Psalmul 15 – Locuitorii Sionului
- „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?
- Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă.
- Acela nu clevetește cu limba lui, nu face rău semenului său și nu aruncă ocara asupra aproapelui său.
- El privește cu dispreț pe cel vrednic de disprețuit, dar cinstește pe cei ce se tem de Domnul. El nu-și ia vorba înapoi dacă face un jurământ în paguba lui.
- El nu-și dă banii cu dobândă și nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel ce se poartă așa, nu se clatină niciodată.”
Întrebări și răspunsuri
Oare cum ar arăta viața noastră fără întrebări? Dar fără răspunsuri? Probabil că ea ar fi foarte monotonă, lipsită de frumusețe și farmec, asemenea unui cer fără stele, asemenea unei grădini fără flori. Întrebările noastre arată cât de largă este perspectiva noastră, iar răspunsurile – cât de profundă este ea.
Biblia este plină de întrebări. Psalmii, de asemenea. Întrebări la care s-a răspuns și întrebări la care nu s-a răspuns încă. Unele dintre ele privesc viața aceasta trecătoare, altele vizează veșnicia. Este însă încurajator un gând: înainte ca în mintea unui om să se nască orice întrebare, răspunsul deja există. Trebuie doar să-l căutăm acolo unde poate fi găsit, și să-l așteptăm, uneori, cu răbdare.
O astfel de întrebare existențială îl frământa și pe psalmistul David: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” (vers.1). Din această întrebare s-a născut unul dintre cei mai frumoși psalmi ai lui David: Psalmul 15.
În antiteză cu psalmul anterior (14), care descrie starea oamenilor care nu-L recunosc pe Dumnezeu, Psalmul 15 ne vorbește despre cetățenii Sionului, despre caracterul oamenilor neprihăniți, peste care Dumnezeu Își va pune pecetea aprobării Sale. Și, dacă suntem cu adevărat interesați de mântuirea propriilor noastre suflete, acest psalm ne va fi de un real ajutor pentru a cunoaște ce fel de oameni ar trebui să fim și la ce nivel spiritual trebuie să ajungem pentru a deveni cetățeni ai Împărăției cerurilor.
Dialogul om-Dumnezeu
Psalmul 15 este construit pe un dialog imaginar între om și Dumnezeu. În acest dialog, omul întreabă, iar Dumnezeu răspunde. În cazul de față, cele două întrebări puse de om ocupă un singur verset (1), în timp ce răspunsul amplu al lui Dumnezeu este cuprins în următoarele patru versete.
Se crede că Psalmul 15 redă o ceremonie la intrarea în Sanctuar. În timp ce pelerinii pun întrebarea rituală: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?”, preoții le reamintesc acestora condițiile cerute de Dumnezeu pentru a se apropia de El: trăirea în adevăr, înfăptuirea dreptății și iubirea semenilor.
Ideea centrală a psalmului nu este străină lumii păgâne. La intrarea unor temple păgâne din Egipt și Babilon, existau inscripții de genul: „Cel ce intră trebuie să fie curat; la intrarea în templul marelui zeu trebuie să se purifice cum se cuvine.”
Acest adevăr este prezent pretutindeni în Sfintele Scripturi, atrăgându-ne atenția că, dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să știm că sfințenia Lui ne obligă la un comportament adecvat. Unul dintre cele mai elocvente pasaje biblice care ne atrag atenția asupra acestui lucru este cel din Eclesiastul 5,1.2:
„Păzește-ți piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu și apropie-te mai bine să asculți, decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu știu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este în cer, iar tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.”
Cât privește listele celor nemântuiți, pe care le găsim în epistolele lui Pavel și în cartea Apocalipsei, acestea sunt adevărate imagini în oglindă, adevărate negative ale Psalmului 15:
„Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6,9.10)
„Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună” (Apocalipsa 22,15)
„Cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinători la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21,8)
Dacă astfel stau lucrurile, înseamnă că portretul moral al omului mântuit, așa cum îl zugrăvește David în Psalmul 15, ar trebui să ne intereseze pe toți. Și, cercetându-ne în lumina lui, să-L întrebăm pe Dumnezeu, asemenea tânărului bogat: „Doamne, ce-mi mai lipsește?” (vezi Matei 19,20)
Cortul lui Dumnezeu și Muntele Lui cel Sfânt
Cele două întrebări de la începutul psalmului reprezintă de fapt o singură întrebare cu variațiuni. Repetiția, prezentă și în acest psalm, este un mijloc des folosit în cărțile poetice ale Bibliei, având rolul de a sublinia ideea pusă în discuție.
Ceea ce ne atrage atenția în mod deosebit este schimbarea locației. Dacă prima întrebare vizează „cortul lui Dumnezeu”, cea de-a doua se referă la „muntele cel sfânt al lui Dumnezeu”. Să fie oare unul și același lucru?
Se pare că David, aflat sub inspirația Duhului Sfânt, nu a ales întâmplător doi termeni diferiți. Ideea de „cort” ne duce cu gândul la ceva trecător, tranzitoriu, pasager, în timp ce ideea de „munte” ne sugerează stabilitatea, permanența, durabilitatea.
Dar ce este pasager și ce este permanent în Împărăția lui Dumnezeu? Răspunsul este unul singur: Biserica lui Christos. Ea este și pasageră, dar și permanentă în același timp. Și aceasta, dacă ținem cont de cele două etape pe care le parcurge ea în istoria luptei dintre bine și rău: 1) Biserica luptătoare și 2) Biserica triumfătoare.
Biserica luptătoare este „cortul lui Dumnezeu” de astăzi, în care statornicia în credință este relativă, în care oamenii se pot ridica și pot cădea, în care se obțin biruințe, dar care cunoaște și experiența dureroasă a eșecurilor. Biserica luptătoare nu are statut permanent. Ea este doar o etapă, efemeră ca un cort în bătaia vântului, a ploii și a arșiței pustiei. Spre deosebire de aceasta, Biserica triumfătoare – acea Biserica mântuită și ale cărei biruințe vor deveni permanente, este asemănată cu „muntele lui Dumnezeu”, neclintit și statornic pentru veșnicie.
Diferiți comentatori au înțeles diferit sintagma „muntele Tău cel sfânt”. Pentru Origen, el reprezintă cunoașterea lui Christos, pentru Eusebiu – Noul Ierusalim ceresc, iar pentru Ilarie – Domnul Christos Însuși.
Dar indiferent dacă ne referim la „cortul lui Dumnezeu” (Biserica luptătoare) sau la „muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (Biserica triumfătoare), condițiile cerute de Dumnezeu pentru a fi un membru al ei sunt aceleași. Ele ne privesc pe fiecare dintre noi, dacă dorim cu adevărat mântuirea.
Din cele două sintagme ale Psalmului 15 înțelegem un mare adevăr despre caracterul lui Dumnezeu: El nu este un însingurat, o Ființă care să se retragă în spatele unei perdele transcendentale, peste care nu poate trece nicio creatură. El este un Dumnezeu care iubește comunicarea și sociabilitatea. El are un „cort” și un „munte sfânt” – imagini stilistice care ne vorbesc despre un loc ceresc al șederii și domniei Lui, în care dorește să fie cât mai mulți dintre oameni.
În rugăciunea de Mare Preot a Domnului Christos apare acest gând minunat, această dorință lăuntrică a inimii Creatorului: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea” (Ioan 17,24). Într-una din cele mai frumoase făgăduințe făcute de Mântuitorul ucenicilor Săi apare aceeași dorință a inimii Creatorului: „Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,3).
Da, Tatăl nostru ceresc dorește ca în cortul Său să fie cât mai mulți oameni care să-L iubească și către care să-și reverse iubirea Sa. El dorește ca familia Sa cerească să fie cât mai mare. El ne invită la El acasă să împărtășească cu noi bucuria, fericirea, pacea, armonia, desăvârșirea și tot ceea ce este bun în acest Univers.
Dar nu toți cei invitați de El vor fi în „cortul” Său, ci doar aceia care mai întâi L-au invitat pe Dumnezeu acasă la ei. Cei mai mulți oameni nu-L vor pe Dumnezeu prezent pe această planetă, în viața lor și în inima lor. De aceea, la prima Sa venire, Iisus „a venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” (vezi Ioan 1,11).
Doar cei care mai întâi Îl invită pe Dumnezeu în inimile lor, acasă la ei (vezi Apocalipsa 3,20), vor primi invitația de a locui cu El, acasă la El. La sfârșitul celor trei sute de ani de umblare cu Dumnezeu, Enoh a primit această invitație fericită. Îmi imaginez cum Dumnezeu i s-a adresat copilului Său credincios: „Enoh, tu M-ai invitat acasă la tine și am umblat amândoi timp de trei veacuri. Acum și Eu te invit acasă la Mine, și vom umbla împreună o veșnicie.”
Portret moral
În dialogul imaginar dintre om și Dumnezeu, în care omul întreabă, iar Dumnezeu răspunde, apare zugrăvit, în termeni poetici, portretul moral al omului evlavios, al celui care face parte din Biserica luptătoare și triumfătoare, al celui care va moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
David creionează unsprezece trăsături ale caracterului celui neprihănit, dintre care cinci ne arată ce bine face acesta, iar șase ne arată ce rău nu face el. Această balanță între trăsături active și pasive ne arată că viața unui om evlavios nu se rezumă doar la a nu face un rău sau altul, ci dimpotrivă, evlavia ne motivează la acțiuni în sensul binelui.
Cât de des auzim scuze de genul: „Eu n-am omorât pe nimeni, n-am furat de la nimeni, n-am făcut rău nimănui…” Și ce e cu asta? Dacă nu ai făcut anumite păcate considerate mari, înseamnă că ești neprihănit înaintea lui Dumnezeu? Nici cei din închisoare nu fac anumite nelegiuiri pe care le fac unii aflați în libertate. Înseamnă că ei sunt curați, neprihăniți și gata pentru a fi primiți în Împărăția cerurilor?
Oare când vom învăța că adevăratul creștinism nu se rezumă la respectarea unei liste de interdicții și că el, dimpotrivă, este activ, pozitiv și plin de acțiuni concrete în favoarea binelui?
„Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6,8)
Cele unsprezece caracteristici ale omului care va moșteni Împărăția lui Dumnezeu vizează mai mult viața exterioară, vizibilă, și mai puțin pe cea interioară, nevăzută de ochii omenești. În Psalmul 15 este aprins un reflector asupra vieții celui neprihănit, în timp ce în psalmul următor, un microscop ceresc analizează viața omului dinlăuntru.
Cele unsprezece trăsături ale portretului moral al locuitorilor Sionului sunt:
1) Ei umblă în neprihănire. (vers. 2)
Ei nu stau pe loc, așteptând pasivi și leneși, ci „umblă”, sunt activi și plini de zel pentru Dumnezeu. Viața tuturor oamenilor este o umblare. Însă, ceea ce îi deosebește pe cetățenii Sionului este faptul că fiecare alegere și fiecare mișcare pe care o fac sunt în armonie cu principiile neprihănirii. Or, într-o lume coruptă ca a noastră, acest fapt este privit ca o ciudățenie, ca ceva anacronic și lipsit de sens.
2) Ei fac voia lui Dumnezeu. (vers.2)
E greu să faci voia altuia, sacrificându-ți propriile dorințe și aspirații? Desigur! Însă atunci când vorbim de voia lui Dumnezeu, ea va ajunge să ne placă atât de mult, încât vom ajunge în situația ideală în care, atunci când împlinim propria noastră voie, de fapt împlinim voia lui Dumnezeu. Acesta este idealul de viață al unui adevărat copil al lui Dumnezeu
3) Ei spun adevărul din inimă. (vers.2)
Sunt situații în care spunem adevărul forțați de împrejurări, din diferite interese sau aflați sub amenințarea unor represalii. Însă psalmistul nu la acest gen de situații se referă, ci la acele caractere umane care iubesc adevărul, se hrănesc cu adevărul, respiră adevărul și oferă adevărul celor din jur. Și nu oricum, ci din inimă.
4) Ei nu bârfesc. (vers.3)
Ce este atât de rău să spui câteva vorbe despre o persoană? De ce bârfa este considerată un păcat care pune sub semnul întrebării mântuirea celui ce îl hrănește cu plăcere? Pentru că cei neprihăniți știu că bârfa este o crimă ascunsă, un omor prin care nu se ucide trupul unui om, ci reputația lui.
5) Ei nu fac rău semenilor lor. (vers.3)
A nu face rău, în sens biblic, nu înseamnă doar a te abține de la anumite fapte rele. Scriptura ne învață ca „cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat” (Iacov 4,17). Răul se poate face și direct, prin acțiuni rele, dar și indirect, prin absența acțiunilor bune.
6) Ei nu aruncă ocara asupra aproapelui lor. (vers.3)
Dar ocara nu este tot o bârfă? Se pare că între ocară și bârfă există o deosebire de nuanță. În timp ce bârfă colportează informații negative, dar adevărate, despre o anumită persoană, ocara sau calomnia răspândește informații negative, dar false, despre o persoană. Ceea ce este cu atât mai grav…
7) Ei privesc cu dispreț pe cel vrednic de disprețuit. (vers.4)
Privind lucrurile la suprafața lor, această trăsătură a omului neprihănit ne creează dificultăți de înțelegere. Cum poate un creștin să disprețuiască pe un semen al său, când Însuși Mântuitorul ne învață să ne iubim chiar și vrăjmașii. Poți să iubești și în același timp să disprețuiești pe un om?
Dacă reușim să separăm în conștiința noastră pe om de păcatul din el, răspunsul este pozitiv. Când este vorba de o persoană, trebuie să se manifeste iubire. Însă când vorbim de păcatele acelei persoane, disprețul față de ele și față de comportamentul celui în cauză este cea mai bună soluție. Dacă un om, care se dorește a fi neprihănit în ochii lui Dumnezeu, nu reușește să disprețuiască păcatul, indiferent în cine se manifestă el, acel om are o problemă. Și acea problema îi poate pune în pericol propria sa mântuire.
8) Ei cinstesc pe cei ce se tem de Domnul. (vers.4)
Respectul este o „rara avis” printre oameni, și chiar Biserica lui Christos începe să-i simtă lipsa. Dacă în această lume există oameni care merită din plin și fără rezerve respectul nostru, atunci aceștia sunt cei neprihăniți, cei ce se tem de Dumnezeu. De ce? Pentru că oamenii aceștia nu au o viață duplicitară, nu folosesc măști: una în familie, una în biserică și alta în societate. Ei sunt aceiași ieri, azi și mâine, oricând și oriunde, asemenea Dumnezeului căruia Îi slujesc.
9) Ei nu își calcă promisiunile. (vers.4)
Fiind oameni de cuvânt, prefera să piardă decât să-și retragă cuvântul dat. Mai pot fi întâlniți astfel de oameni? Sau ei au devenit „fosile” pe care le mai putem întâlni doar în „muzeele” cărților Scripturii?
10) Ei nu fac cămătărie. (vers.5)
A împrumuta cu dobândă nu este interzis de Biblie în orice situație. A-l împrumuta pe un sărac ce nu mai face față nevoilor vieții, cerându-i dobândă, este cu totul altceva decât a-l împrumuta pe un om de afaceri care scoate profit cu banii împrumutați de la tine. Biblia face diferența între cele două situații, iar înțelepciunea venită de sus îl va lumina pe orice copil al lui Dumnezeu ce are de făcut în anumite situații.
11) Ei nu iau mită împotriva celui nevinovat. (vers.5)
Biblia face deosebire între darurile oferite cuiva dintr-o inima recunoscătoare și o mită oferită unui funcționar public pentru a te favoriza într-o problemă sau alta, în defavoarea altuia. Iar atunci când este vorba de gestionarea dreptății în instanțele de judecată, lucrurile sunt cu atât mai grave. Oricum, cei neprihăniți sunt oameni integri, pe care nu-i poți cumpăra cu nimic. De astfel de oameni are nevoie Biserica și societatea: oameni a căror conștiință se îndreaptă după adevăr și dreptate la fel ca acul busolei care întotdeauna indică polii.
Concluzia psalmistului este scurtă, dar cuprinzătoare: „Cel ce se poartă așa, nu se clătină niciodată” (vers.5up.). Și aceasta pentru că el și-a zidit „casa” caracterului său pe stânca adevărului, nu pe nisipurile mișcătoare ale filozofiilor și părerilor omenești.
Furtunile vieții sunt inevitabile și vor lovi, mai curând sau mai târziu, „casa” caracterelor pe care le-am clădit în această viață. Va rămâne ea în picioare, sau se va prăbuși în țărână?
„Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?”
Lori Balogh
