl întreba speriat slujitorul său pe Elisei, văzându-se înconjurat de o întreagă oștire siriană. Fără să-și piardă cumpătul în fața aparențelor descurajatoare, Elisei îl asigură pe temătorul său slujitor: „Nu te teme, căci mai mulți sunt cu noi, decât cu ei”. Apoi, după ce Dumnezeu i-a deschis ochii slujitorului, acesta „a văzut muntele plin de cai și cară de foc împrejurul lui Elisei” ( 2 Regi 6, 15 up.- 17 ).
Cât adevăr se află în cuvântul care spune: Când Dumnezeu este de partea ta, ai Majoritatea de partea ta. Chiar dacă ești singur…
Când e prea puțină „sare”…
Care era acea criză profundă prin care trecea psalmistul și care l-a determinat să rostească o astfel de rugăciune? Ce situație disperată era aceea, încât nu mai suporta amânare?
Versetul 1, bazat pe o repetiție specifică poeziei ebraice, scoate în evidență motivul temerilor lui David: „Se duc oamenii evlavioși, pier credincioșii dintre fiii oamenilor.” Cei doi termeni folosiți în debutul Psalmului 12: „evlavioși” și „credincioși”, deși par sinonimi, au totuși înțelesuri nuanțate. În timp ce evlavia are de-a face cu întreaga relație a omului cu Dumnezeu și cu modul în care se raportează la El, credincioșia are de-a face mai mult cu respectarea unor principii.
Ideea pe care o transmite David în Psalmul 12 este un semnal de alarmă cu privire la starea societății din care făcea parte: dispăreau oamenii de bine, dispăreau oamenii care aveau o relație adevărată cu Dumnezeu și care respectau principiile morale. Durerea psalmistului era cu atât mai intensă cu cât societatea la care face referire era propriul său popor, peste care era pus să domnească, iar acest popor nu era unul oarecare, ci era poporul ales, poporul lui Dumnezeu. Era Biserica lui Dumnezeu din acele vremuri.
Temerile lui David erau legate și de intuirea unor adevăruri pe care Însuși Mesia le va propovădui în legătură cu Biserica Sa un mileniu mai târziu: „Voi sunteți sărea pământului. Dar dacă sărea își pierde gustul, prin ce va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni” ( Matei 5, 13 ).
Dacă oamenii evlavioși și credincioși sunt „sărea pământului”, și dacă ei se împuținează, ce se va întâmpla cu societatea? Ce se întâmplă când sărea nu mai are puterea de a săra pentru că este prea puțină? Alimentele se strică, societatea se strică… De acest lucru se temea psalmistul.
Raportul biblic ne relatează dialogul dintre Avraam și Dumnezeu pe marginea salvării locuitorilor din Sodoma. „Negocierea” a avansat până la un punct critic: Dumnezeu promite că, dacă se vor găsi în Sodoma zece oameni buni, cetatea va fi cruțată ( vezi Geneza 18, 23‑33 ). Adică, dacă va fi suficientă „sare”, exista speranța ca societatea din Sodoma să nu se strice iremediabil.
Din nefericire, nu s-au găsit în cetățile din valea Iordanului nici măcar zece oameni buni. Consecința? „Sarea” fiind puțină, societatea s-a stricat, iar Dumnezeu a fost nevoit să se lepede de ea.
Citind acest psalm și înțelegând adevăratele temeri ale lui David, mă întreb: Oare Psalmul 12 nu este astăzi mai actual ca niciodată? Nu trebuie să fim experți în sociologie sau morală pentru a constata că oamenii de bine sunt din ce în ce mai puțini și că „sarea pământului” se împuținează pe zi ce trece, iar cea care mai este, și-a pierdut gustul. Dar oare cum stau lucrurile în Biserica ce se pregătește să-L întâlnească pe Dumnezeu?
Cuvintele oamenilor și cuvintele lui Dumnezeu
După dureroasa constatare din introducerea psalmului, David face o antiteză între cuvintele oamenilor și cuvintele lui Dumnezeu. Așa cum le descrie psalmistul, cuvintele oamenilor sunt:
– mincinoase: „Oamenii își spun minciuni unii altora” ( vers. 2 pp. )
– lingușitoare: „Pe buze au lucruri lingușitoare” ( vers. 2 up. )
– prefăcute: „Vorbesc cu o inimă prefăcută” ( vers. 2 up. )
– trufașe: „Limba care vorbește cu trufie” ( vers. 3 up. )
– arogante: „Suntem tari cu limba noastră” ( vers. 4 pp. )
Iată pe scurt radiografia spirituală a societății de atunci și de acum, în care duplicitatea, minciuna, ticăloșia, bădărănia, fățărnicia, trufia și falsa încredere în sine se întâlnesc pretutindeni. Să fie aceasta și o radiografie a Bisericii din vremurile din urmă?
În contrast cu cuvintele oamenilor, Dumnezeu are o altfel de vorbire: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ și curățit de șapte ori” ( vers. 6 ). Sintagma „cuvinte curate” spune totul, căci într-un cuvânt curat nu există nici minciună, nici fățărnicie, nici lingușire, nici prefăcătorie. Așa a fost și așa va fi întotdeauna, atâta timp cât va exista lupta dintre bine și rău: Adevărul este unul singur, în timp ce minciuna are o infinitate de forme.
Oare noi ce limbă vorbim: limba oamenilor sau limba cerului?
Un răspuns prompt
Rugăciunile noastre pot primi diferite răspunsuri: „Acum!”, „Nu încă!” sau „Niciodată!” Unde putem încadra rugăciunea psalmistului din acest punct de vedere?
„Pentru că cei nenorociți sunt asupriți și pentru că săracii gem, „acum”, zice Domnul, „Mă scol și aduc mântuire celor obijduiți” ( vers. 5 )
Poate chiar și David a rămas surprins de promptitudinea răspunsului Domnului la rugăciunea sa. Obișnuit cu felul de vorbire al oamenilor din societatea lui și familiarizat cu ipocrizia, aroganța și minciuna concetățenilor săi, David nu se aștepta ca Dumnezeu să-i răspundă chiar înainte ca el să-și încheie rugăciunea.
Însă modul acesta de a răspunde rugăciunii omului nu este o excepție din partea lui Dumnezeu. Daniel, profetul din timpul exilului babilonian, a avut o experiență identică cu a lui David. Iată cum relatează el experiența sa:
„Pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute omul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, și m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară” ( Daniel 9, 21 ). Apoi îngerul îi spune: „Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul și eu vin să ți-l vestesc, căci tu ești prea iubit și scump…” ( vers. 22 ).
Mă întreb: Ce viteză trebuie să aibă rugăciunea celui neprihănit, astfel încât ea să străbată spațiile astrale până la tronul lui Dumnezeu și, în aceeași clipă, el să primească răspunsul la cererile lui?
Cel mai adesea, rugăciunile noastre sunt asemenea conservelor pe care le pregătim pentru a fi deschise și consumate cândva, în viitor, când ne va fi foame. Dar oricât am fi de spirituali și oricât de profundă ar fi relația noastră cu Dumnezeu, uneori noi înșine suntem surprinși de promptitudinea cu care primim răspuns la rugăciunile noastre. De aceea, mare atenție la ceea ce Îi cerem în rugăciune Tatălui nostru ceresc! Căci s-ar putea să primim pe loc ceea ce Îi cerem…
„Tu, Doamne, îi vei păzi”
Asemenea multor psalmi care încep pe un ton melancolic, dar care se încheie într-o notă luminoasă și încrezătoare, Psalmul 12 are un final optimist. David încheie deplin încrezător în promisiunea lui Dumnezeu făcută celor neprihăniți: „Tu, Doamne, îi vei păzi și-i vei apăra de neamul acesta pe vecie” ( vers. 7 ).
Chiar dacă oamenii evlavioși și credincioși sunt tot mai puțini în mijlocul unei societăți corupte, dacă Dumnezeu este de partea lor, ei reprezintă majoritatea. Se ridică însă o întrebare: Dacă în societatea în care trăim, dacă chiar în Biserica lui Christos din care facem parte, minciuna, fățărnicia, lingușirea și aroganța își fac tot mai mult loc, suntem noi dispuși să rămânem credincioși lui Dumnezeu? Suntem gata să plătim prețul evlaviei?
Dacă toți oamenii evlavioși și credincioși ar dispărea de pe pământ și ai avea simțământul că ai rămas singurul om care-I slujește lui Dumnezeu, ai alege să rămâi lângă El?
Știu că e greu… Dar merită. Dumnezeu se uită din înălțimea cerurilor și spune: „Caut un om”. Vei fi tu omul acela?
Lori Balogh
