Există șanse pentru cei căzuți de la credință?
Unul dintre cele mai tulburătoare avertismente pe care le găsim pe paginile Bibliei este cel din Epistola către evrei 6,4‑6: „Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.”
Pasajul biblic citat mai sus a reprezentat întotdeauna o sursă de neliniște și descurajare pentru unii creștini, fiind unul dintre cele mai dezbătute în întreaga istorie a creștinismului. Mulți au văzut în aceste versete, scoase din contextul lor, imposibilitatea ca cei căzuți de la credință (apostați) să se mai întoarcă vreodată la Dumnezeu. Și aceasta din cauza afirmației lui Pavel făcută în dreptul celor care s-au îndepărtat de El: „este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință.” Expresia „este cu neputință” pare să înlăture orice speranță că acești oameni vor mai putea intra vreodată într-o relație mântuitoare cu Domnul Christos și cu Biserica Sa.
Epistola către evrei amintește de patru lucruri imposibile: 1) Este imposibil ca Dumnezeu să mintă (vezi Evrei 6,18); 2) Este imposibil ca sângele taurilor și țapilor să șteargă păcatele (vezi Evrei 10,4); 3) Este imposibil ca un om să fie plăcut lui Dumnezeu fără credință (Evrei 11,6); 4) Este imposibil ca cei care au fost luminați odată de Duhul lui Dumnezeu să fie reînnoiți, dacă au căzut de la credință (Evrei 6,4‑6).
Întrebarea pe care o ridică acest pasaj este următoarea: Mai există vreo speranță pentru cei care au apostaziat? Mai pot fi ei recuperați și reintegrați în slujirea creștină?
Dacă citim contextul în care se află acest pasaj, din versetele premergătoare înțelegem îngrijorarea apostolului Pavel față de manifestarea unei leneviri spirituale în rândurile credincioșilor. În loc să devină învățători care să-i călăuzească pe alții pe calea mântuirii, aceștia rămăseseră nedezvoltați spiritual, niște prunci în ale credinței, care nu suportau „hrana tare”, ci doar laptele „celor dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu” (vezi Evrei 5,12‑14). Dacă ar fi continuat să persiste în această letargie spirituală, acești creștini s-ar fi aflat în pericolul unei apostazii totale, fapt pe care Pavel dorea să-l evite cu orice preț.
Privind la sfaturile și îndemnurile care urmează după acest pasaj, înțelegem dorința apostolului de a-i încuraja pe credincioși să ducă o viață spirituală deplină în Domnul Christos. Lăudându-i pentru „osteneala” și dragostea lor pentru Numele lui Christos, dar și pentru faptele bune făcute semenilor lor (vers.10), Pavel nu ezită să le transmită direct marea dorință a sufletului său:
„Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă, ca să păstreze până la sfârșit o deplină nădejde, așa încât să nu vă leneviți, ci să călcați pe urmele celor ce, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele” (vers.11.12).
Așadar, a folosi pasajul din Evrei 6,4‑6 doar pentru a descuraja un suflet, nu este în intenția autorului acestei epistole. Totuși, cuvintele lui Pavel reprezintă un avertisment cât se poate de serios, căci ele ne trimit cu gândul la păcatul de neiertat despre care vorbește Însuși Mântuitorul (vezi Matei 12,31.32).
Afirmațiile lui Pavel au fost interpretate în multe feluri, însă două dintre ele merită atenția noastră.
1) Unii comentatori afirmă că pasajul în discuție se referă la păcatul de neiertat, despre care a vorbit Însuși Mântuitorul în Matei 12,31.32: „De aceea, vă spun: Orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”
2) Alți comentatori susțin că pasajul acesta nu ne lasă fără speranță, ci ne vorbește despre o speranță condiționată. Ei se bazează pe versetul 9, care aduce o undă de optimism în această privință: „Măcar că vorbim astfel, prea iubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune care însoțesc mântuirea.”
Cei mai mulți interpreți acceptă prima interpretare, însă nici a doua nu este de neglijat. Este de subliniat faptul că iudeii considerau că aceia care păcătuiau cu voia, încrezându-se într-o pocăință viitoare, nu mai puteau să se întoarcă la Dumnezeu. Iată câteva afirmații în acest sens, consemnate în Comentariile Biblice AZS:
„Dacă cineva spune: voi păcătui și mă voi pocăi, voi păcătui și mă voi pocăi, nu i se va da nicio ocazie să se pocăiască. [dacă cineva spune]: voi păcătui și Ziua Ispășirii va aduce ispășire pentru mine, Ziua Ispășirii nu-i va aduce nicio ispășire” (Misnah Yoma 8. 9, Soncio ed. of the Talmud, p. 423).
Ei învățau, de asemenea că pocăința era imposibilă omului care conducea mulțimea spre păcat: „Oricine conduce pe mulți să fie neprihăniți, prin acela nu vine păcatul; și oricine conduce pe mulți spre păcat, aceștia nu-i oferă posibilitatea de a se pocăi” (Misnah, Aboth 5. 18 Soncino ed. of the Talmud, P. 71).
Este, de asemenea, interesant un alt pasaj din Cartea lui Sirach: „Nu zice ‘Am păcătuit, dar ce mi s-a întâmplat’ Căci Jahve suferă mult. Nu te bizui pe iertare, căci vei adăuga păcat după păcat. Și nu zice ‘Îndurările Sale sunt mari, El va ierta mulțimea nelegiuirilor mele’; căci mila și mânia sunt ale Sale și mâhnirea Lui rămâne asupra celui neevlavios. Nu întârzia să te întorci la El și nu amâna de pe o zi pe alta; căci îndată vine mânia Sa și în vremea răzbunării vei pieri” (ch. 5:4‑7; R. H. Charles, „The Apocrypha and Pseudopigrapha of the Old Testament”, vol. 1, p. 332).
Pasajul din Evrei 6,4‑6 ridică câteva întrebări:
1) Oamenii despre care amintește apostolul au fost vreodată credincioși sinceri sau doar au jucat teatru? Au fost creștini onești sau ipocriți?
2) Cât de mult au căzut acești creștini? A fost o cădere totală, definitivă, sau una parțială, temporară?
3) Cei căzuți în felul acesta mai au șanse la mântuire?
Din conținutul pasajului reiese că Pavel se referă la o categorie de credincioși care au fost cândva sinceri și care au avut o experiență profundă cu Dumnezeu. Persoanele la care se referă autorul Epistolei către evrei trec prin experiența unei apostazii majore. Privilegiile deosebite pe care le-au avut, care sunt amintite de Pavel, fac din căderea lor de la credință o adevărată dramă. Oamenii aceștia au fost „luminați odată, au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor” (vers.4.5), ceea ce înseamnă că nu au jucat teatru.
Toate aceste elemente sunt enumerate pentru a arăta că acești oameni au avut o experiență reală cu Dumnezeu. Ei au fost martori în propria lor viață, dar și în viețile altora, ale minunilor harului divin. Din punct de vedere spiritual, acestor oameni li s-a dat mult, de aceea li se cere mult.
Probabil că cel mai bun exemplu pentru această categorie de creștini este cel al lui Iuda. Trăind timp de trei ani și jumătate în preajma Mântuitorului, Iuda a fost „luminat” pe deplin cu privire la planurile și caracterul lui Dumnezeu, a gustat din darul cerului pentru omul păcătos (harul și dragostea iertătoare), a fost părtaș Duhului Sfânt în misiunile de evanghelizare la care a participat alături de ceilalți ucenici și s-a hrănit din plin din Cuvântul scris și întrupat al lui Dumnezeu. Dar în ciuda tuturor acestor privilegii, Iuda a căzut total și definitiv, ieșind din har și pierzându-și mântuirea.
De ce se spune despre acești oameni ca „este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință”? Aici nu este vorba de oameni care doresc pocăința cu toată sinceritatea, aceasta devenind imposibilă pentru ei, ci de oameni care nu mai doresc să se întoarcă la Dumnezeu, devenind cei mai aprigi dușmani ai Lui și ai Bisericii Sale.. Aici e vorba despre o cădere totală, o apostazie generală și definitivă.
Pavel nu vorbește în acest pasaj despre căderi accidentale de pe calea credinței, de păcate comise fără voie sau de păcatele cu voia, dar făcute în mod accidental. Pentru astfel de căderi temporare și parțiale Biblia ne oferă soluții ale harului lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 1,9; 2,1). De asemenea, Pavel nu vorbește aici despre lupta obișnuită a credinței, în care credinciosul este uneori biruit de ispită și, dacă se întoarce la Dumnezeu, este primit, iertat și mântuit.
Imposibilitatea unor astfel de oameni de a se întoarce la Dumnezeu nu este un act răzbunător din partea Creatorului față de cei care i-au întors spatele, ci o dovadă de respect față de alegerea pe care acești oameni au făcut-o în mod deliberat. Întoarcerea lor este „cu neputință” nu pentru că ea ar fi imposibilă pentru Dumnezeu, ci pentru că ei nu îngăduie ca ea să fie posibilă. Orice apostazie prelungită și pe deplin conștientă este o sinucidere spirituală (dar și fizică) deliberată.
Conform declarației lui Pavel, cei care apostaziază în mod deliberat și nu vor să renunțe la atitudinea lor răzvrătită, „răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.” Ce semnificație are această afirmație dramatică?
Este un lucru grav să-L dai pe Mântuitorul lumii pentru a fi răstignit. Însă una este să o faci fără să știi Cine este El și fără să-L cunoști din propria experiență și alta este să-L dai să fie răstignit după ce ai fost alături de El în momentele importante ale vieții, după ce ai gustat din bunătatea și harul Său, și după ce ai ajuns la convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Un om care a umblat cu Iisus o vreme îndelungată, dar care se întoarce apoi la viața sa lumească, pe care o iubește mai mult decât pe El, nu face altceva decât să dea ocazie lumii să-L batjocorească din nou pe Mântuitorul.
Dacă prima răstignire a lui Iisus a fost o moarte ispășitoare pentru păcatele mărturisite ale omului, cea de-a doua răstignire, spiritual vorbind, este mai degrabă o moarte pentru ca omul să fie liber să păcătuiască cât vrea și fără să fie deranjat. Dacă prima răstignire a fost o jertfă mai degrabă decât o crimă, cea de-a doua răstignire este cu siguranță o crimă cu premeditare.
Cei mai mulți evrei din vremea lui Iisus nu au știut ce fac și pe Cine au trimis la moarte. Astfel se explică rugăciunea Mântuitorului: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23,34). Cea de-a două răstignire a lui Iisus este însă premeditată și în deplină cunoștință de cauză. Cei apostaziați știu în cine au crezut până la căderea lor de la credință, de aceea și vinovăția lor este cu totul alta. În ciuda „armistițiului” ratificat cu Însuși sângele lui Iisus curs pe cruce, acești oameni întorc deliberat armele împotriva Lui, dând dovadă de înaltă trădare.
Pentru acești oameni reînnoirea este imposibilă nu pentru că Dumnezeu o face imposibilă, ci pentru că ei au ales pentru totdeauna să treacă în tabăra adversă, trădând cauza lui Dumnezeu fără nicio remușcare. Dacă în trecut acești oameni aveau mustrări de conștiință, acum conștiința lor tace și chiar aprobă atitudinea lor sfidătoare față de Dumnezeu. Dacă în trecut lucrau călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, acum Duhul Sfânt i-a părăsit pentru totdeauna, rămânând reci, insensibili, răi și tot mai dominați de forțele răului. A cădea de la credință se poate întâmpla oricui și este regretabil. Însă a rămâne căzut în mod voit și definitiv este o tragedie.
Mai pot astfel de oameni să ajungă într-o relație profundă cu Domnul Christos? Pavel spune clar: „este cu neputință să fie înnoiți iarăși” (vers.6). De ce? Pentru că nu mai este cine să-i înnoiască. Părăsiți de Duhul Sfânt pentru totdeauna, nu mai este cine să le sensibilizeze conștiința, nu mai este cine să-i mustre pentru păcat, nu mai este cine să le dea putere să învingă răul și să-i sfințească. Fără Duhul Sfânt, inima devine goală și pregătită să fie luată în stăpânire de duhurile rele despre care a vorbit Mântuitorul în parabola Sa (vezi Matei 12,43‑45).
Cheia interpretării întregului pasaj din Evrei 6,4‑6 se află în modul în care este tradus și înțeles cuvântul „fiindcă” din versetul 6. Comentariile Biblice AZS ne spun cu privire la acest cuvânt următoarele:
„Unii comentatori sugerează că aici propoziția este temporală și că ar fi corectă următoarea traducere: „Este cu neputință să fie înnoiți iarăși, și aduși la pocăință, câtă vreme continuă să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu”. O astfel de folosire temporală a participiului este obișnuită în greacă. Dacă este adoptată această variantă, atunci ideea este că aceia care apostaziază nu pot fi readuși la credință câtă vreme continuă de a fi nepocăiți.”
Dacă este adoptată folosirea cauzală a participiului („văzând” – KJV, „fiindcă” – traducerea Cornilescu – „deoarece” etc.), atunci pasajul se referă la păcatul de neiertat, deoarece numai cei vinovați de acest păcat nu pot fi readuși la pocăință. Păcatul acesta se manifestă de obicei prin rezistența continuă la chemarea lui Dumnezeu și la apelul Duhului Sfânt. El constă într-o împietrire a inimii, până când omul nu mai poate să răspundă glasului divin. De aceea, o persoană care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt nu mai are nicio remușcare, niciun sentiment de întristare pentru păcat, nicio dorință de a se feri de el, iar conștiința nu-l mai învinuiește. Dacă cineva are o dorință sinceră de a face ce este bine, atunci poate fi sigur că încă mai este nădejde pentru el.
Lucrul acesta ar trebui să fie o sursă de mângâiere pentru sufletul descurajat, dar nu trebuie în niciun caz să fie folosit ca un îndemn la nepăsare. Dumnezeu dorește să-i mângâie pe cei descurajați, dar vrea de asemenea să-l avertizeze pe poporul Său cu privire la primejdia de a ajunge la punctul de unde nu se mai pot întoarce.”
Mesajul lui Pavel este cât se poate de solemn: Harul lui Dumnezeu este suficient pentru mântuirea celui mai mare păcătos dintre păcătoși, însă harul nu este un elastic care poate fi întins la infinit. Există o limită a harului dincolo de care, dacă omul trece de bunăvoie și în deplină cunoștință de cauză, Duhul Sfânt nu mai poate lucra, lăsându-l să suporte consecințele propriilor alegeri.
De aceea, avertismentul apostolului, deși este însoțit de cele mai călduroase încurajări spre o viețuire creștină plină de prezența lui Christos, este cât se poate de serios. Nu orice alunecare înseamnă și o cădere definitivă, totală. Dar orice alunecare poate duce la o cădere definitivă și la o apostazie totală, dacă omul nu se întoarce cu toată ființa lui spre „singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Christos”, Marele nostru Preot (1 Timotei 2,5; Evrei 8,1.2).
Lori Balogh
