Psalmul 13 – Puterea rugăciunii
- „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îți vei ascunde fața de mine?
- Până când voi avea sufletul plin de griji și inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?
- Privește, răspunde-mi, Doamne Dumnezeul meu! Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morții,
- ca să nu zică vrăjmașul meu: „L-am biruit!” Și să nu se bucure potrivnicii mei, când mă clatin.
- Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă, din pricina mântuirii Tale:
- cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!”
Ce poți face când nu se mai poate face nimic
Cu toții am trecut prin crize sufletești de un fel sau altul. Sau, dacă încă nu am avut o astfel de experiență, este doar o problemă de timp ca să cunoaștem gustul amar al unor astfel de experiențe. Uneori, problemele sufletești ne copleșesc în așa măsură încât simțim că nu ne mai putem deschide inima înaintea lui Dumnezeu. Nu ne mai putem ruga…
Îl percepem pe Dumnezeu undeva departe de noi și de problemele cu care ne confruntăm, având sentimentul că a I le face cunoscut ar fi ceva cu totul inutil. Ce este de făcut în asemenea situații? Oare trebuie să așteptăm până ce trece criza și abia apoi să reluăm legătura cu Dumnezeu? Să apelăm la semenii noștri, cerându-le ajutorul, sau mai bine ar fi să încercăm singuri să luptăm cu ispita și descurajarea?
Desigur, și acestea sunt niște opțiuni. Dar cu ce rezultat? Dacă așteptăm ca timpul să rezolve criza, inima se poate împietri fără să ne dăm seama. Dacă așteptăm prea mult de la oameni, putem rămâne decepționați de lipsa lor de înțelegere și mai ales de incapacitatea lor de a ne ajuta. Dacă încercăm singuri să luptăm cu criza, adesea ne trezim copleșiți în fața unui adversar atât de redutabil.
Psalmistul David vine însă cu o soluție salvatoare, pe care ne-o oferă în cele câteva versuri ale Psalmului 13: rugăciunea sau, cu alte cuvinte, continuarea legăturii cu Dumnezeu, indiferent de natura crizei sufletești, și căutarea ajutorului la El, nu la oameni.
Sinceritatea lui David este demnă de apreciat. El, împăratul lui Israel, cântărețul plăcut al poporului său, cel pe care Însuși Dumnezeu îl numește „om după inima Mea” ( Fapte 13,22 ), nu-și ascunde frământările sufletești. El nu vrea să pară un supraom, care se află deasupra problemelor inerente vieții. Dimpotrivă, David este foarte vulnerabil. Înainte de a fi împărat, el este om și, prin urmare, nimic din ce este omenesc nu îi este străin. Psalmul 13 este o dovadă în acest sens.
„Până când, Doamne?”
Psalmul 13 este revărsarea unei inimi îndurerate și copleșite de necazuri și îndoieli înaintea lui Dumnezeu. Cele patru întrebări cu care se deschide psalmul și care încep cu aceeași sintagma: „Până când?”, sunt în realitate niște acuzații indirecte la adresa lui Dumnezeu care, aparent, i-a uitat pe copiii Săi, care Își ascunde Fața de ei, care întârzie să le ușureze povara și nu-i ocrotește de vrăjmașii lor.
Oare cum trebuie să apreciem astfel de întrebări adresate direct lui Dumnezeu? Pot ieși astfel de întrebări din gura unui om după inima lui Dumnezeu? Cum ați reacționa dacă ați auzi astfel de cuvinte din gura preotului sau pastorului bisericii din care faceți parte? Probabil că ne-am grăbi să punem imediat eticheta de apostazie, nu-i așa?
Ce bine este că Dumnezeu nu este că noi! De la înălțimea măreției și înțelepciunii Sale, El știe să coboare la nivelul micimii și ignoranței omenești. Căci stă scris: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuința este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).
Dumnezeu știe prea bine din ce suntem făcuți. El cunoaște prea bine ce fel de urmări a lăsat păcatul în viețile noastre și este plin de compasiune și înțelegere față de limitele noastre. Capacitatea Sa de a ne înțelege este uimitoare și încurajatoare în același timp.
Priviți la jelirile lui Iov! Omul acesta, încercat ca nimeni altul în acest Univers, are și el momentele lui de clătinare. Iov are îndoieli și uneori lasă impresia că vrea să se certe cu Creatorul său. Prea multa lui durere îl determină să se comporte astfel…
Ceea ce este încurajator pentru noi este faptul că Dumnezeu nu-l condamnă pentru cuvintele sale mai puțin înțelepte, rostite în cea mai teribilă criză din viața lui. Dimpotrivă, Dumnezeu îl înțelege. El știe că acele cuvinte de îndoială nu vin din inima curată a lui Iov, ci sunt rostite pe fondul unor suferințe fizice și sufletești inimaginabile. Dovada faptului că Dumnezeu îl înțelege pe Iov se află în finalul dramei: nu Iov este cel mustrat pentru discursurile lui, ci prietenii săi.
Marii bărbați ai credinței ca Ieremia, Habacuc și Asaf, nu și-au ascuns nedumeririle cu privire la felul călăuzirii divine, ci au avut sinceritatea de a-I adresa întrebări deschise lui Dumnezeu, asemenea lui David în Psalmul 13.
Îi plac lui Dumnezeu astfel de întrebări? Probabil că nu! Nici nouă, ca părinți, nu ne-ar place să auzim din gura copiilor noștri astfel de întrebări. Și totuși, decât o tăcere apăsătoare, care poate ascunde norii grei ai răzvrătirii, Dumnezeu preferă să-L întrebăm, să ne „certăm” cu El. Oricât de adâncă ar fi criza prin care trece cineva, dialogul reprezintă o soluție infinit mai bună decât izolarea în turnul de fildeș al tăcerii.
O ancoră în furtunile vieții
Întrebările puse de David sunt întrebările unui om descurajat, care trăiește un simțământ de nemulțumire pentru faptul că Dumnezeu nu intervine conform așteptărilor sale. Psalmistul așteaptă intervenția divină, însă se pare că Dumnezeu l-a uitat, ascunzându-Și Fața de el. Această întârziere inexplicabilă pentru el face ca în inima lui să se nască tot felul de întrebări, iar urechile sale încep să audă șoaptele descurajatoare ale marelui „Șoptitor”, toate având unicul scop de a-l face să se îndoiască de dragostea și grija lui Dumnezeu față de el.
David privește în trei direcții, însă nicăieri nu vede vreo speranță de a ieși din criză:
– Privește spre Dumnezeu, dar constată că El Își ascunde Fața de el.
– Privește spre sine, dar își vede sufletul răvășit, plin de griji și frământări.
– Privește spre oameni, dar vede o mulțime de vrăjmași, chiar dintre cei apropiați lui.
Aceasta trebuie să fi fost o criză teribilă pentru David, făcându-l să-și piardă punctul de sprijin. Mă întreb: Oare eu ce aș fi făcut în locul psalmistului? Aș mai fi găsit resurse să mă îndrept cu încredere spre Dumnezeu, sau aș fi abandonat totul, lăsându-mă în voia valurilor vieții?
Admir credința și voința acestui om al lui Dumnezeu. În noaptea cea mai întunecată a vieții sale, când nu mai zărește nicio scăpare, când nu mai vede nicio soluție, el se îndreaptă cu deplină încredere tot spre Dumnezeu, în pofida tăcerii cerului. Aici întâlnim acea credință puternică și statornică ce „nădăjduiește împotriva oricărei nădejdi” ( Romani 4,18 ), acea credință care se prinde de brațul divin chiar atunci când aparențele arată că El ne-a părăsit.
Aceasta este credința la superlativ, acea credință pe care Mântuitorul Însuși a manifestat-o pe cruce. Simțind că Tatăl Și-a întors Fața de la El, prin întunericul fizic și spiritual care înconjura crucea, Iisus întinde mâna credinței spre Cel pe care nu mai putea să-L vadă: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” ( Luca 23, 46 ).
Este aceeași credință pe care și ucenicii au manifestat-o în timpul crizei din Galileea, când cei mai mulți dintre admiratori L-au părăsit pe Domnul lor. Întrebați fiind de Mântuitorul: „Voi nu vă duceți?”, ei au răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” ( Ioan 6, 67.68 ).
Pe cine schimbă rugăciunea?
Unde să se ducă David? Cine îl putea scoate din criză? Priviți cum se roagă cu stăruință, deși se lovește de aparenta tăcere a cerului: „Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” ( vers. 3.4 ).
Așa se manifestă credința adevărată. Aici găsim exemplul elocvent despre ce înseamnă să ne agățăm de brațul divin în pofida oricăror aparențe nefavorabile. Rezultatul unei astfel de credințe nu întârzie să apară, căci Dumnezeu nu poate rămâne indiferent față de încrederea pe care omul o manifestă în El.
„Eu am încredere în bunătatea Ta; sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale. Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine” ( vers. 5.6 )
Nu vă șochează această schimbare radicală a stării sufletești a psalmistului? Este posibil ca David să treacă atât de repede de la o stare sufletească la alta? Era oare el un om instabil din punct de vedere psihic? Care este secretul unei schimbări atât de radicale? Din omul deprimat și plin de temeri de la început, David ajunge spre finalul psalmului un om încrezător, plin de pace și optimism.
Nu, David nu este un labil psihic. El este un om foarte echilibrat, căci numai un om echilibrat ar fi putut ridica Regatul lui Israel la o bunăstare și la un prestigiu neegalate după aceea. Secretul schimbării stării lui sufletești constă în puterea transformatoare a rugăciunii. Doar ea, rugăciunea, are puterea să îndepărteze norii grei ai descurajării; doar ea are puterea să anihileze puterea ispitei și să aducă în locul temerilor pacea, siguranța, seninătatea, bucuria, cântul și lauda la adresa lui Dumnezeu.
Rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci pe omul care se roagă. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu, ci îl înalță pe omul care se roagă în atmosfera cerului. Rugăciunea nu-I aduce aminte lui Dumnezeu de noi, ci nouă ne aduce aminte că El este soluția la toate problemele și luptele noastre.
Dacă vreodată descurajarea îți dă târcoale și nu mai vezi nicio ieșire din criză, aleargă la rugăciune! Doar ea are puterea să risipească norii grei din sufletul tău. Dacă ispitele și frământările sufletești te vor duce în situația de a nu mai simți plăcere pentru rugăciune, aleargă totuși la ea, spunând asemenea ucenicilor: „Doamne, la cine să ne ducem?”
Nu lăsa ca legătura ta cu cerul să fie întreruptă, oricât ar costa aceasta! Daniel și-a riscat viața, dar nu a putut renunța la legătura lui intimă, prin rugăciune, cu Tatăl ceresc. Dacă oamenii te vor dezamăgi într-un fel sau altul, aleargă la rugăciune! Cu siguranță că Dumnezeu nu va dezamăgi pe niciun om care Îl caută din toată inima.
Mântuitorul ne-a lăsat o promisiune deosebit de prețioasă: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” ( Ioan 6, 37 )
De ce atunci să nu venim la El, oricare ar fi îndoielile, luptele, ispitele, frământările și dezamăgirile de care oricum viața este plină?
Îmi imaginez cum Dumnezeu, în momentul în care David a început să se roage, i-a poruncit unui înger puternic: „Du-te la acest fiu al Meu și du-i lumină și speranță! Întărește-l și încurajează-L! I-am încercat credința și am găsit-o mare.”
De ce n-ar fi aceasta și experiența mea și a ta?
Lori Balogh
