Psalmul 16 – Omul ascuns al inimii

Psalmul 16 – Omul ascuns al inimii

1. „Păzește-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred.
2. Eu zic Domnului: „Tu ești Domnul meu, Tu ești singura mea fericire!”
3. Sfinții care sunt în țară, oamenii evlavioși, sunt toată plăcerea mea.
4. Idolii se înmulțesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge și nu pun numele lor pe buzele mele.
5. Domnul este partea mea de moștenire și paharul meu, Tu îmi îndrepți sorțul meu.
6. O moștenire plăcută mi-a căzut la sorți, o frumoasă moșie mi-a fost dată.
7. Eu binecuvântez pe Domnul care mă sfătuiește, căci până și noaptea îmi dă îndemnuri inima.
8. Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin.
9. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se înveselește, și trupul mi se odihnește în liniște.
10. Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuința morților, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.
11. Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice în dreapta Ta.”

„Om după inima Mea”

     Pentru cititorul atent al Sfintelor Scripturi, evenimentele care au marcat viața împăratului David nu sunt străine. Raportul biblic ne oferă o mulțime de informații despre viața acestui om al lui Dumnezeu, din tinerețea sa, pe când era păstor al turmei tatălui său, și până la moarte. Chiar și copiii sunt fascinați de întâmplări din viața lui David, cum este cea a uciderii lui Goliat cu doar o praștie și câteva pietre de rău.

Acest om, care a marcat istoria unei națiuni întregi timp de trei milenii, dar și pe cea a creștinilor din toate zările de două mii de ani încoace, ne este prezentat pe paginile Bibliei cu umbre și lumini, cu căderi și biruințe, într-o lumină nepărtinitoare, pe care numai un Dumnezeu drept putea să o lase în Cuvântul Său.

Iar atunci când citim raportul întunecat al căderii lui, al păcatului îngrozitor pe care l-a săvârșit într-un moment de neveghere, probabil că ne întrebăm în inima noastră: Cum mai poate Dumnezeu să-l considere pe un om care a căzut până în cel mai întunecat abis al păcatului un „om după inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13, 22 )?

Un răspuns la această întrebare îl reprezintă psalmii lui David, în mod deosebit acei psalmi în care el își pune sufletul pe masă în văzul tuturor, fără să-și ascundă dilemele, frământările și temerile. Unul dintre aceștia este Psalmul 16, o rugăciune prin care autorul lui ne deschide o fereastră numai de el știută spre tainele propriului său suflet, spre omul sau lăuntric.

Și ce vedem privind prin această fereastră? Vedem ceea ce Dumnezeu apreciază cel mai mult la o ființă umană decăzută: un suflet sincer, curat și umilit, asemenea unei pietre prețioase. Dar dacă această piatră prețioasă a căzut în noroi? Ce contează? Chiar și căzut în noroiul negru și respingător, diamantul tot diamant rămâne. Iar Dumnezeu, în harul Sau nemărginit, este însetat să găsească astfel de nestemate, chiar dacă ele au căzut, din neatenție, în noroiul respingător al păcatului.

Probabil că puțini creștini din zilele noastre au căzut atât de jos ca David. Dar oare câți dintre cei care au avut experiența căderii lui au cunoscut aceeași profunzime a căinței lui? V-ați gândit vreodată că autorul frumosului Psalm 51, psalmul pocăinței lui David, nu este un om de rând, ci însuși împăratul poporului Israel, cel uns de Dumnezeu pentru a conduce destinele poporului ales?

Cine dintre împărații lumii, în afară de David, s-a făcut atât de vulnerabil înaintea propriului său popor, încât să scrie psalmi despre slăbiciunile și căderile lui? Care împărați și conducători ai națiunilor au lăsat pentru posteritate un raport mai mișcător al pocăinței lor decât cel pe care îl avem în psalmii lui David?

Unii arată cu degetul spre căderea lui, încercând să-și scuze propriile lor căderi și păcate. Dar câți manifestă aceeași pocăință pentru păcatele lor așa cum a făcut-o David? Câți Îl iubesc pe Dumnezeu la fel de profund caă el? Câți au un univers interior la fel de bogat ca cel al cântărețului plăcut al lui Israel?

Și dacă încă nu suntem convinși de ce Dumnezeu îl consideră pe David un „om după inima Mea”, să pătrundem în sufletul marelui om al lui Dumnezeu, așa cum este el zugrăvit în Psalmul 16.

„Eu zic Domnului: „Tu ești Dumnezeul meu…”

     De ce este atât de atrăgător și emoționant Psalmul 16? Poate și pentru faptul că psalmistul deschide ușa spre acea cameră tainică a sufletului său, lăsându-ne să ascultăm câte ceva din dialogul său intim cu Creatorul său.

De fapt, David ne învață aici ce înseamnă adevărată rugăciune. Și aceasta fără să ne dea sfaturi, fără să prezinte tehnici de rugăciune, ci pur și simplu prezentându-ne propria lui experiență în acest sens. Este recunoscut faptul că educația prin aluzie și prin modele este superioară celei care se bazează pe legi, rânduieli și reguli.

Priviți la David și ascultați-l cum I se adresează Dumnezeului său direct, fără artificii, fără cuvinte pompoase și bolboroseli care să impresioneze: „Tu ești Dumnezeul meu, Tu ești singura mea fericire… Îmi vei arăta cărarea vieții, înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice la dreapta Ta” ( vers. 2. 11 ).

Când te-ai rugat ultima dată cu o inimă atât de curată ca a lui David? I-ai spus vreodată Domnului tău ca El reprezintă totul pentru tine? I-ai spus vreodată că Îl iubești și că încrederea ta în El străbate întunecimile mormântului?

Dacă vrei să obții calificativul maxim, pe care cerul i l-a acordat lui David: „om după inima lui Dumnezeu”, oare nu ar trebui să faci o schimbare în felul tău de a te ruga? Oare nu ar trebui să renunți la anumite șabloane sau la rugăciunile scrise alții, rostind înaintea lui Dumnezeu doar câteva cuvinte simple, dar izvorâte dintr-o inimă curată? Renunță la cuvinte pompoase, la fraze lungi și afirmații fără acoperire. Renunță la inhibiții înaintea Tatălui ceresc și fii tu însuți, fără mască și fără temerea că vei fi respins.

Spune-i Domnului ce simți pentru El și nu te uita la ceas când te rogi, căci timpul trebuie să dispară când te afli înaintea Creatorului tău. Dacă stai două minute sau două ore înaintea lui Dumnezeu, nu vei ști când a trecut acel timp. Fii sincer, deschis, cu o inimă curată și nu-I ascunde nimic Celui ce vede și știe totul.

Dacă vei face aceste câteva lucruri simple și la îndemâna oricui, vei simți că Dumnezeu a coborât lângă tine, până acolo încât vei avea senzația că îi simți căldură mâinii care te binecuvântă. De fapt, nu El Se va coborî la tine, ci tu te vei înălța până la El. Acesta este, de fapt, rostul rugăciunii.

„Tu ești singura mea fericire”

     Psalmul 16 conține o mărturie emoționantă. În câteva cuvinte simple, David ne prezintă motivele bucuriei sale profunde și secretele fericirii sale depline. Dacă analizam cu atenție aceste motive, vom observa că niciunul dintre ele nu este legat de omul exterior, material, ci de omul lăuntric, spiritual.

Nici vorbă de avere, viață lungă, putere lumească sau poziție socială! Bucuria debordantă pe care o exprimă David în acest psalm este legată de lucrurile duhovnicești, de partea nevăzută a trăirilor umane, nicidecum de lucrurile materiale ale existenței noastre. Iată o scurtă trecere în revistă a motivelor sale de bucurie:

1) Viața psalmistului se află sub ocrotirea lui Dumnezeu: „Păzește-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred. Eu zic Domnului: „Tu ești Domnul meu, Tu ești singura mea fericire” ( vers. 1.2 ).

2) Plăcerea lui sunt oamenii evlavioși cu care are părtășie: „Sfinții care sunt în țară, oamenii evlavioși, sunt toată plăcerea mea” ( vers. 3 ).

3) Prioritatea vieții lui este Dumnezeu: „Domnul este partea mea de moștenire și paharul meu” ( vers. 5 ).

4) Partea sa în viață nu este norocul, ci Providența divină care-l călăuzește: „Tu îmi îndrepți șorțul meu” ( vers. 5 up. ).

5) Posesiunile sale sunt durabile, neatacate de molii sau furate de hoți: „O moștenire plăcută mi-a căzut la sorți, o frumoasă moșie mi-a fost dată” ( vers. 6 ).

6) Psalmistul este călăuzit și sfătuit la fiecare pas de Dumnezeul său: „Eu binecuvântez pe Domnul care mă sfătuiește, căci până și noaptea îmi dă îndemnuri inima” ( vers. 7 )

7) El are privilegiul de a-L avea pe Dumnezeu la dreapta lui în orice vreme: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei; când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea, inima mi se bucură, sufletul mi se veselește și trupul mi se odihnește în liniște” ( vers. 8.9 ).

8) Perspectiva lui David se întinde dincolo de mormânt, fiind legată de veșnicie: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice la dreapta Ta” ( vers. 10.11 ).

Acestea sunt cele opt motive ale bucuriei profunde pe care o simte psalmistul David în inima sa. Un om care ajunge să spună despre Dumnezeu că El este singura lui fericire deplină, care spune despre El că este partea lui de moștenire și Cel care-l îndrumă pe cărările vieții, un om care-L simte pe Dumnezeu mereu la dreapta lui, ajutându-l să privească cu nădejde dincolo de pragul mormântului, un astfel de om nu poate fi decât un „om după inima lui Dumnezeu”.

Desigur, David a avut căderile sale, unele chiar spectaculoase. Însă el n-a căzut de pe drumul spre cer, ci pe acest drum, știind să se ridice din nou, prinzându-se cu încredere de mâna harului divin. El nu a abandonat niciodată calea sfințirii. Și, pentru că David a știut să-și gestioneze căderile, apelând la soluția cea bună de a ieși din criză – pocăința, Dumnezeu a făcut ca fiecare criză din viața lui să devină o trambulină spre o viață spirituală și mai înaltă, mai aproape de cer.

Iată de ce Dumnezeu l-a iubit atât de mult pe un om cu aceleași slăbiciuni ca ale noastre, dar care a știut să le așeze în mâinile atotputernicului său Tata ceresc.

Profeții mesianice

     Dacă privim Psalmul 16 doar din perspectivă umană, doar ca o descriere a unor trăiri ale psalmistului, nu avem decât să-l apreciem pe David pentru noblețea lui. Să ne gândim doar la faptul că experiența descrisă în psalm este aceea a unui om hăituit pe nedrept de vrăjmași, urât fără temei de cei pe care-i iubea și respecta.

Mă întreb: Dacă mie mi s-ar fi întâmplat ceea ce i s-a întâmplat lui David, oare cum ar fi arătat rugăciunile mele? Dacă eu aș fi fost urmărit și hăitut de sabia lui Saul, care ar fi fost conținutul rugăciunilor mele? Oare nu m-aș fi plâns întruna lui Dumnezeu? Oare nu aș fi cârtit împotriva Lui pentru că îngăduie să fiu nedreptățit de oameni răi?

În pofida situației lui nesigure, în condițiile în care viața îi atârna adesea de un singur fir, David nu se plânge, ci se bucură de prezența lui Dumnezeu, făcând din Acesta adevărata lui fericire.

Însă semnificațiile Psalmului 16 întrec cu mult aceste simple trăiri ale lui David. De fapt, psalmul descrie fericirea deplină a vieții unui om desăvârșit înaintea lui Dumnezeu. Iar acest Om este doar Iisus Christos. El este cel care L-a avut în fiecare clipă pe Tatăl la dreapta Sa; El este Cel care a făcut din Tatăl Său partea Sa de moștenire și paharul Său; El este Cel care S-a încrezut nu în norocul oamenilor, ci în călăuzirea Providenței divine.

Iisus Christos a fost Cel care a avut o comuniune atât de intimă cu Tatăl Său ceresc încât Îi auzea îndemnurile în inimă chiar și noaptea, în orele petrecute în meditație și rugăciune. El este cel care a făcut din Tatăl Său singura Lui fericire deplină și adevărată.

Finalul psalmului este evident profetic, deoarece el nu s-a împlinit literal în viața lui David, ci doar în experiența Mântuitorului: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” ( vers. 10 ).

Mesianitatea Psalmului 16 a fost pe deplin înțeleasă de scriitorii Noului Testament. În cuvântarea sa din Ziua Cincizecimii, apostolul Petru citează din finalul Psalmului 16, aplicându-l nu la David, ci la învierea Mântuitorului:

     „Căci David zice despre El: „Eu aveam întotdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima și mi se veselește limba; chiar și trupul mi se va odihni în nădejde, căci nu-mi vei lăsa sufletul în locuința morților și nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.

     Mi-ai făcut cunoscut căile vieții și mă vei umplea de bucurie cu starea Ta de față. Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraților, să vă spun fără sfială, că a murit și a fost îngropat; și mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.

     Fiindcă David era proroc și știa că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că vă ridica pe unul din urmașii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Christos a prorocit și a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în locuința morților și trupul lui nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus și noi suntem martori ai Lui” ( Fapte 2, 25‑32 ).

Indiferent din ce perspectivă este privit Psalmul 16: cea umană, legată strict de experiența lui David, sau cea divină, profetică, legată de viața lui Iisus Christos, el rămâne un model de devoțiune, de viață spirituală înaltă. Un model de cum trebuie să arate omul nostru lăuntric, dacă vrem să primim din partea cerului același calificativ prețios: „om după inima Mea”.

Lori Balogh