Psalmul 17 – O rugăciune pentru izbăvire

Psalmul 17 – O rugăciune pentru izbăvire

1. „Doamne, ascultă-mi pricina nevinovată, ia aminte la strigătele mele, pleacă urechea la rugăciunea mea, făcută cu buze neprefăcute!
2. Să se arate dreptatea mea înaintea Ta, și să privească ochii Tăi neprihănirea mea!
3. Dacă îmi vei încerca inima, dacă o vei cerceta noaptea, dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic: căci ce-mi iese din gură, aceea și gândesc.
4. Cât privește legăturile cu oamenii, eu, după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori;
5. pașii mei stau neclintiți pe cărările Tale și nu mi se clatină picioarele.
6. Strig către Tine, căci m-asculți, Dumnezeule! Pleacă-Ți urechea spre mine, ascultă cuvântul meu!
7. Arată-Ți bunătatea Ta cea minunată, Tu, care scapi pe cei ce caută adăpost și-i izbăvești de potrivnicii lor prin dreapta Ta!
8. Păzește-mă ca lumina ochiului, ocrotește-mă la umbra aripilor Tale
9. de cei răi, care mă prigonesc, de vrăjmașii mei de moarte, care mă împresoară.
10. Ei își închid inima, au cuvinte semețe în gură.
11. Se țin de pașii mei, mă înconjoară chiar, mă pândesc, ca să mă trântească la pământ.
12. Parcă ar fi un leu lacom după pradă, un pui de leu care stă la pândă în culcușul lui.
13. Scoală-Te, Doamne, ieși înaintea vrăjmașului, doboară-l! Izbăvește-mă de cel rău cu sabia Ta!
14. Scapă-mă de oameni, cu mâna Ta, Doamne, de oamenii lumii acesteia, care își au partea lor în viața aceasta și cărora le umpli pântecele cu bunătățile Tale. Copiii lor sunt sătui, și prisosul lor îl lasă pruncilor lor.
15. Dar eu, în nevinovăția mea, voi vedea fața Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.”

Strigătele disperării sau ale încrederii?

     Oare de ce strigă oamenii unii la alții atunci când se ceartă? De ce nu-și șoptesc cuvintele ca atunci când se iubesc? Poate și pentru că inimile lor s-au depărtat atât de mult una de alta, încât cuvintele liniștite nu mai pot fi auzite.

Oare de ce strigă oamenii la Dumnezeu în rugăciunile lor? De ce nu rostesc ei cuvinte liniștite, ca și când Dumnezeu ar fi lângă ei, ascultându-i ca cel mai bun prieten? Probabil că unii fac lucrul acesta din același motiv: s-au certat cu Dumnezeu și s-au depărtat atât de mult de El, încât au senzația că El nu-i mai aude. Să fie această explicația și în cazul lui David?

De ce strigă el în Psalmul 17: „Doamne, ascultă-mi pricina nevinovată, ia aminte la strigătele mele, pleacă urechea la rugăciunea mea, făcută cu buze neprefăcute” ( vers. 1 )?

Nu, nu disperarea este motivul strigătelor sale, ci încrederea că va fi ascultat. Când copilul plânge și strigă către mama lui pentru că îi este foame, nu disperarea îl determină să facă acest lucru, ci tocmai deplina încredere ca mama îi va potoli foamea.

Dacă uneori strigăm la Dumnezeu după ajutor, aceasta se întâmplă nu pentru că ne temem că ne-a părăsit și nu-I mai păsa de noi. Motivul este cu totul altul: urgența. Strigătul în rugăciune nu este întotdeauna manifestarea disperării omului care se simte părăsit de Dumnezeu, ci a dorinței fierbinți ca El să intervină urgent în rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm.

Strigătele lui David nu se datorează faptului că s-a înstrăinat de Dumnezeu, ci dimpotrivă, pentru că are deplină încredere că El este aproape și poate să vină în ajutorul său: „Strig către Tine, căci m-asculți, Dumnezeule!” ( vers. 6 pp. ).

Vedeți cât de înșelătoare sunt aparențele?

Noblețea unui caracter

     Nu cunoaștem încercările prin care trecea psalmistul în momentul scrierii acestui psalm, însă este cert faptul că el trecea printr-o perioadă tulbure și agitată, plină de emoții și imprevizibil. Din cuprinsul psalmului înțelegem că viața lui David era în mare pericol, căci el amintește de „vrăjmașii lui de moarte” care-l împresoară ( vers. 9 ), care-l pândesc ca să-l trântească la pământ ( vers. 11 ), asemenea unui leu lacom după pradă ( vers. 12 ).

Din relatările Scripturii înțelegem cine erau acești oameni răi, dușmanii săi de moarte: Saul și acoliții lui. Adică tocmai aceia pe care îi iubea, îi respecta și pe care îi slujise cu prețul propriei vieți.

     „Dar de ce, David, nu ți-ai făcut singur dreptate? De două ori ai avut ocazia să-l ucizi pe Saul cu propria ta mână, trimițându-l în țara umbrelor. De ce, totuși, nu ai făcut-o? De ce Îi ceri lui Dumnezeu să facă pentru tine ceea ce poți face tu însuți? De ce?”

     „Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o așa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului” ( 1 Samuel 24,6 ).

Aici putem vedea noblețea caracterului lui David și acum putem înțelege mai clar de ce Însuși Dumnezeu îl numește „om după inima Mea” ( Fapte 13,22 ).

Când cei din jur îți sugerează soluții omenești ca să ieși din criză sau tu însuți ești ispitit să te bazezi pe propria ta înțelepciune, fără ca, totuși, să apelezi la ele, ci te încrezi în Dumnezeu, aceasta înseamnă încredere deplină în Dumnezeu, dependență de El, umblare cu El.

David a dovedit cu prisosință că, înainte de a fi un demnitar al propriului său popor, a fost în primul rând un om de omenie, un copil al lui Dumnezeu care a știut să încredințeze Tatălui ceresc cârma vieții sale, atât în momentele de bucurie ale vieții, cât și în cele de durere și încercare.

Argumentele unei rugăciuni ascultate

     Dacă este un lucru care ne izbește privirile atunci când citim Psalmul 17, acela este îndrăzneală psalmistului înaintea lui Dumnezeu. Este un lucru bun sau un lucru rău să venim înaintea Suveranului Universului cu îndrăzneală?

În Pilda fariseului și vameșului, Mântuitorul ne vorbește despre îndrăzneala fariseului care vine înaintea lui Dumnezeu în rugăciune fără nicio inhibiție: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele” ( Luca 18, 11.12 ).

Prin contrast, „vameșul sta deoparte și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” ( vers. 13 ). Concluzia Mântuitorului probabil că i-a șocat pe ascultătorii săi: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește, va fi înălțat” ( vers. 14 ).

Așadar, este bine să venim cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu în rugăciunile noastre? Depinde de motivația care se ascunde în spatele ei. Apostolul Ioan îi îndeamnă pe credincioși să vină cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, asigurându-i că „îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” ( 1 Ioan 5,14 ).

De ce îndrăzneala fariseului din pildă nu a fost plăcută lui Dumnezeu? Din cel puțin două motive: 1) El nu a cerut nimic lui Dumnezeu în rugăciunea lui, ca unul care își era atotsuficient. Rugăciunea lui era doar o semnătură în condica de prezență a cerului. 2) Atitudinea arogantă față de semenii lui. O astfel de îndrăzneală se numește tupeu, iar atunci când tupeul se manifestă vis-a-vis de Persoana lui Dumnezeu, este grav.

Pe ce se baza îndrăzneala lui David atunci când se ruga cu atâta ardoare pentru a fi izbăvit? Ascultați-l! „Pleacă urechea la rugăciunea mea, făcută cu buze neprefăcute! Să se arate dreptatea mea înaintea Ta și să privească ochii Tăi neprihănirea mea! Dacă îmi vei cerca inima, dacă o vei cerceta noaptea, dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic, căci ce-mi iese din gură, aceea gândesc. Cât privește legăturile cu oamenii, eu, după cuvântul buzelor Tale mă feresc de calea celor asupritori, pașii mei stau neclintiți pe cărările Tale și nu mi se clatină picioarele.” ( vers. 1 up – 5 ).

„Dreptatea mea”, „neprihănirea mea”... Nu sună toate acestea ca și rugăciunea fariseului din pildă? Aparent, da. Însă este o mare diferență între atitudinea lui David și cea a fariseului. David îi cere lui Dumnezeu să-i cerceteze viața, vorbirea și inima, cu trăirile ei cele mai ascunse. Fariseul nu-i cere lui Dumnezeu așa ceva. El doar își expune pe „tarabă” propria sa neprihănire, de care este atât de convins.

Era David un om desăvârșit, un om fără păcat, așa cum pare să reiasă din afirmațiile lui? Nicidecum! David nu era desăvârșit ca om, însă relația lui cu Dumnezeu era desăvârșită. Pe această relație, de care era sigur, se baza îndrăzneala lui înaintea lui Dumnezeu. Pe această relație desăvârșită cu Dumnezeu se baza neprihănirea sa, dreptatea sa, curăția inimii sale. David înțelegea ce înseamnă să fii acoperit cu neprihănirea lui Christos și de aceea el avea curaj să vină înaintea cerului cu viața lui ca o carte deschisă.

Când vii înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, ai îndrăzneala fariseului sau curajul lui David? Înaintea ochiului atotvăzător al Tatălui ceresc, orice disimulare, orice falsitate sau rezervă nu are sens. Doar o inimă curată, asemenea unei cărți deschise așezată într-o vitrină, este atitudinea pe care o apreciază și o aprobă cerul.

Ziua necazului

     E cumplit să trăiești ziua încercării și să nu ai siguranța că Dumnezeu îți cunoaște suferința și îți ia în seamă strigătele. Dar ca să nu ajungi să trăiești o astfel de experiență, trebuie să ai grijă la ceea ce vede Dumnezeu în viața ta de până în acea zi.

Siguranța că ești ascultat în ziua necazului nu vine nici din ridicarea tonului atunci când ne rugăm, nici din gesturile uneori disperate pe care le facem, nici din promisiunile pe care le facem lui Dumnezeu când suntem strâmtorați. Siguranța noastră izvorăște din relația pe care am cultivat-o de-a lungul vieții cu Dumnezeul nostru, care ne cunoaște cele mai ascunse cute ale sufletelor noastre, gândurile noastre nerostite, faptele noastre făcute când suntem doar noi și El, în intimitatea existenței noastre.

Ziua necazului va veni peste fiecare suflet omenesc, cu siguranță. Este doar o chestiune de timp ca acest lucru să se întâmple. Dar până atunci, ai grijă de viața ta.

Poate că te vei întreba: Dar oare acum, în secolul al XXI-lea, mai poate trăi cineva în neprihănire, asemenea lui David? Când lumea colcăie de corupție, iar păcatul a pătruns până în cele mai ascunse fibre ale ființei umane, mai pot exista oameni după inima lui Dumnezeu?

Fii liniștit! Astfel de întrebări se aud mereu. Le găsim chiar pe paginile Bibliei. „Cine poate sta în picioare” (Apocalipsa 6,17) înaintea unui Dumnezeu sfânt, când lumea întreagă este plecată sub povara vinovăției? Cine poate sta în picioare înaintea unui Dumnezeu sfânt, atunci când El va veni să facă ordine în haosul de pe planeta Sa răzvrătită?

Cartea Apocalipsei ne oferă un răspuns încurajator: „După aceea, m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini” ( Apocalipsa 7,9 ).

Oameni neprihăniți și integri ca David există și vor exista până la sfârșitul timpului. De ce nu am fi și noi printre ei? Trăirea în păcat aduce și condamnarea societății, dar și dezaprobarea lui Dumnezeu. Însă nimeni nu ne va condamna dacă trăim în curăție. E adevărat, trăirea în curăție poate însemna plătirea unui preț… Dar merită!

David încheie psalmul său cu deplină încredere că dincolo de norii întunecați de pe cerul vieții sale se află soarele cel veșnic al eliberării. El mizează pe faptul că va fi apărat de Dumnezeu, pentru că este iubit de El: „Dar eu, în nevinovăția mea, voi vedea Fața Ta; cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău” ( vers. 15 ).

Dacă vei avea o astfel de relație cu Dumnezeu, ziua necazului prin care treci acum și care te face să strigi spre cer, va trece asemenea unui coșmar de noapte. Când te vei trezi din el, când vei deschide ochii în lumea cea nouă pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc, te vei putea sătura de darurile Sale. Te vei putea sătura de chipul Său. O veșnicie întreagă…

Lori Balogh