Psalmul 13 – Puterea rugaciunii
1. „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei ascunde faţa de mine?
2. Până când voi avea sufletul plin de griji şi inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea?
3. Priveşte, răspunde-mi, Doamne Dumnezeul meu! Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii,
4. ca să nu zică vrăjmaşul meu: „L-am biruit!” Şi să nu se bucure potrivnicii mei, când mă clatin.
5. Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă, din pricina mântuirii Tale:
6. cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!”
Ce poti face cand nu se mai poate face nimic
Cu totii am trecut prin crize sufletesti de un fel sau altul. Sau, daca inca nu am avut o astfel de experienta, este doar o problema de timp ca sa le cunoastem gustul amar. Uneori, problemele sufletesti ne coplesesc in asa masura incat simtim ca nu ne mai putem deschide inima inaintea lui Dumnezeu. Nu ne mai putem ruga…
Il percepem pe Dumnezeu undeva departe de noi si de problemele cu care ne confruntam, avand sentimentul ca a-I vorbi despre ele ar fi ceva cu totul inutil. Ce este de facut in asemenea situatii ? Oare trebuie sa asteptam pana ce trece criza si abia apoi sa reluam legatura cu Dumnezeu ? Sa apelam la semenii nostri, cerandu-le ajutorul, sau mai bine ar fi sa incercam singuri sa luptam cu ispita si descurajarea ?
Desigur, si acestea sunt niste optiuni. Dar cu ce rezultat ? Daca asteptam ca timpul sa rezolve criza, inima se poate impietri fara sa ne dam seama. Daca asteptam prea mult de la oameni, putem ramane deceptionati de lipsa lor de intelegere si mai ales de incapacitatea lor de a ne ajuta. Daca incercam singuri sa luptam cu criza, adesea ne trezim coplesiti in fatza unui adversar atat de redutabil.
Psalmistul David vine insa cu o solutie salvatoare, pe care ne-o ofera in cele cateva versuri ale Psalmului 13: rugaciunea, sau, cu alte cuvinte, continuarea legaturii cu Dumnezeu, indiferent de natura crizei sufletesti, si cautarea ajutorului la El, nu la oameni.
Siceritatea lui David este demna de apreciat. El, imparatul lui Israel, cantaretul placut al poporului sau, cel pe care Insusi Dumnezeu il numeste „om dupa inima Mea” ( Fapte 13,22 ), nu-si ascunde framantarile sufletesti. El nu vrea sa para un supraom, care se afla deasupra problemelor inerente vietii. Dimpotriva, David este foarte vulnerabil. Inainte de a fi imparat, el este om si, prin urmare, nimic din ce este omenesc nu ii este strain. Psalmul 13 este o dovada in acest sens.
„Pana cand, Doamne ?”
Psalmul 13 este revarsarea unei inimi indurerate si coplesite de necazuri si indoieli inaintea lui Dumnezeu. Cele patru intrebari cu care se deschide psalmul, si care incep cu aceeasi sintagma: „Pana cand ?”, sunt in realitate niste acuzatii indirecte la adresa lui Dumnezeu care, aparent, i-a uitat pe copiii Sai, care Isi ascunde Fatza de ei, care intarzie sa le usureze poava si nu-i ocroteste de vrajmasii lor.
Oare cum trebuie sa apreciem astfel de intrebari adresate direct lui Dumnezeu ? Pot iesi astfel de intrebari din gura unui om dupa inima lui Dumnezeu ? Cum ati reactiona daca ati auzi astfel de cuvinte din gura preotului sau pastorului bisericii din care faceti parte ? Probabil ca ne-am grabi sa punem imediat eticheta de apostazie, nu-i asa ?
Ce bine este ca Dumnezeu nu este ca noi ! De la inaltimea maretiei si intelepciunii Sale, El stie sa coboare la nivelul micimii si ignorantei omenesti. Caci sta scris: „Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).
Dumnezeu stie prea bine din ce suntem facuti. El cunoaste prea bine ce fel de urmari a lasat pacatul in vietile noastre si este plin de compasiune si intelegere fatza de limitele noastre. Capacitatea Sa de a ne intelege este uimitoare si incurajatoare in acelasi timp.
Priviti la jelirile lui Iov ! Omul acesta, incercat ca nimeni altul in acest Univers, are si el momentele lui de clatinare. Iov are indoieli si uneori lasa impresia ca vrea sa se certe cu Creatorul sau. Prea multa lui durere il determina sa se comporte astfel…
Ceea ce este incurajator pentru noi este faptul ca Dumnezeu nu-l condamna pentru cuvintele sale mai putin intelepte, rostite in cea mai teribila criza din viata lui. Dimpotriva, Dumnezeu il intelege. El stie ca acele cuvinte de indoiala nu vin din inima curata a lui Iov, ci sunt rostite pe fondul unor suferinte fizice si sufletesti inimaginabile. Dovada faptului ca Dumnezeu il intelege pe Iov se afla in finalul dramei: nu Iov este cel mustrat pentru discursurile lui, ci prietenii sai.
Marii barbati ai credintei, ca Ieremia, Habacuc si Asaf, nu si-au ascuns nedumeririle cu privire la felul calauzirii divine, ci au avut sinceritatea de a-I adresa intrebari deschise lui Dumnezeu, asemenea lui David in Psalmul 13.
Ii plac lui Dumnezeu astfel de intrebari ? Probabil ca nu ! Nici noua, ca parinti, nu ne-ar place sa auzim din gura copiilor nostri astfel de intrebari. Si totusi, decat o tacere apasatoare, care poate ascunde norii grei ai razvratirii, Dumnezeu prefera sa-L intrebam, sa ne „certam” cu El. Oricat de adanca ar fi criza prin care trece cineva, dialogul reprezinta o solutie infinit mai buna decat izolarea in turnul de fildes al tacerii.
O ancora in furtunile vietii
Intrebarile puse de David sunt intrebarile unui om descurajat, care traieste un simtamant de nemultumire pentru faptul ca Dumnezeu nu intervine conform asteptarilor sale. Psalmistul asteapta interventia divina, insa se pare ca Dumnezeu l-a uitat, ascunzandu-si Fatza de el. Aceasta intarziere inexplicabila pentru el face ca in inima lui sa se nasca tot felul de intrebari, iar urechile sale incep sa auda soaptele descurajatoare ale marelui „Soptitor”, toate avand unicul scop de a-l face sa se indoiasca de dragostea si grija lui Dumnezeu fatza de el.
David priveste in trei directii, insa nicaieri nu vede vreo speranta de a iesi din criza:
– Priveste spre Dumnezeu, dar constata ca El Isi ascunde Fatza de el
– Priveste spre sine, si isi vede sufletul ravasit, plin de griji si framantari
– Priveste spre oameni, si vede o multime de vrajmasi, chiar dintre cei apropiati lui
Aceasta trebuie sa fi fost o criza teribila pentru David, facandu-l sa-si piarda punctul de sprijin. Ma intreb: Oare eu ce as fi facut in locul psalmistului ? As mai fi gasit resurse sa ma indrept cu incredere spre Dumnezeu, sau as abandona totul, lasandu-ma in voia valurilor vietii ?
Admir credinta si vointa acestui om al lui Dumnezeu. In noaptea cea mai intunecata a vietii sale, cand nu mai zareste nicio scapare, cand nu mai vede nicio solutie, el se indreapta cu deplina incredere tot spre Dumnezeu, in ciuda tacerii cerului. Aici intalnim acea credinta puternica si statornica ce „nadajduieste impotriva oricarei nadejdi” ( Romani 4,18 ), acea credinta care se prinde de bratul divin chiar atunci cand aparentele arata ca El ne-a parasit.
Aceasta este credinta la superlativ, acea credinta pe care Mantuitorul Insusi a manifestat-o pe cruce. Simtind ca Tatal Si-a intors Fatza de la El, prin intunericul fizic si spiritual care inconjura crucea, Iisus intinde mana credintei spre Cel pe care nu mai putea sa-L vada: “Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul” ( Luca 23, 46 ).
Este aceeasi credinta pe care si ucenicii au manifestat-o in timpul crizei din Galilea, cand cei mai multi dintre admiratori L-au parasit pe Domnul lor. Intrebati fiind de Mantuitorul: “Voi nu va duceti ?”, ei au raspuns: “Doamne, la cine sa ne ducem ? Tu ai cuvintele vietii vesnice” ( Ioan 6, 67.68 ).
Pe cine schimba rugaciunea ?
Unde sa se duca David ? Cine il putea scoate din criza ? Priviti cum se roaga cu staruinta, desi se loveste de aparenta tacere a cerului: “Priveste, raspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu !” ( vers. 3.4 ).
Asa se manifesta credinta adevarata. Aici gasim exemplul elocvent despre ce inseamna sa ne agatam de bratul divin in ciuda oricaror aparente nefavorabile. Rezultatul unei astfel de credinte nu intarzie sa apara, caci Dumnezeu nu poate ramane indiferent fatza de increderea pe care omul o manifesta in El.
“Eu am incredere in bunatatea Ta; sunt cu inima vesela din pricina mantuirii Tale. Cant Domnului, caci mi-a facut bine” ( vers. 5.6 )
Nu va socheaza aceasta schimbare radicala a starii sufletesti a psalmistului ? Este posibil ca David sa treaca atat de repede de la o stare sufleteasca la alta ? Era oare el un om instabil din punct de vedere psihic ? Care este secretul unei schimbari atat de radicale ? Din omul deprimat si plin de temeri de la inceput, David ajunge spre finalul psalmului un om increzator, plin de pace si optimism.
Nu, David nu este un labil psihic. El este un om foarte echilibrat, caci numai un om echilibrat ar fi putut ridica Regatul lui Israel la o bunastare si la un prestigiu neegalate dupa aceea. Secretul schimbarii starii lui sufletesti consta in puterea transformatoare a rugaciunii. Doar ea, rugaciunea, are puterea sa indeparteze norii grei ai descurajarii; doar ea are puterea sa anihileze puterea ispitei si sa aduca in locul temerilor pacea, siguranta, seninatatea, bucuria, cantul si lauda la adresa lui Dumnezeu.
Rugaciunea nu-L schimba pe Dumnezeu, ci pe omul care se roaga. Rugaciunea nu-L coboara pe Dumnezeu, ci il inalta pe omul care se roaga in atmosfera cerului. Rugaciunea nu-I aduce aminte lui Dumnezeu de noi, ci noua ne aduce aminte ca El este solutia la toate problemele si luptele noastre.
Daca vreodata descurajarea iti da tarcoale si nu mai vezi nicio iesire din criza, alearga la rugaciune ! Doar ea are puterea sa risipeasca norii grei din sufletul tau. Daca ispitele si framantarile sufletesti te vor duce in situatia de a nu mai simti placere pentru rugaciune, alearga totusi la ea, spunand asemenea ucenicilor: “Doamne, la cine sa ne ducem ?”
Nu lasa ca legatura ta cu cerul sa fie intrerupta, oricat ar costa aceasta ! Daniel si-a riscat viata, dar nu a putut renunta la legatura lui intima, prin rugaciune, cu Tatal ceresc. Daca oamenii te vor dezamagi intr-un fel sau altul, alearga la rugaciune ! Cu siguranta ca Dumnezeu nu va dezamagi pe niciun om care-L cauta din toata inima.
Mantuitorul ne-a lasat o promisiune deosebit de pretioasa: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara” ( Ioan 6, 37 )
De ce atunci sa nu venim la El, oricare ar fi indoielile, luptele, ispitele, framantarile si dezamagirile de care oricum viata este plina ?
Imi imaginez cum Dumnezeu, in momentul in care David a inceput sa se roage, i-a poruncit unui inger puternic: “Du-te la acest fiu al Meu si du-i lumina si speranta ! Intareste-l si incurajeaza-L ! I-am incercat credinta si am gasit-o mare.”
De ce n-ar fi aceasta si experienta mea si a ta ?
Lori Balogh
