Psalmul 14 – Nebunia necredinței

Psalmul 14 – Nebunia necredinței

1. „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este niciunul care să facă binele.
2. Domnul Se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, și care să caute pe Dumnezeu.
3. Dar toți s-au rătăcit, toți s-au dovedit niște netrebnici; nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.
4. Și-au pierdut mintea toți cei ce săvârșesc fărădelegea, de mănâncă pe poporul Meu, cum mănâncă pâinea, și nu cheamă pe Domnul?
5. Ei vor tremura de spaimă, când Se va arăta Dumnezeu în mijlocul neamului neprihănit.
6. Râdeți voi de nădejdea celui nenorocit … dar scăparea lui este Domnul.
7. O! de ar porni din Sion izbăvirea lui Israel! …Când va întoarce Domnul înapoi pe prinșii de război ai poporului Său, Iacov se va veseli, și Israel se va bucura”.

„Nebunul zice în inima lui…”

Psalmul 14 este unul dintre psalmii atipici ai lui David. Ne-am obișnuit ca acest gen de literatură sacră să înceapă fie cu laude și recunoștință la adresa Creatorului, fie cu plângeri pe diferite teme, fie cu implorări ale ajutorului divin.

Spre deosebire de majoritatea psalmilor, cel pe care-l avem acum în atenție intră direct în subiect, atacând o problemă gravă, care se întinde ca o molimă în întreaga societate: necredința, scepticismul. Psalmul 14 este, de fapt, o chemare la înțelepciunea de a-L căuta pe Dumnezeu înainte de orice, ideile lui regăsindu-se, cu mici modificări, și în Psalmul 53.

Afirmația făcută de psalmist chiar în primul verset este șocantă, mai ales pentru cultura în care trăim, în care nebunia este înțeleasă într-un sens foarte restrâns: doar ca o dereglare mentală. În concepția lui David, care reflectă de fapt concepția biblică cu privire la sensul acestui termen, nebunia are un înțeles mult mai larg. Biblia numește nebunie nu doar dereglările mentale ale omului, ci și derapajele sale morale. Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă și exemple în acest sens.

În Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (vezi Luca 12,16‑21), personajul central este un om bogat și de succes, care, probabil și datorită abilităților sale în domeniul afacerilor, a avut un an plin de belșug. Din descrierea făcută de Iisus nu rezultă că acest om ar fi fost un schizofrenic sau maniac. Bogatul era în toate facultățile sale mentale.

Cu toate acestea, în finalul parabolei Dumnezeu i se adresează într-un mod șocant: „Nebunule!” (Luca 12,20). De ce? Pentru că acest om, de altfel pe deplin lucid, se îndepărtase mult și iremediabil de morala cerută de Dumnezeu. Egoismul exacerbat, lăcomia, lipsa de recunoștință față de Dumnezeu și lipsa de dragoste față de semenii mai puțini favorizați, toate aceste derapaje morale ale bogatului sunt văzute și înregistrate de cer la categoria „nebunie”.

Ce este nebunia în concepția biblică? Este suficient să răsfoim Proverbele lui Solomon pentru a găsi câteva caracteristici foarte răspândite ale nebuniei:

– o părere falsă despre sine: „Calea nebunului este fără prihană în ochii lui.” (Proverbe 12,15)

– lipsa stăpânirii de sine: „Nebunul îndată își dă pe față mânia.” (Proverbe 12,16; 29,11)

– lepădarea învățăturilor părintești: „Nesocotitul disprețuiește învățătura tatălui său.” (Proverbe 15,5)

– provocarea certurilor (om conflictual): „Vorbele nebunului aduc ceartă.” (Proverbe 18,6)

– respingerea învățăturii și a dezvoltării personale: „Nebunului nu-i este de învățătură” (Proverbe 18,2)

– intențiile, gândurile și aspirațiile nebunului sunt păcătoase: „Gândul unui nebun nu este decât păcat.” (Proverbe 24,9)

Acestea sunt doar câteva trăsături specifice nebuniei, așa cum este ea înțeleasă din punct de vedere biblic, nu doar medical. Dacă astfel stau lucrurile în privința nebuniei, mă întreb: Cine dintre oameni mai are capul pe umeri?

Răspunsul psalmistului este îngrijorător: „S-au stricat oamenii; fac fapte urâte: nu este niciunul care să facă binele” (vers.1 up.) „Și-au pierdut mintea toți cei care săvârșesc nelegiuirea” (vers.4 pp.).

Există vreo speranță pentru noi, indiferent de gradul de nebunie pe care-l manifestăm uneori în viață? Desigur! Dacă nebunia fizică e greu sau chiar imposibil de vindecat, nu la fel stau lucrurile cu nebunia spirituală. Ea este reversibilă. Iar soluția de a scăpa de ea este „frica de Domnul”, acea căutare de Dumnezeu, nu din interese meschine, ci din dragoste.

„Frica de Domnul este începutul înțelepciunii” (Proverbe 1,7). Iar când înțelepciunea vine, nebunia pleacă…

Nu este Dumnezeu?

David observă un detaliu important al portretului-robot al nebunului: Acesta „zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu”. Poate că el nu afirmă acest lucru în public, fie din interese personale, fie din motive sociale. Însă el așa gândește în forul său lăuntric, iar modul lui de gândire îi influențează comportamentul. Să observăm deviațiile de comportament amintite de David în acest psalm:

– Psalmistul amintește de două ori faptul că acest gen de nebunie îi face pe oameni incapabili să facă binele: „Nu este niciunul care să facă binele” (vers.1up; 3 up.)

– Nebunii săvârșesc fărădelegea. (vers.4)

– Ei îi persecută pe oamenii buni: „Mănâncă pe poporul Meu cum mănâncă pâinea.” (vers.4 up.)

– Nebunii nu au o relație personală cu Dumnezeu: „Nu cheamă pe Domnul.” (vers.4 up.)

– Ei sunt batjocoritori față de cei nenorociți: „Râdeți voi de nădejdea celui nenorocit.”  (vers.6)

Privind la aceste trăsături de caracter subliniate de David în Psalmul 14, iar mai târziu dezvoltate de Solomon în Proverbele, înțelegem că nebunia, în sens biblic, nu se referă doar la atei, sceptici și liberi cugetători care neagă pe față existența lui Dumnezeu. Din nefericire, din această categorie pot face parte și oameni foarte religioși, care nu neagă existența lui Dumnezeu, dar care nu vor să dezvolte o relație cu El.

O traducere literală a versetului 1 ar suna astfel: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este El Iahweh”. În Vechiul Testament, Dumnezeu Se descoperă prin două Nume principale: Elohim și Iahweh. Elohim se referă la Ființa supremă, Suveranul Universului și Creatorul tuturor lucrurilor, în timp ce Iahweh este un nume care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Unul care Se descoperă, care comunică voia Sa oamenilor și care vorbește poporului Său.

Când David afirmă că „nebunul zice în inima lui: „Nu este El Iahweh”, el se referă la acea categorie de oameni care, deși nu neagă existența lui Dumnezeu, totuși Îl resping, neluând în seama revelația lui Dumnezeu pentru omenire și călcând în picioare Cuvântul Său. Acești oameni pot lua asupra lor Numele lui Christos, pot avea Biblia în casele lor, pot participa chiar la servicii de cult și închinare, însă în interiorul ființei lor ei gândesc cu totul altfel.

Este vorba de acea viață duplicitară, descrisă de Mântuitorul în Parabola celor doi robi (vezi Matei 24,45‑51), în care robul cel rău, deși se recomandă a fi un rob al stăpânului său, are un comportament cu totul străin de statutul său. În ziua judecății, acest rob rău „va fi tăiat în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor” (Matei 24,51), ceea ce ne învață că, la timpul potrivit, Dumnezeu va separa cele două fețe ale celor care trăiesc o astfel de viață duplicitară.

Aplecat peste „zidurile” cerului

„Domnul se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor să vadă de este vreunul care să aibă pricepere și care să caute pe Dumnezeu” (vers.2).

Imaginea deistă despre un Dumnezeu retras în spatele unei perdele transcendentale și care nu este interesat de soarta oamenilor este departe de revelația Bibliei. De pe primele pagini ale Scripturii și până la ultimele ei pagini, Dumnezeu este descris ca un Suveran profund interesat de ceea ce se întâmplă pe planeta Sa răzvrătită, interesat de creaturile Sale, oricât ar fi ele de decăzute. Pe tot parcursul istoriei păcatului, Dumnezeu a privit peste „zidurile” cerului spre omenire, căutând mereu, cu o sete și foame demne de măreția Sa, să găsească oameni, oameni adevărați, care să reflecte chipul Său.

„Caut printre ei un om” (Ezechiel 22,30; Ieremia 5,1) – aceasta a fost și este preocuparea Sa de fiecare clipă. Însă câtă durere trebuie să simtă inima cea mare a lui Dumnezeu când aceste căutări sunt zadarnice! „Caut printre ei un om… dar nu găsesc niciunul.” (Ezechiel 22,30).

„De ce, Doamne, nu găsești niciun om după inima Ta? Doar pe planeta noastră sunt peste șapte miliarde de suflete… Ce le lipsește acestora, astfel încât Tu să nu-Ți găsești plăcere în ei?”

David ne dă un răspuns conform propriei sale viziuni: „Dar toți s-au rătăcit; toți s-au dovedit niște netrebnici; nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (vers.3).

„Bine, Doamne, dar nici măcar noi, cei care Te căutam, care mergem la Biserică, ne închinăm și facem fapte bune, nici noi nu împlinim așteptările Tale?”

Nu, nu acest lucru vrea să ne transmită psalmistul. El nu are intenția să descurajeze pe niciunul din oamenii sinceri care-L caută pe Dumnezeu. Ideea pe care o subliniază psalmistul este aceea că, în natura lor decăzută, niciun om nu poate singur să ducă o viață sfântă, să facă binele și să-L caute pe Dumnezeu din toată inima. Dacă n-ar exista harul lui Dumnezeu, dacă n-ar lucra Duhul Sfânt și Providența divină, toți am fi pierduți, oricât de religioși am încerca să fim. Dacă suntem ceea ce suntem și Dumnezeu Își găsește plăcerea în noi, aceasta se datorează doar lucrării îndreptățirii prin jertfa Domnului Christos și lucrării Duhului Sfânt.

Imaginea lui Dumnezeu care „Se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor să vadă dacă este vreunul care să aibă pricepere” este încurajatoare. Chiar dacă ne despart miliarde ani-lumină de tronul Său, Dumnezeu este prezent în viața personală a fiecărui om, precum și în istoria acestui pământ.

„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).

Iar prezența Lui nu este una pasivă, de simplu spectator indiferent. Dumnezeu Se implică în viața mea și a ta, dorind să ne aducă mai aproape de El, mai aproape de mântuire. Iar atunci când El se implică în viața noastră în mod vizibil, cei răi vor vedea acest lucru și se vor teme:

„Ei vor tremura de spaimă când se va arăta Dumnezeu în mijlocul neamului neprihănit. Râdeți voi de nădejdea celui nenorocit… dar scăparea lui este Dumnezeu” (vers.5.6).

Deși începe brusc, cu o afirmație șocantă și tulburătoare, Psalmul 14 se încheie luminos, cu imaginea unui Dumnezeu care Își va elibera poporul dintr-o robie care, deși nu este precizată, i-a pricinuit multă suferință.

Concluzii

Fie că recunoaștem sau nu, există un dram de nebunie în fiecare dintre noi. Nu e vorba de latura medicală a nebuniei, ci de cea morală. Pentru a avea acest dram de nebunie nu trebuie să fim niște atei convinși, care neagă vehement existența lui Dumnezeu. Astfel de oameni sunt foarte rari. Însă există un altfel de ateism, mult mai răspândit și pe care Biblia îl numește tot „nebunie”.

Așa cum remarca Franklin P. Jones, un astfel de ateu este „omul care crede că Dumnezeu nu va face nimic pentru a-i tulbura necredința”. Oamenii știu prea bine că Dumnezeu există. Nu trebuie să le oferi dovezi în acest sens, căci Dumnezeu Însuși le oferă aceste dovezi în interiorul ființei lor. Însă, deși știu că există Dumnezeu, aceștia nu vor să aibă o relație personală și profundă cu El. Și pentru că nu vor acest lucru, ei resping Cuvântul Său în care este descoperită voința Sa.

„Diavolul nu este ateu. El nu neagă și nu poate să nege existența lui Dumnezeu, însă vrea să-I ia locul”, spunea G. Budoi. Nu este aceasta un soi de nebunie? Iar noi, cei care respingem în mod voit voința Sa, exprimată în Cuvântul Său, ai cui fii suntem în acest caz?

Din fericire, aceasta „nebunie” este vindecabilă. Dumnezeu are suficient har și infinite posibilități pentru a ne vindeca de acest gen de nebunie spirituală. Însă trebuie ca și noi să dorim acest lucru. De aceea, Dumnezeu privește clipă de clipă peste „zidurile” cerului pentru a-i căuta pe acești oameni și pentru a-i vindeca.

Voi fi și eu unul dintre aceștia? Vei fi și tu?

Lori Balogh