Psalmul 19 – Te Deum laudamus
1. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.
2. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.
3. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit:
4. dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.
5. Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:
6. răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.
7. Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.
8. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii.
9. Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.
10. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.
11. Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.
12. Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!
13. Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.
14. Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!”
Natura si revelatie
Marele filozof Kant marturisea: „Doua lucruri imi umplu sufletul de temere sfanta si de uimire tot mai mare: spectacolul cerului instelat, care ne spulbera efectiv ca fiinte fizice, si Legea morala, care ne confera o demnitate infinita ca agenti inteligenti.”
Probabil ca atunci cand a afirmat aceste lucruri, Kant avea proaspat in minte Psalmul 19, cel mai cunoscut si mai popular dintre psalmii dedicati naturii. De aceea, un posibil motto al Psalmului 19 ar putea fi urmatorul: „Natura si revelatia marturisesc deopotriva despre dragostea lui Dumnezeu.”
In esenta, acest psalm este o meditatie cu privire la slava pe care Dumnezeu o manifesta in cele doua carti ale revelatiei Sale: natura si Cuvantul scris. Citind acesta meditatie de o frumusete poetica deosebita, parca il vedem pe David stand sub cerul liber, fie inainte de ivirea zorilor, fie in clipele amurgului, contempland maretia Creatiei si laudandu-L pe Dumnezeu. Un adevarat „Te Deum laudamus” ( „Pe Tine, Doamne, Te laudam” ), compus cu trei milenii in urma la adresa Creatorului si Pastratorului vietii, un Te Deum care i-a inspirat pe multi compozitori si poeti deopotriva.
Haydn a folosit primele versete ale Psalmului 19 in oratoriul „Creatiunea”, iar Joseph Addison a compus o parafrazare a acestui psalm in poemul „Firmamentul spatios”. Insa adevaratele binecuvantari pe care le-a adus umanitatii aceasta meditatie veche de milenii, dar mereu actuala prin continutul ei, se va vedea doar la sfarsit, cand Dumnezeu va trage linia. Atunci, toate lucrurile bune si toate lucrurile rele care s-au faptuit sub soare de la Creatie incoace, vor aparea in adevarata lor lumina, cu influenta lor si cu efectele lor indepartate.
David se odihneste pe patul lui de tarana de circa trei milenii, insa psalmii sai traiesc si astazi, inviorand sufletele intristate si aducand speranta intr-o lume care se apropie de amurgul ei. Oare noi ce lasam in urma noastra ?
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu”
In psalmii sai, David Ii canta lui Dumnezeu. De obicei, el Ii canta Domnului sau privind la cele ce se intampla pe pamant. El priveste in jur, priveste la propriul sau suflet si in propria lui viata, gasind mereu motive sa-L laude pe Dumnezeul lui. Insa de data aceasta, David isi ridica privirile spre cer, spre infinitul spatiului cosmic, gasind si acolo motive de lauda la adresa Creatorului.
Cand priveste cerul, psalmistul nu se rezuma doar la o simpla delectare vizuala – un gen de tehnica de relaxare dupa o zi grea si plina de provocari. David priveste spre cer si spre natura din jur pentru a-L gasi acolo pe Dumnezeul caruia I se inchina si pentru a-I intelege atributele, slava si caracterul. El Il cauta pe Dumnezeu pentru ca inchinarea pe care I-o aduce sa aiba un temei inteligent, nu o credinta oarba.
Ceea ce face psalmistul nu este altceva decat atitudinea pe care apostolul Pavel o va recomanda tuturor oamenilor peste mai bine de doua milenii:
„Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu. Intr-adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui se vad lamurit de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele, in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati.” ( Romani 1,19.20 )
Pentru David, cerurile, in maiestatea lor, nu sunt doar un obiect de admiratie si contemplare. Pentru el, „cerurile spun” ceva, au un mesaj clar si demn de a fi luat in seama de fiecare fiinta inteligenta. Iar mesajul lor este sa vorbeasca despre slava lui Dumnezeu, adica despre atributele Sale divine, dar mai ales despre dragostea Sa care se rasfrange asupra intregii Creatii.
Cand David contempla firmamentul acum trei milenii, el nu putea vedea cu ochiul liber, in zona geografica in care traia, mai mult de trei sau patru mii de stele. Doar atatea astre pot fi zarite pe cerul unei nopti senine in Emisfera Nordica din pozitia unui observator omenesc, care nu are la dispozitia sa telescoapele moderne, ci doar proprii sai ochi.
Ma intreb: Daca David ar fi avut posibilitatea sa vada ceea ce vedem noi cu ajutorul tehnologiilor moderne, cum ar fi aratat Psalmul 19 ? Daca el ar fi avut privilegiul generatiei noastre de a privi spre cele peste doua sute de miliarde de galaxii, cu nebuloasele lor spectaculoase, cu pulsarii, quasarii si roiurile de stele care impanzesc spatiul cosmic, ce cuvinte ar fi folosit pentru a descrie slava Creatorului ?
El a zarit putin din maretia Creatiei, dar L-a laudat mult pe Creator. Noi zarim mult din maretia Creatiei, dar paradoxal, Il laudam putin, mult prea putin pe Creatorul nostru. De ce oare ? Nu cumva pentru ca ne-am departat de natura si de ceea ce a creat Dumnezeu, complacandu-ne intr-o lume din ce in ce mai artificiala ?
Cati din cei peste sapte miliarde de locuitori ai planetei isi mai ridica astazi ochii spre cer intrebandu-se: De unde venim ? Cine suntem ? Incotro mergem ? „Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui” ( vers. 1 ), dar cine mai ia seama la mesajul lor ?
Astrologii ? Nu, caci ei au deturnat intelesul pe care David il da mesajului transmis de astre, lasandu-i pe oameni in aceeasi ignoranta cu privire la caracterul si atributele Creatorului. Adevaratul mesaj al Creatiei il poate intelege doar acela care Il cauta pe Dumnezeul Creatiei cu o inima curata si lipsita de prejudecati, caci este scris: „Ferice de cei cu inima curata, caci ei Il vor vedea pe Dumnezeu” ( Matei 5, 8 ).
Tacerea care vorbeste
„O zi istoriseste alteia acest lucru, o noapte da de stire alteia despre El. Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte al caror sunet sa fie auzit. Dar rasunetul lor strabate tot pamantul si glasul lor merge pana la marginile lumii” ( vers. 2-4 ).
Nicolae Iorga spunea: „Tacerea are glasurile ei de intelepciune. Ascult-o !” Specialistii in comunicare afirma ca doar un anumit procent din comunicare se realizeaza prin cuvintele pe care le rostim. Astfel, psihologul si sociologul Albert Mehrabian demonstra in anul 1971 ca oamenii comunica doar in proportie de 7% prin intermediul cuvintelor. Restul de 93% este reprezentat de comunicarea nonverbala: 38% – paralimbajul (ritmul, tonul, inaltimea vocii) si 55% – gesturi, mimica s.a.
De multe ori, gesturile noastre, privirea, pozitia corpului sau mimica noastra transmit un mesaj mult mai puternic decat cuvintele pe care le rostim. Iar faptele si lucrurile pe care le lasam in urma noastra vorbesc despre noi mai mult decat o mie de volume autobiografice.
Daca acest lucru este valabil in dreptul oamenilor, de ce nu ar fi la fel de valabil si in dreptul lui Dumnezeu ? Parafrazand Psalmul 19, Joseph Addison scria in poemul sau „Firmamentul spatios”:
„Si daca toate mut plutesc
pe langa globul pamantesc ?
Dar mintii-n bucuria lor,
Ii canta toate-n falnic cor.”
Dar despre ce ne vorbesc cerurile in tacerea lor ? Ce ne comunica non-verbal cele peste doua sute de miliarde de galaxii care se misca in spatiu intr-o ordine desavarsita, cu cele peste trei sute de sextilioane ( 3 000 000 000 000 000 000 000 000 ) de stele pe care le contin ? Ce ne transmite albastrul unei zile senine de vara ( cum ar fi ca cerul sa fie maro, plumburiu sau rosu ? ), sau negrul unei nopti senine de iarna, stropit cu puzderia de stele ale Caii Lactee ? Oare nu ne vorbesc toate despre existenta unui Creator ?
Si pentru ca unii oameni Il neaga pe Dumnezeul Creator, nu pentru ca nu ar avea dovezi ale existentei Lui, ci pentru ca vor sa traiasca linistiti fara El, profetul Isaia le lanseaza o provocare:
„Ridicati-va ochii in sus si priviti ! Cine a facut aceste lucruri ? Cine a facut sa mearga dupa numar, in sir, ostirea lor ? El le cheama pe toate pe nume; asa de mare e puterea si taria Lui, ca una nu lipseste” ( Isaia 40, 26 ).
Nu, Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte pentru a ne arata ca este atotputernic, omniprezent si atotstiutor, intruchipand dragostea si inteligenta suprema. Lucrurile pe care le-a creat vorbesc despre toate acestea, fiind mai convingatoare decat toate incercarile omului necredincios de a-L scoate pe Dumnezeu din Creatia Sa.
„Cortul” soarelui
„In ceruri, El a intins un cort soarelui. Si soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nunta, se arunca in drumul lui cu bucuria unui viteaz: rasare la un capat al cerurilor si isi ispraveste drumul la celalalt capat; nimic nu se ascunde de caldura lui” ( vers. 4 up. – 6 ).
Ridicandu-si privirea spre cer, David vede in fiecare detaliu al Creatiei mana lui Dumnezeu si frumusetea caracterului Sau. De atunci si pana astazi, cerurile nu s-au schimbat, ele ramanand la fel de expresive si bogate in motive de lauda ca si acum trei milenii. Daca David, privind la maiestatea Creatiei, nu se putea abtine de a-I canta Creatorului, noi de ce nu am face la fel ?
Cand privim imensitatea spatiului cosmic, ne simtim atat de mici si ignoranti… Iar acest simtamant il avem, paradoxal, chiar daca cunoasterea a avansat in zilele noastre ca niciodata in istoria omenirii.
Privind la astrul zilei, psalmistul este cuprins de un respect profund. Insa nu fatza de soare, ci fatza de Cel care l-a creat si l-a asezat pe orbita lui, mai precisa decat mecanismul unui ceasornic. David este coplesit de minunile pe care le vede zi de zi in jurul sau, dar respectul si lauda nu le indreapta spre Creatie, ci spre Creator.
Pentru el, soarele este asemenea unui mire care iese din odaia lui de nunta in zorii fiecarei zile, luptandu-se ca un viteaz cu intunericul si frigul care domnesc in absenta lui. Desigur, limbajul este prin excelenta poetic, nu stiintific. Noi stim ca in realitate nu soarele este cel ce care se roteste in jurul pamantului, ci invers. Dar haideti sa nu rapim poeziei frumusetea ei si sa ne bucuram de metaforele ei care ne imbogatesc spiritul.
„Legea Domnului este desavarsita”
Contempland cerul cu ordinea si frumusetea care-l caracterizeaza, psalmistul devine constient ca toata splendoarea Creatiei se datoreaza unor legi divine desavarsite. Cum ar fi aratat Universul daca Dumnezeu nu ar fi fost drept si daca El nu ar fi dat legi desavarsite care sa-l guverneze ?
Este greu de imaginat haosul care ar exista in lipsa legilor lui Dumnezeu, considerate de David ca fiind desavarsite, adevarate si drepte:
„Legea Domnului este desavarsita… marturia Domnului este adevarata… oranduirile Domnului sunt fara prihana…. poruncile Domnului sunt curate… judecatile Domnului sunt adevarate si toate sunt drepte” ( vers. 7-9 ).
Dar de ce considera David ca Legea Domnului invioreaza sufletul ? Cum pot niste legi, pe care le percepem ca fiind restrictive, sa invioreze sufletul omenesc si, mai ales, sa fie pretuite mai mult decat aurul si sa fie considerate „mai dulci decat mierea, decat picurul din faguri” ( vers. 10 ) ?
Pentru omul insetat dupa neprihanire, dar care traieste intr-o lume corupta pana in cele mai ascunse fibre ale ei, asa cum este lumea noastra, Legea lui Dumnezeu aduce inviorare. De ce ? Pentru ca ea ii da curaj, intarindu-i nadejdea ca exista dreptate in acest Univers. Doar un om neprihanit se poate bucura de Legea lui Dumnezeu si, de aceea, doar un om neprihanit poate sa o respecte din convingere si dragoste.
„Nevinovat de pacate mari”
In Psalmul 19, David contempla doua lucrari ale Creatorului: natura si Legea. Cand le priveste cu atentie, el le vede desavarsite, curate si drepte, la fel cum este si Autorul lor. Insa David nu se opreste aici, ci, aruncand o privire spre propria sa persoana, se vede mic si neinsemnat in comparatie cu imensitatea Universului si profunzimea legilor care-l guverneaza.
In sufletul sau coplesit de ceea ce se intampla, se naste temerea ca el, coroana Creatiei, nu se ridica la nivelul desavarsirii lui Dumnezeu si a cerintelor Sale cu privire la om. Finalul psalmului este o privire a lui David in sine insusi.
Dupa ce a privit in Creatia desavarsita a lui Dumnezeu si dupa ce a admirat Legea Sa perfecta, psalmistul intra in forul sau interior, intrebandu-se daca nu cumva in viata lui exista pacate pe care le-a facut din nestiinta si care l-ar indeparta de desavarsirea ceruta de cer. Iar in cazul in care acestea exista, psalmistul isi cere iertare pentru ele: „Cine isi cunoaste greselile facute din nestiinta ? Iarta-mi greselile pe care nu le cunosc” ( vers. 12 ).
Cand citim aceste cuvinte, riscam sa le pierdem profunzimea. Sa nu pierdem din vedere doua aspecte importante:
1) Cerand iertare lui Dumnezeu prin cuvintele unui psalm, David face gestul acesta public. Una este sa-ti ceri iertare lui Dumnezeu in intimitatea „camarutei” tale, unde nicio ureche omeneasca nu te aude, si alta este sa faci acelasi lucru public si pentru eternitate.
2) David era „unsul Domnului”, nu un israelit oarecare. Un imparat sa-si ceara iertare public ? Si pentru ce ? Pentru niste greseli pe care nu le cunoaste ? Uneori ne intrebam de ce David, care a cazut atat de spectaculos in mocirla pacatului, este numit totusi de Dumnezeu „om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ). Cand citim psalmii sai, cand el deschide acea fereastra numai de el stiuta spre omul sau launtric, atunci intelegem de ce l-a iubit Dumnezeu atat de mult.
Rugaciunea sa din finalul psalmului este remarcabila: „Pazeste, de asemenea, pe robul Tau de mandrie, ca sa nu stapaneasca ea peste mine ! Atunci voi fi fara prihana si nevinovat de pacate mari” ( vers. 13 ).
Cati dintre noi se roaga pentru un astfel de subiect ? Ne rugam pentru sanatate, pentru prosperitate in afaceri, pentru ocrotire si pace in familie, si pentru multe alte lucruri. Insa cati dintre noi avem viziunea lui David cu privire la nevoia noastra spirituala cea mai presanta ?
David considera mandria ca fiind un pacat mare. Dar pe cine deranjeaza un om mandru ? Ce rau face el semenilor sai prin faptul ca este mandru ? Psamistul stie ceva ce ar trebui sa stim cu totii: mandria rupe relatii. Iar daca e vorba de relatia omului cu Creatorul sau, lucrurile sunt cu atat mai grave.
David nu poate concepe sa existe in lume vreun lucru care sa-l desparta de Dumnezeul lui. Iata motivul pentru care el aminteste mandria, si nu furtul, crima, adulterul sau alte pacate pe care noi le consideram grave.
Psalmul 19 se incheie cu o ultima cerere la fel de remarcabila ca si cele anterioare: „Primeste cu bunavointa cuvintele gurii mele si cugetele inimii mele, Doamne, Stanca mea si Izbavitorul meu” ( vers. 14 ).
Inima psalmistului se deschide ca o carte inaintea lui Dumnezeu. Nu doar cuvintele lui, ci chiar si cugetele ascunse ale inimii lui sunt aduse spre cercetare inaintea Domnului sau. Cati dintre noi avem curajul sa venim inaintea lui Dumnezeu chiar si cu gandurile noastre, stiind bine ca ochiul Sau patrunde pana in cele mai ascunse colturi ale sufletului ?
David are acest curaj, iar curajul sau provine din cunoasterea lui Dumnezeu. El stie cat de drept, sfant si neprihanit este Domnul sau, dar la fel de bine stie din propria sa experienta cat este El de bun, iertator si indurator.
De o asemenea cunoastere avem nevoie si noi. Si daca vom ajunge sa cultivam o relatie cu Dumnezeu la fel de profunda ca David, cuvintele „om dupa inima Mea” vor putea fi spuse si in dreptul meu si al tau.
Putem oare sa ne dorim ceva mai mult ?
Lori Balogh
