Psalmul 18 – Psalmul izbavirii

Psalmul 18 – Psalmul izbavirii

     1. „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!

2. Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!

3. Eu strig: „Lăudat să fie Domnul!”, şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.

4. Mă înconjuraseră legăturile morţii şi mă îngroziseră râurile pieirii;

5. mă înfăşuraseră legăturile mormântului şi mă prinseseră laţurile morţii.

6. Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi am strigat către Dumnezeul meu: din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul, şi strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui.

7. Atunci s-a zguduit pământul şi s-a cutremurat, temeliile munţilor s-au mişcat şi s-au clătinat, pentru că El Se mâniase.

8. Din nările Lui se ridica fum, şi un foc mistuitor ieşea din gura Lui: cărbuni aprinşi ţâşneau din ea.

9. A plecat cerurile şi S-a coborât: un nor gros era sub picioarele Lui.

10. Călărea pe un heruvim şi zbura, venea plutind pe aripile vântului.

11. Întunericul Şi-l făcuse învelitoare, iar cortul Lui, împrejurul Lui, erau nişte ape întunecoase şi nori negri.

12. Din strălucirea care se răsfrângea înaintea Lui ieşeau nori care aruncau grindină şi cărbuni de foc.

13. Domnul a tunat în ceruri, Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul cu grindină şi cărbuni de foc.

14. A aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a înmulţit loviturile trăsnetului şi i-a pus pe fugă.

15. Atunci s-a văzut albia apelor şi s-au descoperit temeliile lumii, la mustrarea Ta, Doamne, la vuietul suflării nărilor Tale.

16. El Şi-a întins mâna de sus, m-a apucat, m-a scos din apele cele mari;

17. m-a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic, de vrăjmaşii mei, care erau mai tari decât mine.

18.Ei năvăliseră deodată peste mine în ziua strâmtorării mele; dar Domnul a fost sprijinul meu.

19. El m-a scos la loc larg şi m-a scăpat, pentru că mă iubeşte.

20. Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăţia mâinilor mele:

21. căci am păzit căile Domnului şi n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu.

22. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea şi nu m-am depărtat de la legile Lui.

23. Am fost fără vină faţă de El şi m-am păzit de fărădelegea mea.

24. De aceea, Domnul mi-a răsplătit după neprihănirea mea, după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Lui.

25. Cu cel bun Tu Te arăţi bun, cu omul neprihănit Te arăţi neprihănit;

26. cu cel curat Te arăţi curat, şi cu cel stricat Te porţi după stricăciunea lui.

27. Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte şi smereşti privirile trufaşe.

28. Da, Tu îmi aprinzi lumina mea. Domnul Dumnezeul meu îmi luminează întunericul meu.

29. Cu Tine mă năpustesc asupra unei oşti înarmate, cu Dumnezeul meu sar peste un zid întărit.

30. Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, cuvântul Domnului este încercat: El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.

31. Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul, şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?

32. Dumnezeu mă încinge cu putere şi mă povăţuieşte pe calea cea dreaptă.

33. El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor şi mă aşază pe înălţimile mele.

34. El îmi deprinde mâinile la luptă, aşa că braţele mele întind arcul de aramă.

35. Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, dreapta Ta mă sprijină, şi îndurarea Ta mă face mare.

36. Tu lărgeşti drumul sub paşii mei, şi nu-mi alunecă gleznele.

37. Urmăresc pe vrăjmaşii mei, îi ajung şi nu mă întorc până nu-i nimicesc.

38. Îi zdrobesc, de nu pot să se mai ridice: ei cad sub picioarele mele.

39. Tu mă încingi cu putere pentru luptă şi răpui pe potrivnicii mei sub picioarele mele.

40. Tu faci pe vrăjmaşii mei să dea dosul înaintea mea, şi eu nimicesc pe cei ce mă urăsc.

41. Ei strigă, dar n-are cine să-i scape! Strigă către Domnul, dar nu le răspunde!

42. Îi pisez ca praful pe care-l ia vântul, îi calc în picioare ca noroiul de pe uliţe.

43. Tu mă scapi din neînţelegerile poporului; mă pui în fruntea neamurilor; un popor pe care nu-l cunoşteam îmi este supus.

44. El ascultă de mine la cea dintâi poruncă, fiii străinului mă linguşesc.

45. Fiilor străinului li se înmoaie inima de mine şi ies tremurând din cetăţuile lor.

46. Trăiască Domnul şi binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele,

47. Dumnezeu, Răzbunătorul meu, care îmi supune popoarel

48. şi mă izbăveşte de vrăjmaşii mei! Tu mă înalţi mai presus de potrivnicii mei, mă scapi de omul asupritor.

49. De aceea, Doamne, Te voi lăuda printre neamuri, voi cânta spre slava Numelui Tău.

50. El dă mari izbăviri împăratului Său şi dă îndurare unsului Său: lui David şi seminţei lui pe vecie”.

 

     Rugaciunea si etapele vietii

Fiecare etapa a vietii isi are farmecul ei. Cand suntem copii, de ce-urile nu mai contenesc, iar cererile adresate parintilor nu au sfarsit. Cerem mult si multumim prea putin, iar cei needucati nu multumesc deloc.

Insa pe masura ce ne maturizam, viata ne invata sa cerem mai putin, dar sa multumim mai mult. Fiind tot mai constienti de valoarea lucrurilor pe care le primim, multumirea si recunostinta isi fac tot mai mult loc in viata noastra. Si este bine sa fie asa…

Viata de rugaciune trece si ea prin etape asemanatoare. Cand suntem prunci in credinta, rugaciunile noastre au in centrul lor cereri dupa cereri adresate Tatalui ceresc. In aceasta etapa a vietii, lauda, multumirea si recunostinta sunt pe plan secundar. Insa, pe masura ce ne maturizam spiritual si intelegem mai bine valoarea darurilor venite „de sus, de la Tatal luminilor” ( Iacov 1,17 ), lauda si multumirea ocupa un loc din ce in ce mai important in rugaciunea noastra.

De fapt, este elementul permanent al rugaciunii este lauda, nu cererea. Cand cei mantuiti vor primi mostenirea vietii vesnice cu tot ceea ce presupune ea, probabil ca nu vor mai exista cereri atat de multe in intrevederile nemijlocite cu Tatal ceresc. Insa lauda la adresa Suveranului universului nu va inceta niciodata. Dimpotriva, pe masura ce vor strabate vesnicia si vor admira minunile Creatiei, pe masura ce vor intelege tot mai profund caracterul si planurile lui Dumnezeu, cei mantuiti Il vor lauda cu si mai mult zel, ca manifestare a unei iubiri mereu crescande.

Unde poate fi incadrat Psalmul 18 din acest unghi de vedere ? Este el o rugaciune rostita in etapele de copilarie spirituala, sau dimpotriva, el dovedeste o maturizare spirituala a celui ce l-a compus ? Nu e greu de raspuns. Psalmul 18 este o cantare de lauda, primul din cei aproximativ cincizeci de psalmi compusi sub forma unor cantari de biruinta.

Si ce altceva mai bun putea sa faca David cand, dupa atatia ani de haituire, de temeri si nesiguranta, si pe strada lui a rasarit soarele izbavirii ? Preambulul psalmului confirma acest lucru: „Un psalm al lui David, robul Domnului. El a spus Domnului cuvintele cantarii acesteia cand l-a scapat Domnul din mana tuturor vrajmasilor sai si din mana lui Saul.”

 

     „Te iubesc din inima, Doamne !”

O declaratie de iubire surprinzatoare din partea unuia carte se numeste pe sine „robul Domnului.” Poate un rob sa-si iubeasca stapanul din toata inima lui ? Pot exista astfel de sentimente intr-o oranduire care ii imparte pe oameni in sclavi si stapani de sclavi ?

Da, se poate. Ma gandesc la un singur exemplu biblic: cel al sutasului roman care, din dragoste fatza de robul sau aflat pe patul de moarte, I-a cerut cu insistenta Mantuitorului sa vina si sa-L vindece. Sunt convins ca acel rob, coplesit de atata dragoste si grija din partea stapanului sau, l-a slujit pana la moarte cu aceeasi dragoste de care a avut si el parte.

Daca intre oameni nedesavarsiti este posibil lucrul acesta, oare „robul Domnului” nu poate avea aceleasi sentimente fatza de Cel care i-a dat viata, care l-a umplut de binecuvantari si care l-a mantuit prin jertfirea de Sine ?

Biblia este plina de declaratii de dragoste dinspre Dumnezeu spre om:

„De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata Ta.” ( Isaia 43,4 )

„Domnul mi se arata de departe: Te iubesc cu o iubire vesnica; de aceea iti pastrez bunatatea Mea.” ( Ieremia 31,3 )

„V-am iubit”, zice Domnul !” ( Maleahi 1,2 )

Cat de rare sunt, insa, aceste declaratii de dragoste dinspre om spre Dumnezeu ! De ce oare suntem atat de zgarciti in a ne exprima deschis sentimentele noastre fatza de Dumnezeu ? Este oare o rusine sau o lipsa de demnitate sa-I spunem ce simtim pentru El ? Oare inima Lui de Tata nu tanjeste dupa astfel de cuvinte de la copiii Sai ?

David nu se sfieste si nu are nicio retinere in a-I spune lui Dumnezeu cat de mult Il iubeste. Vedeti ? Uneori ne intrebam cum a putut Dumnezeu sa afirme despre David ca este „om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ), cand stim prea bine cat de adanc s-a afundat el in mocirla pacatului. Insa David nu a ramas acolo, nu s-a complacut in mocirla in care cazuse accidental. S-a ridicat si, apreciind iertarea si harul care i s-au oferit, L-a iubit pe Dumnezeul sau mai mult decat inainte de a avea aceasta experienta dramatica.

Expresia „Te iubesc” inseamna literal „tanjesc dupa Tine, mi-e dor de prezenta Ta”. Daca ar fi sa parafrazam cuvintele psalmistului, ele ar suna astfel: „Doamne, as vrea sa Te strang la piept. Tanjesc dupa clipa aceea in care, aflandu-ma in Fatza Ta, voi putea face lucrul acesta.”

Cata pasiune in relatia dintre un om pacatos si un Dumnezeu sfant ! Exista si in tine aceeasi pasiune ? Cand I-ai spus ultima data Domnului tau: „Doamne, Te iubesc din inima” ? Si daca nu I-ai marturisit niciodata dragostea ta, ce te retine sa o marturisesti ? Inima Lui de Tata tanjeste dupa asa ceva…

 

     Stanca, cetatuie, Izbavitor…

Cantarea de lauda a lui David contine o avalansa de metafore: „Doamne, taria mea… stanca mea, cetatuia mea, Izbavitorul meu… scutul meu… intaritura mea” ( vers. 1.2 ). Atat de mult foloseste psalmistul pronumele personale „meu”, „mea”, incat avem falsa impresie ca el Il socotea pe Dumnezeu drept o proprietate privata.

De ce nu spune el „taria noastra”, „stanca noastra”, „cetatuia noastra” ? Pentru simplul motiv ca aici nu e vorba de posesiuni materiale sau intelectuale, ci de relatii. Si nu orice fel de relatii, ci aceea care este cea mai profunda dintre ele: relatia cu Dumnezeu.

Cand oamenii folosesc prea des pronumele personale „meu”, „mea”, „mei” si „mele” in relatiile dintre ei, nu suna bine. E prea mult egoism acolo. Ascultati-l pe imparatul Nebucadnetar al Babilonului si spuneti daca afirmatiile lui nu ascund un egoism vulgar:

„Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu ca loc de sedere imparateasca, prin puterea bogatiei mele si spre slava maretiei mele ?” ( Daniel 4,30 ).

Insa cand este vorba de relatia cu Dumnezeu, lucrurile se schimba radical. Aici nu mai vorbim de egoism si de proprietati private. Si aceasta pentru simplul motiv ca Dumnezeul meu poate fi in aceeasi masura si Dumnezeul tau, si al lui, si al ei… Dumnezeu Se ofera tuturor in egala masura si aceeasi relatie personala, profunda si onesta, pe care a cultivat-o David cu El, poate fi si experienta mea si a ta.

 

      Arma perfecta

Industria razboiului este mereu in cautarea armei perfecte. Este o alegare dupa Fata Morgana, caci asa-zisei arme perfecte i se gaseste intotdeauna o replica pe masura. Pe plan spiritual, in „razboaiele” Domnului exista o arma perfecta ? O arma care sa ne asigure intotdeauan biruinta, fara exceptie ?

Da, ea exista, iar David ne vorbeste despre ea in Psalmul 18: „Eu strig: „Laudat sa fie Domnul !” Si sunt izbavit de vrajmasii mei.” ( vers. 3 ). Si daca nu suntem pe deplin convinsi ca lauda la adresa lui Dumnezeu este cea mai buna arma de atac si de aparare pe care o putem folosi in lupta credintei, sa ne reamintim de experienta israelitilor, aflati sub conducerea lui Iosafat, intr-un moment de cumpana pentru popor.

Atacati fiind de o coalitie de popoare vrajmase ( toate inrudite cu evreii ! ): moabiti, amoniti si edomiti, israelitii se ingrozesc. Regele lor credincios, Iosafat, cunoastea insa arma perfecta pentru o astfel de criza si a folosit-o:

„Apoi, in invoire cu poporul, a numarat niste cantareti care, imbracati cu podoabe sfinte, si mergand inaintea ostirii, laudau pe Domnul si ziceau: „Laudati pe Domnul, caci indurarea Lui tine in veac !”

     In clipa cand au inceput cantarile si laudele, Domnul a pus o panda impotriva fiilor lui Amon si ai lui Moab si impotriva celor din muntele Seir, care venisera impotriva lui Iuda. Si au fost batuti” ( 2 Cronici 20, 21.22 ).

De ce este bine sa-l laudam pe Dumnezeu chiar inainte de a primi raspuns la rugaciunile noastre ? Pentru ca aceasta este o dovada de incredere in El. Este acel „Multumesc !” anticipat, pe care-l rostim adesea in relatiile dintre noi si care ne obliga.

Dar oare lauda noastra Il obliga si pe Dumnezeu ? Intr-un anumit sens, Il obliga si pe El. Increderea ca ne va raspunde la rugaciunile noastre nu-L poate lasa indiferent. Credinta noastra, fie ea si cat un graunte de mustar, misca mana Celui Atotputernic, iar dragostea pe care ne-o poarta nu-L poate lasa fara un raspuns.

Desigur, Dumnezeu nu e obligat sa ne raspunda ca la apelul de urgenta 112 sau ca la o sonerie. El nu este obligat sa ne raspunda dupa calendarul nostru, caci El are propriul Sau calendar. Insa atunci cand Il laudam si-I multumim anticipat pentru un lucru pe care I L-am cert, El nu ne va dezamagi niciodata. Tatalui ceresc nu-I place sa ramana dator niciunuia din copiii Sai.

 

     Nu-ti ineca amintirile !

Se spune ca daca ne uitam istoria, riscam sa o repetam, cu greselile ei cu tot. Amnezia nu este buna in multe aspecte ale vietii, dar mai ales atunci cand e vorba de drumul pe care ne-a calauzit Dumnezeu pana in prezent.

David se bucura, Il lauda pe Domnul, Ii face declaratii de iubire, dar in acelasi timp se fereste sa uite „gaura gropii” din care a fost izbavit: „Ma inconjurasera legaturile mortii si ma ingrozisera raurile pieirii, ma infasurasera legaturile mormantului si ma prinsesera laturile mortii. Dar in stramtorarea mea am chemat pe Domnul si am strigat catre Dumnezeul meu…” ( vers. 4-6 pp. ).

Teribili trebuie sa fi fost acei ani de fuga, neliniste si teama, pe care David i-a petrecut prin pustiuri, prin paduri sau pesteri, fugind de sabia lui Saul. Mirosul mortii il insotea pretutindeni, insa Dumnezeu l-a izbavit si a facut sa rasara din nou soarele si pe strada lui.

David ar fi putut arunca acele amintiri terifiante in „marea uitarii”, bucurandu-se de clipa prezenta. Insa el stia un adevar pe care, cu cateva sute de ani mai tarziu, profetul Isaia il va scrie in cartea sa: „Ascultati-Ma, voi care umblati dupa neprihanire, care cautati pe Domnul ! Priviti spre stanca din care ati fost ciopliti, sprea gaura gropii din care ati fost scosi !” ( Isaia 51,1 ).

Cand uiti de unde te-a scos Dumnezeu ca sa fii ceea ce esti astazi, risti sa pierzi una din nestematele unui caracter nobil: umilinta. Cat priveste „floarea cea rara a recunostintei”, oare cum mai poate creste ea intr-o inima care uita binecuvantarile lui Dumnezeu ? De aceea, acelasi David ne indeamna pe fiecare:„Binecuvanteaza, suflete, pe Domnul si nu uita niciuna din binefacerile Lui !” ( Psalmul 103,2 ).

David priveste spre trecut, caci nu poti sti cine esti daca nu stii cine ai fost. Fusese un om aproape mort, il infasurasera „legaturile mormantului” in pestera in care se ascunsese de sabia vrajmasilor sai. Insa el nu uita, nu poate si nu vrea sa uite prin ce primejdii a trecut si din ce abis l-a salvat Dumnezeu.

De aceea, el canta si-L lauda pe Dumnezeul care Se coboara spre el intr-un cadru infricosator, la care chiar natura participa cu elementele ei: pamantul care se zguduie ( vers. 7), grindina si carbunii de foc ( vers. 12 ), apele cele mari ( vers. 16 ), norii negri ( vers. 11 ).

Ai fost vreodata in stramtorare, iar acum te afi la loc larg datorita interventiei lui Dumnezeu ? Nu uita niciodata felul in care te-a izbavit El ! A uita astfel de lucruri reprezinta un mare pacat… Este lipsa de caracter…

 

     „Simul justi et pecatores” ( „In acelasi timp drept si pacatos” )

Astfel au definit reformatorii starea omului pacatos, care se ascunde sub mantaua neprihanirii Domnului Christos. In Psalmul 18, ca si in alti psalmi, David isi afirma neprihanirea si curatia inimii: „. Domnul mi-a facut dupa neprihanirea mea, mi-a rasplătit dupa curatia mainilor mele: caci am pazit caile Domnului si n-am pacatuit impotriva Dumnezeului meu.

Toate poruncile Lui au fost inaintea mea si nu m-am departat de la legile Lui. Am fost fara vina fata de El si m-am pazit de faradelegea mea” ( vers. 20-23 ).

In pasajul citat, intalnim nu mai putin de opt afirmatii foarte curajoase, daca tinem seama ca David nu era un inger, ci un om despre care el insusi va marturisi mai tarziu: „Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a zamislit mama mea” ( Psalmul 51, 5 ).

Cine dintre noi ar putea sa-si sustina neprihanirea cu atata curaj inaintea lui Dumnezeu, Cel care ne cerceteaza de aproape si ne cunoaste toate tainele inimii ? Era oare David un fariseu inconstient de pacatosenia lui, sau era intr-adevar un om fara pacat ?

Nici una, nici alta ! Psalmii 32 si 51sunt o marturisire onesta a pacatoseniei sale. David nu-si ascunde slabiciunile si caderile, fapt demn de admirat la un suveran al antichitatii. De obicei, acesti suverani isi etalau doar victoriile si realizarile, ascunzandu-si pe cat posibil infrangerile si esecurile.

David stie ca este un om pacatos, insa el mai stie ceva: pacatosul din el se afla in cele mai bune relatii cu Dumnezeu. De aceea, nu viata lui il recomanda ca fiind neprihanit inaintea lui Dumnezeu, ci relatia desavarsita pe care o avea cu cerul il facea neprihanit. Fiind constient de pacatosenia lui, dar, in acelasi timp, fiind incredintat ca Dumnezeu l-a acoperit cu neprihanirea Sa, psalmistul demonstreaza ca traieste marele adevar al indreptatirii prin credinta, adevar care va fi dezvoltat mult mai tarziu ca teorie in epistolele lui Pavel.

Insa faptul ca David isi sustine nevinovatia mai inseamna ceva: El nu traieste in pacate constiente, iar cele pe care le-a comis au fost doar caderi accidentale si nedorite, pe care le-a asezat imediat in mainile lui Dumnezeu spre rezolvare. Intr-adevar, viata lui a fost o ilustrare a ceea ce reformatorii de mai tarziu au exprimat in dictonul: „Simul justi et pecatores” ( „In acelasi timp drept si pacatos” ).

 

„Cu cel bun Te arati bun…”

In Psalmul 18, David aduce lumina asupra unor metode si procedee pe care le foloseste Dumnezeu in relatia Sa cu oamenii, in functie de caracterul lor: „Cu cel bun Te arati bun, cu omul neprihanit Te arati neprihanit; cu cel curat Te arati curat si cu cel stricat Te porti dupa stricaciunea lui” ( vers. 25.26 ).

Atunci cand e vorba de oameni neprihaniti, Domnul Se arata bun, neprihanit si curat. Dimpotriva, atunci cand e vorba de oameni rai, El nu Se arata, ci Se poarta dupa rautatea lor. Felul de exprimare al psalmistului este corect, aratandu-ne ca intre Dumnezeu si rautate nu exista nicio legatura. Pentru ca El este bun, sfant si drept prin natura Lui, El Se arata bun, sfant si drept cu cel neprihanit. Insa atunci cand are de-a face cu oameni rai, El nu Se arata rau, caci ar fi impotriva naturii Sale, ci se poarta potrivit rautatii oamenilor.

De fapt, atunci cand pedepseste pacatul, Dumnezeu face o lucrare neplacuta Lui, straina de natura Sa, dar necesara pentru stabilitatea Universului. „Caci El nu necajeste cu placere , nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor” ( Plangerile lui Ieremia 3,33 ).

 

     „Tu imi aprinzi lumina mea”

Ce usor ar fi fost pentru Dumnezeu sa ne lase sa bajbaim in intunericul adus de pacat pana ce, in cele din urma, am fi fost inghititi de moartea vesnica ! Ar fi fost numai drept ca El sa ne lase sa gustam pana la capat consecintele alegerii noastre gresite.

Dar putea oare un Dumnezeu al dragostei sa ramana indiferent  la suferinta noastra, la intunericul spiritual in care s-a afundat lumea dupa caderea lui Adam ? Cel care „locuieste intr-o lumina de care nu poti sa te apropii” ( 1 Timotei 6,16 ) si despre care Scriptura afirma ca „este lumina si in El nu este intuneric” ( 1 Ioan 1,5 ) putea ramane linistit vazandu-si coroana Creatiei, omul, ratacind in intunericul pacatului si al mortii ? Departe de El asa ceva !

Psalmistul stie ca daca exista lumina in sufletul sau, daca exista speranta si adevar, aceasta se datoreaza doar lui Dumnezeu: „Da, Tu imi aprinzi lumina mea. Domnul Dumnezeul meu imi lumineaza intunericul meu” ( vers. 28 ).

Fiecare om are doza lui de intuneric. Paradoxal, multi tin la acest intuneric ca la o comoara, cand, de fapt, intunericul nu exista prin sine insusi. Intunericul este doar absenta luminii, dupa cum frigul este doar absenta caldurii, iar moartea este doar absenta vietii.

De ce aleg oamenii intunericul, ceva ce nu exista prin sine ? Greu de raspuns, caci ne aflam in fatza unei taine care nu va fi nicicand elucidata: „taina faradelegii” ( 2 Tesaloniceni 2,7 ). Dar multumim lui Dumnezeu ca acelora care nu se complac in intunericul spiritual care acopera lumea noastra, El le aduce lumina adevarului, a sperantei si a neprihanirii.

 

     Caile Domnului

„Caile Domnului sunt desavarsite, Cuvantul Domnului este incercat; El este un scut pentru toti cei ce alearga la El” ( vers. 30 ).

De ce psalmistul aminteste de mai multe cai si nu de o singura cale ? Oare Dumnezeu are mai multe cai care duc la mantuire ? In vechime era cunoscut dictonul: „Toate drumurile duc la Roma”. Astazi, multe voci afirma ca in final toate religiile conduc la Dumnezeu si toate credintele ii conduc pe oameni la mantuire. Unele pe o cale mai lunga, altele pe o cale mai scurta.

Biblia insa nu ne lasa in confuzie cu privire la acest subiect. Pavel vorbeste de „o singura credinta, un singur botez … si o singura nadeje  a chemarii noastre” ( Efeseni 4, 4.5 ). La randul Lui, Mantuitorul ne-a vorbit despre singura cale ingusta spre cer ( Matei 7, 14 ), El recomandandu-Se pe Sine ca fiind „Calea, Adevarul si Viata” ( Ioan 14,6 ).

La care cai ale lui Dumnezeu se refera psalmistul ? Nu, nu este vorba de mai multe cai ale mantuirii, ci de mai multe cai prin care Dumnezeu ii conduce pe oameni spre singura cale a mantuirii.

Oamenii pe care Dumnezeu vrea sa-i salveze se gasesc in diferite imprejurari, au diferite temperamente, au o educatie diferita, au inaintat in intunericul pacatului in grade diferite, sunt sensibili la apelurile Duhului Sfant in mod diferit, au nivele de pregatire diferite si ocupa pozitii diferite in societate. Dumnezeu tine seama de particularitatile fiecarei fiinte umane, lucrand in mod diferit cu fiecare persoana in parte.

Insa,desi El Isi adapteaza metodele de lucru cu oamenii in functie de situatie, acestea sunt intotdeauna desavarsite, ireprosabile.

 

     „Cuvantul Domnului este incercat”

Ce vrea sa spuna psalmistul prin aceasta afirmatie ? Adesea, termenul „incercat” este folosit in legatura cu topirea metalelor pretioase:  „Pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totusi este cercat prin foc…” ( 1 Petru 1, 7 ).

Dupa cum un metal „cercat” in foc este curat si fara impuritati, la fel este Cuvantul lui Dumnezeu. Insa cuvantul „incercat”, pus alaturi de Cuvantul lui Dumnezeu, mai are o semnificatie: desi a trecut prin multe imprejurari grele de-a lungul istoriei, el a iesit biruitor.

Istoria omenirii cunoaste numeroase perioade de lupta a fortelor raului impotriva Cuvantului lui Dumnezeu, in care Biblia parea sa fie invinsa, trantita la pamant si „imbracata in saci” ( Apocalipsa 11, 1-14 ). O astfel de lovitura de moarte data Cuvantului lui Dumnezeu s-a produs in timpul Revolutiei Franceze, cand in pietele oraselor principale ale Frantei Bibliile au fost arse pe rugul necredintei si al razvratirii.

Insa nicio astfel de incercare de anihilare a glasului lui Dumnezeu catre oameni nu a avut sorti de izbanda, caci de fiecare data Cuvantul lui Dumnezeu a biruit si a supravietuit, renascand din propria cenusa cu o si mai mare putere de viata.

De aceea astazi, dupa circa 3500 de ani de la scrierea primelor carti ale ei, Biblia ni se infatiseaza ca un Cuvant cu totul incercat si durabil. Oameni, imparati si popoare intregi i s-au impotrivit, insa Cuvantul lui Dumnezeu traieste si astazi „viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taisuri” ( Evrei 4,12 ).

Iata de ce acest Cuvant, care a supravietuit mileniilor, este un scut pentru cei ce alearga la el, aparandu-ne de ratacirile si amagirile vrajmasului si deschizandu-ne ochii pentru a vedea calea adevarului. Daca prin Cuvantul lui Dumnezeu intelegem nu doar Cuvantul scris, ci si pe cel intrupat – Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu – cu atat mai mult intelegem rolul lui de scut al celor ce se incred in el.

 

      „Tu largesti drumul sub pasii mei”

Versetele 32-50 contin o lista a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le-a facut in viata lui David. Acesta ii da putere ( vers. 32 ), il calauzeste pe calea cea drepata ( vers. 32 ), il intareste in lupta ( vers. 34 ), ii nimiceste vrajmasii ( vers. 37-42 ), il scapa din neintelegerile poporului ( vers. 43 ), il pune pe David in fruntea popoarelor ( vers. 43 ) si il scapa de omul asupritor ( vers. 48 ).

Dar poate cea mai emotionanta afirmatie din aceasta lista este: „Tu largesti drumul sub pasii mei.” ( vers. 36 ). Cum sa intelegem aceasta afirmatie ? Mantuitorul ne cheama sa alegem calea cea ingusta a ascultarii ( Matei 7, 13.14 ). Insa chiar daca e stramta, aceasta cale este suficient de larga pentru ca pe ea sa incapa doi: Iisus si omul.

Calea aceasta trebuie urmata asa cum a lasat-o Dumnezeu: nu trebuie nici largita, asa cum incearca sa faca crestinii libertini, adepti ai compromisului, dar nici ingustata, asa cum fac extremistii si fanaticii. Desi calea mantuirii este ingusta si plina de pericole si de greutati, Dumnezeu poate face ceva deosebit pentru cei care au ales sa umble pe aceasta cale: El le largeste calea celor credinciosi. Si aceasta fara compromisuri, fara sa se renunte la principii.

Priveste la viata ta ! Chiar daca umbli pe calea cea ingusta de mult timp, cat de multe binecuvantari ai primit pe aceasta cale ! Sunt perioade si portiuni de drum in care de abia ai razbit sa inaintezi. Dar Domnul ti-a largit din nou calea si a facut sa rasara din nou soarele si pe strada ta.

De aceea, lasa-L pe El sa-ti largeasca drumul la timpul potrivit. Nu-ti largi singur calea, caci tu nu poti sa o faci fara compromisuri. Iar compromisurile costa…Curand, foarte curand, vom ajunge la capatul caii celei inguste. Stii ce se afla dincolo de acest capat ? Cerul, vesnicia, mantuirea… De aceea, oricat ar fi de greu, nu abandona calea cea dreapta ! Merita !

 

     „Dumnezeul mantuirii mele”

Spre finalul psalmului, David izbucneste: „Traiasca Domnul si binecuvantata sa fie Stanca mea ! Marit sa fie Dumnezeul mantuirii mele !” ( vers. 46 ).

Ce nume frumos ! Daca in Psalmul 4,1 David Il numeste pe Domnul „Dumnezeul neprihanirii mele”, aici el I se adreseaza cu titlul „Dumnezeul mantuirii mele”. In doar trei cuvinte, psalmistul concentreza intreaga teologiea indreptatirii prin credinta. Unii au scris tratate intregi despre acest subiect, insa David ne transmite acelesi adevaruri in doar trei cuvinte simple. Si aceasta pentru ca esentele se pastreaza in sticlute mici…

Ce vrea sa spuna David folosind acest nume al Domnului sau ? Trei lucruri ne transmite el:

– Dumnezeu este izvorul mantuirii lui

– Dumnezeu este initiatorul mantuirii lui

– Dumnezeu este infaptuitorul mantuirii lui.

Dar oare numai al mantuirii lui ? Nu si al mantuirii noastre ? Desigur ! „Dumnezeul mantuirii mele” poate fi si al meu, si al tau, si al lui, si al ei, in egala masura.

Nu este El un Dumnezeu minunat ?

Lori Balogh