Psalmul 18 – Psalmul izbăvirii

Psalmul 18 – Psalmul izbăvirii

1. „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!
2. Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu ești stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă și întăritura mea!
3. Eu strig: „Lăudat să fie Domnul! „, și sunt izbăvit de vrăjmașii mei.
4. Mă înconjuraseră legăturile morții și mă îngroziseră râurile pieirii;
5. mă înfășuraseră legăturile mormântului și mă prinseseră lațurile morții.
6. Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul și am strigat către Dumnezeul meu: din locașul Lui, El mi-a auzit glasul, și strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui.
7. Atunci s-a zguduit pământul și s-a cutremurat, temeliile munților s-au mișcat și s-au clătinat, pentru că El Se mâniase.
8. Din nările Lui se ridica fum, și un foc mistuitor ieșea din gura Lui: cărbuni aprinși țâșneau din ea.
9. A plecat cerurile și S-a coborât: un nor gros era sub picioarele Lui.
10. Călărea pe un heruvim și zbura, venea plutind pe aripile vântului.
11. Întunericul Și-l făcuse învelitoare, iar cortul Lui, împrejurul Lui, erau niște ape întunecoase și nori negri.
12. Din strălucirea care se răsfrângea înaintea Lui ieșeau nori care aruncau grindină și cărbuni de foc.
13. Domnul a tunat în ceruri, Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul cu grindină și cărbuni de foc.
14. A aruncat săgeți și a risipit pe vrăjmașii mei, a înmulțit loviturile trăsnetului și i-a pus pe fugă.
15. Atunci s-a văzut albia apelor și s-au descoperit temeliile lumii, la mustrarea Ta, Doamne, la vuietul suflării nărilor Tale.
16. El Și-a întins mâna de sus, m-a apucat, m-a scos din apele cele mari;
17. m-a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic, de vrăjmașii mei, care erau mai tari decât mine.
18. Ei năvăliseră deodată peste mine în ziua strâmtorării mele; dar Domnul a fost sprijinul meu.
19. El m-a scos la loc larg și m-a scăpat, pentru că mă iubește.
20. Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăția mâinilor mele:
21. căci am păzit căile Domnului și n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu.
22. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea și nu m-am depărtat de la legile Lui.
23. Am fost fără vină față de El și m-am păzit de fărădelegea mea.
24. De aceea, Domnul mi-a răsplătit după neprihănirea mea, după curăția mâinilor mele înaintea ochilor Lui.
25. Cu cel bun Tu Te arăți bun, cu omul neprihănit Te arăți neprihănit;
26. cu cel curat Te arăți curat, și cu cel stricat Te porți după stricăciunea lui.
27. Tu mântuiești pe poporul care se smerește și smerești privirile trufașe.
28. Da, Tu îmi aprinzi lumina mea. Domnul Dumnezeul meu îmi luminează întunericul meu.
29. Cu Tine mă năpustesc asupra unei oști înarmate, cu Dumnezeul meu sar peste un zid întărit.
30. Căile lui Dumnezeu sunt desăvârșite, cuvântul Domnului este încercat: El este un scut pentru toți cei ce aleargă la El.
31. Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul, și cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?
32. Dumnezeu mă încinge cu putere și mă povățuiește pe calea cea dreaptă.
33. El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor și mă așază pe înălțimile mele.
34. El îmi deprinde mâinile la luptă, așa că brațele mele întind arcul de aramă.
35. Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, dreapta Ta mă sprijină, și îndurarea Ta mă face mare.
36. Tu lărgești drumul sub pașii mei, și nu-mi alunecă gleznele.
37. Urmăresc pe vrăjmașii mei, îi ajung și nu mă întorc până nu-i nimicesc.
38. Îi zdrobesc, de nu pot să se mai ridice: ei cad sub picioarele mele.
39. Tu mă încingi cu putere pentru luptă și răpui pe potrivnicii mei sub picioarele mele.
40. Tu faci pe vrăjmașii mei să dea dosul înaintea mea, și eu nimicesc pe cei ce mă urăsc.
41. Ei strigă, dar n-are cine să-i scape! Strigă către Domnul, dar nu le răspunde!
42. Îi pisez ca praful pe care-l ia vântul, îi calc în picioare ca noroiul de pe ulițe.
43. Tu mă scapi din neînțelegerile poporului; mă pui în fruntea neamurilor; un popor pe care nu-l cunoșteam îmi este supus.
44. El ascultă de mine la cea dintâi poruncă, fiii străinului mă lingușesc.
45. Fiilor străinului li se înmoaie inima de mine și ies tremurând din cetățuile lor.
46. Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele,
47. Dumnezeu, Răzbunătorul meu, care îmi supune popoarele
48. și mă izbăvește de vrăjmașii mei! Tu mă înalți mai presus de potrivnicii mei, mă scapi de omul asupritor.
49. De aceea, Doamne, Te voi lăuda printre neamuri, voi cânta spre slava Numelui Tău.
50. El dă mari izbăviri împăratului Său și dă îndurare unsului Său: lui David și seminței lui pe vecie”.

Rugăciunea și etapele vieții

     Fiecare etapă a vieții își are farmecul ei. Când suntem copii, „de ce”-urile nu mai contenesc, iar cererile adresate părinților nu au sfârșit. Cerem mult și mulțumim prea puțin, iar cei needucați nu mulțumesc deloc.

Însă pe măsură ce ne maturizăm, viața ne învață să cerem mai puțin, dar să mulțumim mai mult. Fiind tot mai conștienți de valoarea lucrurilor pe care le primim, mulțumirea și recunoștința își fac tot mai mult loc în viața noastră. Și este bine să fie așa…

Viața de rugăciune trece și ea prin etape asemănătoare. Când suntem prunci în credință, rugăciunile noastre au în centrul lor cereri după cereri adresate Tatălui ceresc. În această etapă a vieții, lauda, mulțumirea și recunoștința sunt pe plan secundar. Însă, pe măsură ce ne maturizăm spiritual și înțelegem mai bine valoarea darurilor venite „de sus, de la Tatăl luminilor” ( Iacov 1,17 ), lăuda și mulțumirea ocupă un loc din ce în ce mai important în rugăciunea noastră.

De fapt, elementul permanent al rugăciunii este lauda, nu cererea. Când cei mântuiți vor primi moștenirea vieții veșnice cu tot ceea ce presupune ea, probabil că nu vor mai exista cereri atât de multe în întrevederile nemijlocite cu Tatăl ceresc. Însă lauda la adresa Suveranului Universului nu va înceta niciodată. Dimpotrivă, pe măsură ce vor străbate veșnicia și vor admira minunile Creației, pe măsură ce vor înțelege tot mai profund caracterul și planurile lui Dumnezeu, cei mântuiți Îl vor lăuda cu și mai mult zel, ca manifestare a unei iubiri mereu crescânde.

Unde poate fi încadrat Psalmul 18 din acest unghi de vedere? Este el o rugăciune rostită în etapele de copilărie spirituală, sau dimpotrivă, el dovedește o maturizare spirituală a celui ce l-a compus? Nu e greu de răspuns. Psalmul 18 este o cântare de laudă, primul dintre cei aproximativ cincizeci de psalmi compuși sub forma unor cântări de biruință.

Și ce altceva mai bun putea să facă David când, după atâția ani de hăituire, de temeri și nesiguranță, și pe strada lui a răsărit soarele izbăvirii? Preambulul psalmului confirmă acest lucru: „Un psalm al lui David, robul Domnului. El a spus Domnului cuvintele cântării acesteia când l-a scăpat Domnul din mâna tuturor vrăjmașilor săi și din mâna lui Saul.”

„Te iubesc din inimă, Doamne!”

     O declarație de iubire surprinzătoare din partea unuia care se numește pe sine „robul Domnului.” Poate un rob să-și iubească stăpânul din toată inima lui? Pot exista astfel de sentimente într-o orânduire care îi împarte pe oameni în sclavi și stăpâni de sclavi?

Da, se poate! Mă gândesc la un singur exemplu biblic: cel al sutașului roman care, din dragoste față de robul său aflat pe patul de moarte, I-a cerut cu insistență Mântuitorului să vină și să-L vindece. Sunt convins că acel rob, copleșit de atâta dragoste și grijă din partea stăpânului său, l-a slujit până la moarte cu aceeași dragoste de care a avut și el parte.

Dacă între oameni nedesăvârșiți este posibil lucrul acesta, oare „robul Domnului” nu poate avea aceleași sentimente față de Cel care i-a dat viață, care l-a umplut de binecuvântări și care l-a mântuit prin jertfirea de Sine?

Biblia este plină de declarații de dragoste dinspre Dumnezeu spre om:

     „De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața Ta.” ( Isaia 43,4 )

„Domnul mi se arată de departe: Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea.” ( Ieremia 31,3 )

     „V-am iubit”, zice Domnul!” ( Maleahi 1,2 )

Cât de rare sunt însă, declarațiile de dragoste dinspre om spre Dumnezeu! De ce oare suntem atât de zgârciți în a ne exprima deschis sentimentele noastre față de Dumnezeu? Este oare o rușine sau o lipsă de demnitate să-I spunem ce simțim pentru El? Oare inima Lui de Tată nu tânjește după astfel de cuvinte de la copiii Săi?

David nu se sfiește și nu are nicio reținere în a-I spune lui Dumnezeu cât de mult Îl iubește. Vedeți? Uneori ne întrebăm cum a putut Dumnezeu să afirme despre David că este „om după inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ), când știm prea bine cât de adânc s-a afundat el în mocirla păcatului. Însă David nu a rămas acolo, nu s-a complăcut în mocirla în care căzuse accidental. S-a ridicat și, apreciind iertarea și harul care i s-au oferit, L-a iubit pe Dumnezeul său mai mult decât înainte de a avea această experiență dramatică.

Expresia „Te iubesc” înseamnă literal „tânjesc după Tine, mi-e dor de prezența Ta”. Dacă ar fi să parafrazăm cuvintele psalmistului, ele ar suna astfel: „Doamne, aș vrea să Te strâng la piept. Tânjesc după clipă aceea în care, aflându-mă în Fața Ta, voi putea face lucrul acesta.”

Câtă pasiune în relația dintre un om păcătos și un Dumnezeu sfânt! Există și în tine aceeași pasiune? Când I-ai spus ultima dată Domnului tău: „Doamne, Te iubesc din inimă”? Și dacă nu I-ai mărturisit niciodată dragostea ta, ce te reține să o mărturisești? Inima Lui de Tată tânjește după așa ceva…

„Stâncă”, „Cetățuie”, „Izbăvitor”…

     Cântărea de laudă a lui David conține o avalanșă de metafore: „Doamne, tăria mea… Stânca mea, Cetățuia mea, Izbăvitorul meu… Scutul meu… Întăritura mea” (vers. 1.2). Atât de mult folosește psalmistul pronumele personale „meu”, „mea”, încât avem falsa impresie că el Îl socotea pe Dumnezeu drept o proprietate privată.

De ce nu spune el „tăria noastră”, „stânca noastră”, „cetățuia noastră”? Pentru simplul motiv că aici nu e vorba de posesiuni materiale sau intelectuale, ci de relații. Și nu orice fel de relații, ci aceea care este cea mai profundă dintre ele: relația cu Dumnezeu.

Când oamenii folosesc prea des pronumele personale „meu”, „mea”, „mei” și „mele” în relațiile dintre ei, nu sună bine. E prea mult egoism acolo. Ascultați-l pe împăratul Nebucadnețar al Babilonului și spuneți dacă afirmațiile lui nu ascund un egoism vulgar:

    „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?” ( Daniel 4,30 ).

Însă când este vorba de relația cu Dumnezeu, lucrurile se schimbă radical. Aici nu mai vorbim de egoism și de proprietăți private. Și aceasta pentru simplul motiv că Dumnezeul meu poate fi în aceeași măsură și Dumnezeul tău, și al lui, și al ei… Dumnezeu Se oferă tuturor în egală măsură și aceeași relație personală, profundă și onestă, pe care a cultivat-o David cu El, poate fi și experiența mea și a ta.

Arma perfectă

     Industria războiului este mereu în căutarea armei perfecte. Este o alegare după Fata Morgana, căci așa-zisei arme perfecte i se găsește întotdeauna o replică pe măsură. Pe plan spiritual, în „războaiele” Domnului există o armă perfectă? O armă care să ne asigure întotdeauna biruința, fără excepție?

Da, ea există, iar David ne vorbește despre ea în Psalmul 18: „Eu strig: „Lăudat să fie Domnul!” Și sunt izbăvit de vrăjmașii mei.” ( vers. 3 ). Și dacă nu suntem pe deplin convinși că lauda la adresa lui Dumnezeu este cea mai bună armă de atac și de apărare pe care o putem folosi în lupta credinței, să ne reamintim de experiența israeliților aflați sub conducerea lui Iosafat, într-un moment de cumpănă pentru popor.

Atacați fiind de o coaliție de popoare vrăjmașe ( toate înrudite cu evreii! ): moabiți, amoniți și edomiti, israeliții se îngrozesc. Regele lor credincios, Iosafat, cunoștea însă arma perfectă pentru o astfel de criză și a folosit-o:

     „Apoi, în învoire cu poporul, a numărat niște cântăreți care, îmbrăcați cu podoabe sfinte, și mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: „Lăudați pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!”

În clipa când au început cântările și laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Și au fost bătuți” ( 2 Cronici 20, 21.22 ).

De ce este bine să-l lăudăm pe Dumnezeu chiar înainte de a primi răspuns la rugăciunile noastre? Pentru că aceasta este o dovadă de încredere în El. Este acel „Mulțumesc!” anticipat, pe care-l rostim adesea în relațiile dintre noi și care ne obligă.

Dar oare lauda noastră Îl obligă și pe Dumnezeu? Într-un anumit sens, Îl obligă și pe El. Încrederea că ne va răspunde la rugăciunile noastre nu-L poate lăsa indiferent. Credința noastră, fie ea și cât un grăunte de muștar, mișcă mâna Celui Atotputernic, iar dragostea pe care ne-o poartă nu-L poate lăsa fără un răspuns.

Desigur, Dumnezeu nu e obligat să ne răspundă ca la apelul de urgență 112 sau ca la o sonerie. El nu este obligat să ne răspundă după calendarul nostru, căci El are propriul Său calendar. Însă atunci când Îl lăudăm și-I mulțumim anticipat pentru un lucru pe care I L-am cert, El nu ne va dezamăgi niciodată. Tatălui ceresc nu-I place să rămână dator niciunuia dintre copiii Săi.

Nu-ți îneca amintirile!

     Se spune că dacă ne uităm istoria, riscăm să o repetăm, cu greșelile ei cu tot. Amnezia nu este bună în multe aspecte ale vieții, dar mai ales atunci când e vorba de drumul pe care ne-a călăuzit Dumnezeu până în prezent.

David se bucură, Îl laudă pe Domnul, Îi face declarații de iubire, dar în același timp se ferește să uite „gaura gropii” din care a fost izbăvit: „Mă înconjuraseră legăturile morții și mă îngroziseră râurile pieirii, mă înfășuraseră legăturile mormântului și mă prinseseră laturile morții. Dar în strâmtorarea mea am chemat pe Domnul și am strigat către Dumnezeul meu…” ( vers. 4‑6 pp. ).

Teribili trebuie să fi fost acei ani de fugă, neliniște și teamă, pe care David i-a petrecut prin pustiuri, prin păduri sau peșteri, fugind de sabia lui Saul. Mirosul morții îl însoțea pretutindeni, însă Dumnezeu l-a izbăvit și a făcut să răsară din nou soarele și pe strada lui.

David ar fi putut arunca acele amintiri terifiante în „marea uitării”, bucurându-se de clipa prezentă. Însă el știa un adevăr pe care, cu câteva sute de ani mai târziu, profetul Isaia îl va scrie în cartea sa: „Ascultați-Mă, voi care umblați după neprihănire, care căutați pe Domnul! Priviți spre stânca din care ați fost ciopliți, spre gaura gropii din care ați fost scoși!” ( Isaia 51,1 ).

Când uiți de unde te-a scos Dumnezeu ca să fii ceea ce ești astăzi, riști să pierzi una dintre nestematele unui caracter nobil: umilința. Cât privește „floarea cea rară a recunoștinței”, oare cum mai poate crește ea într-o inimă care uită binecuvântările lui Dumnezeu? De aceea, același David ne îndeamnă pe fiecare: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uită niciuna din binefacerile Lui!” ( Psalmul 103,2 ).

David privește spre trecut, căci nu poți ști cine ești dacă nu știi cine ai fost. Fusese un om aproape mort, îl înfășuraseră „legăturile mormântului” în peștera în care se ascunsese de sabia vrăjmașilor săi. Însă el nu uită, nu poate și nu vrea să uite prin ce primejdii a trecut și din ce abis l-a salvat Dumnezeu.

De aceea, el cântă și-L laudă pe Dumnezeul care Se coboară spre el într-un cadru înfricoșător, la care chiar natura participă cu elementele ei: pământul care se zguduie ( vers. 7 ), grindina și cărbunii de foc ( vers. 12 ), apele cele mari ( vers. 16 ), norii negri ( vers. 11 ).

Ai fost vreodată în strâmtorare, iar acum te afli la loc larg datorită intervenției lui Dumnezeu? Nu uita niciodată felul în care te-a izbăvit El! A uita astfel de lucruri reprezintă un mare păcat… Este lipsă de caracter…

„Simul justus et peccator„ ( „În același timp drept și păcătos” )

     Astfel au definit reformatorii starea omului păcătos, care se ascunde sub mantaua neprihănirii Domnului Christos. În Psalmul 18, ca și în alți psalmi, David își afirmă neprihănirea și curăția inimii: „Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăția mâinilor mele: căci am păzit căile Domnului și n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea și nu m-am depărtat de la legile Lui. Am fost fără vină față de El și m-am păzit de fărădelegea mea” ( vers. 20‑23 ).

În pasajul citat, întâlnim nu mai puțin de opt afirmații foarte curajoase, dacă ținem seama că David nu era un înger, ci un om despre care el însuși va mărturisi mai târziu: „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea” ( Psalmul 51, 5 ).

Cine dintre noi ar putea să-și susțină neprihănirea cu atâta curaj înaintea lui Dumnezeu, Cel care ne cercetează de aproape și ne cunoaște toate tainele inimii? Era oare David un fariseu inconștient de păcătoșenia lui sau era într-adevăr un om fără păcat?

Nici una, nici alta! Psalmii 32 și 51sunt o mărturisire onestă a păcătoșeniei sale. David nu-și ascunde slăbiciunile și căderile, fapt demn de admirat la un suveran al antichității. De obicei, acești suverani își etalau doar victoriile și realizările, ascunzându-și pe cât posibil înfrângerile și eșecurile.

David știe că este un om păcătos, însă el mai știe ceva: păcătosul din el se află în cele mai bune relații cu Dumnezeu. De aceea, nu viața lui îl recomandă ca fiind neprihănit înaintea lui Dumnezeu, ci relația desăvârșită pe care o avea cu cerul îl făcea neprihănit. Fiind conștient de păcătoșenia lui, dar, în același timp, fiind încredințat că Dumnezeu l-a acoperit cu neprihănirea Sa, psalmistul demonstrează ca trăiește marele adevăr al îndreptățirii prin credință, adevăr care va fi dezvoltat mult mai târziu ca teorie în epistolele lui Pavel.

Însă faptul că David își susține nevinovăția mai înseamnă ceva: El nu trăiește în păcate conștiente, iar cele pe care le-a comis au fost doar căderi accidentale și nedorite, pe care le-a așezat imediat în mâinile lui Dumnezeu spre rezolvare. Într-adevăr, viața lui a fost o ilustrare a ceea ce reformatorii de mai târziu au exprimat în dictonul: „Simul justus et peccator” ( „În același timp drept și păcătos” ).

„Cu cel bun Te arăți bun…”

     În Psalmul 18, David aduce lumină asupra unor metode și procedee pe care le folosește Dumnezeu în relația Sa cu oamenii, în funcție de caracterul lor: „Cu cel bun Te arăți bun, cu omul neprihănit Te arăți neprihănit; cu cel curat Te arăți curat și cu cel stricat Te porți după stricăciunea lui” ( vers. 25.26 ).

Atunci când e vorba de oameni neprihăniți, Domnul Se arată bun, neprihănit și curat. Dimpotrivă, atunci când e vorba de oameni răi, El nu Se arată, ci Se poartă după răutatea lor. Felul de exprimare al psalmistului este corect, arătându-ne că între Dumnezeu și răutate nu există nicio legătură. Pentru că El este bun, sfânt și drept prin natura Lui, El Se arată bun, sfânt și drept cu cel neprihănit. Însă atunci când are de-a face cu oameni răi, El nu Se arată rău, căci ar fi împotriva naturii Sale, ci se poartă potrivit răutății oamenilor.

De fapt, atunci când pedepsește păcatul, Dumnezeu face o lucrare neplăcută Lui, străină de natura Sa, dar necesară pentru stabilitatea Universului. „Căci El nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” ( Plângerile lui Ieremia 3,33 ).

„Tu îmi aprinzi lumina mea”

     Ce ușor ar fi fost pentru Dumnezeu să ne lase să bâjbâim în întunericul adus de păcat până ce, în cele din urmă, am fi fost înghițiți de moartea veșnică! Ar fi fost numai drept ca El să ne lase să gustăm până la capăt consecințele alegerii noastre greșite.

Dar putea oare un Dumnezeu al dragostei să rămână indiferent la suferința noastră, la întunericul spiritual în care s-a afundat lumea după căderea lui Adam? Cel care „locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii” ( 1 Timotei 6,16 ) și despre care Scriptura afirmă că „este lumina și în El nu este întuneric” ( 1 Ioan 1,5 ) putea rămâne liniștit văzându-și coroana Creației, omul, rătăcind în întunericul păcatului și al morții? Departe de El așa ceva!

Psalmistul știe că dacă există lumină în sufletul său, dacă există speranță și adevăr, aceasta se datorează doar lui Dumnezeu: „Da, Tu îmi aprinzi lumina mea. Domnul Dumnezeul meu îmi luminează întunericul meu” ( vers. 28 ).

Fiecare om are doza lui de întuneric. Paradoxal, mulți țin la acest întuneric ca la o comoară, când, de fapt, întunericul nu există prin sine însuși. Întunericul este doar absența luminii, după cum frigul este doar absența căldurii, iar moartea este doar absența vieții.

De ce aleg oamenii întunericul, ceva ce nu există prin sine? Greu de răspuns, căci ne aflăm în fața unei taine care nu va fi nicicând elucidată: „taina fărădelegii” ( vezi 2 Tesaloniceni 2,7 ). Dar mulțumim lui Dumnezeu că acelora care nu se complac în întunericul spiritual care acoperă lumea noastră, El le aduce lumina adevărului, a speranței și a neprihănirii.

Căile Domnului

     „Căile Domnului sunt desăvârșite, Cuvântul Domnului este încercat; El este un scut pentru toți cei ce aleargă la El” ( vers. 30 ).

De ce psalmistul amintește de mai multe căi și nu de o singură cale? Oare Dumnezeu are mai multe căi care duc la mântuire? În vechime era cunoscut dictonul: „Toate drumurile duc la Roma”. Astăzi, multe voci afirmă că în final toate religiile conduc la Dumnezeu și toate credințele îi conduc pe oameni la mântuire. Unele pe o cale mai lungă, altele pe o cale mai scurtă.

Biblia însă nu ne lasă în confuzie cu privire la acest subiect. Pavel vorbește de „o singură credință, un singur botez … și o singură nădejde a chemării noastre” ( Efeseni 4, 4.5 ). La rândul Lui, Mântuitorul ne-a vorbit despre singura cale îngustă spre cer ( vezi Matei 7, 14 ), El recomandându-Se pe Sine ca fiind „Calea, Adevărul și Viața” ( Ioan 14,6 ).

La care căi ale lui Dumnezeu se referă psalmistul? Nu, nu este vorba de mai multe căi ale mântuirii, ci de mai multe cai prin care Dumnezeu îi conduce pe oameni spre singura cale a mântuirii.

Oamenii pe care Dumnezeu vrea să-i salveze se găsesc în diferite împrejurări, au diferite temperamente, au o educație diferită, au înaintat în întunericul păcatului în grade diferite, sunt sensibili la apelurile Duhului Sfânt în mod diferit, au niveluri de pregătire diferite și ocupă poziții diferite în societate. Dumnezeu ține seama de particularitățile fiecărei ființe umane, lucrând în mod diferit cu fiecare persoană în parte.

Însă, deși El Își adaptează metodele de lucru cu oamenii în funcție de situație, acestea sunt întotdeauna desăvârșite, ireproșabile.

„Cuvântul Domnului este încercat”

     Ce vrea să spună psalmistul prin această afirmație? Adesea, termenul „încercat” este folosit în legătură cu topirea metalelor prețioase: „Pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc…” ( 1 Petru 1, 7 ).

După cum un metal „cercat” în foc este curat și fără impurități, la fel este Cuvântul lui Dumnezeu. Însă cuvântul „încercat”, pus alături de Cuvântul lui Dumnezeu, mai are o semnificație: deși a trecut prin multe împrejurări grele de-a lungul istoriei, el a ieșit biruitor.

Istoria omenirii cunoaște numeroase perioade de luptă a forțelor răului împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, în care Biblia părea să fie învinsă, trântită la pământ și „îmbrăcată în saci” ( vezi Apocalipsa 11, 1‑14 ). O astfel de lovitură de moarte dată Cuvântului lui Dumnezeu s-a produs în timpul Revoluției Franceze, când în piețele orașelor principale ale Franței Bibliile au fost arse pe rugul necredinței și al răzvrătirii.

Însă nicio astfel de încercare de anihilare a glasului lui Dumnezeu către oameni nu a avut sorți de izbândă, căci de fiecare dată Cuvântul lui Dumnezeu a biruit și a supraviețuit, renăscând din propria cenușă cu o și mai mare putere de viață.

De aceea astăzi, după circa 3500 de ani de la scrierea primelor cărți ale ei, Biblia ni se înfățișează ca un Cuvânt cu totul încercat și durabil. Oameni, împărați și popoare întregi i s-au împotrivit, însă Cuvântul lui Dumnezeu trăiește și astăzi „viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri” ( Evrei 4,12 ).

Iată de ce acest Cuvânt, care a supraviețuit mileniilor, este un scut pentru cei ce aleargă la el, apărându-ne de rătăcirile și amăgirile vrăjmașului și deschizându-ne ochii pentru a vedea calea adevărului. Dacă prin Cuvântul lui Dumnezeu înțelegem nu doar Cuvântul scris, ci și pe cel întrupat – Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu – cu atât mai mult înțelegem rolul lui de scut al celor ce se încred în el.

„Tu lărgești drumul sub pașii mei”

     Versetele 32‑50 conțin o listă a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut în viața lui David. Acesta îi dă putere ( vers. 32 ), îl călăuzește pe calea cea dreaptă ( vers. 32 ), îl întărește în luptă ( vers. 34 ), îi nimicește vrăjmașii ( vers. 37‑42 ), îl scăpă din neînțelegerile poporului ( vers. 43 ), îl pune pe David în fruntea popoarelor ( vers. 43 ) și îl scapă de omul asupritor ( vers. 48 ).

Dar poate cea mai emoționantă afirmație din această listă este: „Tu lărgești drumul sub pașii mei.” ( vers. 36 ). Cum să înțelegem această afirmație? Mântuitorul ne cheamă să alegem calea cea îngustă a ascultării ( Matei 7, 13.14 ). Însă chiar dacă e strâmtă, această cale este suficient de largă pentru ca pe ea să încapă doi: Iisus și omul.

Calea aceasta trebuie urmată așa cum a lăsat-o Dumnezeu: nu trebuie nici lărgită, așa cum încearcă să facă creștinii libertini, adepți ai compromisului, dar nici îngustată, așa cum fac extremiștii și fanaticii. Deși calea mântuirii este îngustă și plină de pericole și de greutăți, Dumnezeu poate face ceva deosebit pentru cei care au ales să umble pe această cale: El le lărgește calea celor credincioși. Și aceasta fără compromisuri, fără să se renunțe la principii.

Privește la viața ta! Chiar dacă umbli pe calea cea îngustă de mult timp, cât de multe binecuvântări ai primit pe această cale! Sunt perioade și porțiuni de drum în care de abia ai răzbit să înaintezi. Dar Domnul ți-a lărgit din nou calea și a făcut să răsară din nou soarele și pe strada ta.

De aceea, lasă-L pe El să-ți lărgească drumul la timpul potrivit. Nu-ți lărgi singur calea, căci tu nu poți să o faci fără compromisuri. Iar compromisurile costă… Curând, foarte curând, vom ajunge la capătul căii înguste. Știi ce se află dincolo de acest capăt? Cerul, veșnicia, mântuirea… De aceea, oricât ar fi de greu, nu abandona calea cea dreaptă! Merită!

„Dumnezeul mântuirii mele”

     Spre finalul psalmului, David izbucnește: „Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele!” ( vers. 46 ).

Ce nume frumos! Dacă în Psalmul 4,1 David Îl numește pe Domnul „Dumnezeul neprihănirii mele”, aici el I se adresează cu titlul „Dumnezeul mântuirii mele”. În doar trei cuvinte, psalmistul concentrează întreaga teologie a îndreptățirii prin credință. Unii au scris tratate întregi despre acest subiect, însă David ne transmite aceleași adevăruri în doar trei cuvinte simple. Și aceasta pentru că esențele se păstrează în sticluțe mici…

Ce vrea să spună David folosind acest nume al Domnului său? Trei lucruri ne transmite el:

– Dumnezeu este izvorul mântuirii lui.

– Dumnezeu este inițiatorul mântuirii lui.

– Dumnezeu este înfăptuitorul mântuirii lui.

Dar oare numai al mântuirii lui? Nu și al mântuirii noastre? Desigur ! „Dumnezeul mântuirii mele” poate fi și al meu, și al tău, și al lui, și al ei, în egală măsură.

Nu este El un Dumnezeu minunat?

Lori Balogh