Există o altă șansă la mântuire după moarte?

Există o altă șansă la mântuire după moarte?

Ce este de dorit este și adevărat?

Sub o formă sau alta, învățătura despre o nouă șansă la mântuire după moarte există în conștiința și crezul multor creștini. Punctul de plecare al acestei învățături se află în întrebarea: „Dacă Dumnezeu este bun și drept, nu este firesc ca El să ofere și celor ce n-au cunoscut Evanghelia șansa de a-L primi pe Christos și de a fi mântuiți?”

Problema se pune nu atât în dreptul celor vii, care prin însuși faptul că trăiesc, au încă șansa de a-L cunoaște pe Christos și Evanghelia Sa, cât mai ales în dreptul celor ce au murit. Ce se va întâmpla cu ei? Sunt ei pierduți pentru totdeauna dacă nu au cunoscut adevărul?

Răspunsul este previzibil: „Da, Scriptura spune că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8), iar dragostea adevărată acordă întotdeauna și cea de-a doua șansă”. Iar ca argumente, se face apel la unele texte biblice dificile, a căror interpretare pare să susțină teoria amintită (vezi Matei 12,32; 1 Petru 3,18‑20; 4,6, etc.).

Trebuie să recunoaștem că ideea existenței unei a doua șanse la mântuire este plăcută naturii noastre decăzute, mai ales acelor oameni care doresc să se bucure din plin și de viața aceasta, cu plăcerile ei nepermise de Cuvântului lui Dumnezeu, dar și de viața veșnică, promisă celor credincioși.

De asemenea, ea este o mângâiere pentru cei care au persoane dragi, decedate fără să fi fost împăcate cu Dumnezeu, dar și pentru cei care, deși au căutat mântuirea în această viață, nu au ajuns la gradul de sfințenie cerut pentru a intra în Împărăția cerurilor. Pentru aceștia din urmă, doctrina catolică a Purgatoriului vine ca o soluție salvatoare. Dar este oare suficient ca o învățătură să fie atrăgătoare, pentru a fi și adevărată?

Șansele vieții

Încă de la început e necesar să delimităm trei categorii de oameni: unii care au avut ocazia să-L cunoască pe Christos în această viață și au răspuns pozitiv chemării Evangheliei, alții care au avut ocazia să cunoască adevărul, dar l-au respins în deplină cunoștință de cauză și, în final, alții care nu au avut ocazia să cunoască Evanghelia în această viață.

Este evident că cei care aparțin primei categorii nu au nevoie de o altă șansă la mântuire, deoarece ei au răspuns chemării Evangheliei și s-au conformat voinței lui Dumnezeu. Problema se pune în dreptul ultimelor două categorii de oameni: Dacă într-adevăr există în planul divin o a doua șansă la mântuire, aceasta ar putea fi acordată celor două categorii?

De asemenea, este evident că responsabilitatea este diferită în cazul celor două categorii de oameni care și-au încheiat viața fără să primească Evanghelia. Cei care au avut ocazia să cunoască adevărul mântuitor, dar l-au respins, sunt responsabili față de alegerea făcută și vor fi tratați la judecată potrivit principiului enunțat de Iisus:

„Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12, 47.48).

Cu privire la oamenii care au cunoscut Evanghelia, dar au respins-o, situația este clară. Dilema apare atunci când ne referim la acei oameni care nu au cunoscut „voia Stăpânului”, și care totuși vor fi și ei bătuți, însă cu „puține lovituri”. De ce vor fi pedepsiți și ei, chiar dacă e vorba de o pedeapsă minimă („puține lovituri”), dacă nu li s-a oferit ocazia să cunoască adevărul mântuirii? Și aceasta cu atât mai mult cu cât apostolul Pavel ne asigură că „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință” (vezi Fapte 17,30) …

Aici intrăm într-un domeniu pe care doar Duhul lui Dumnezeu îl poate controla: cel al conștiinței. Scriindu-le credincioșilor din Roma, apostolul Pavel afirmă un lucru care ne poate ajuta să înțelegem dilema prezentată mai sus:

„Când neamurile, măcar că n-au Lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au Lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea această mărturisesc cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca prin Iisus Christos lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2,14‑16).

Conform celor spuse de Pavel, Dumnezeu le vorbește tuturor oamenilor prin glasul conștiinței, descoperindu-le principiile Legii Sale morale. Indiferent dacă un om a avut sau nu ocazia să cunoască Evanghelia în plinătatea ei, el este responsabil înaintea cerului pentru lumina interioară primită. Despre această „lumină” vorbește apostolul Ioan în introducerea Evangheliei sale, afirmând că „Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1,9).

Nu a existat niciodată vreun om născut pe pământ care să nu fi fost în grija Creatorului. Deși nu cunoaștem toate căile prin care Dumnezeu li se descopere oamenilor, indiferent dacă aceștia au trăit în junglele Amazoniei sau în metropolele lumii moderne, Biblia ne asigură că fiecare ființă umană a primit un minim de lumină interioară, care îl face responsabil înaintea cerului. Ce va face fiecare cu această „lumină”? Depinde de alegerea fiecăruia și, în funcție de gradul de responsabilitate, orice om va fi judecat la sfârșitul istoriei.

Revenind la cele trei categorii de oameni, putem concluziona: Unii au cunoscut Evanghelia și au primit-o, alții au cunoscut Evanghelia, dar au respins-o, iar alții nu au avut ocazia să o cunoască, dar au primit acea lumină interioară, prin lucrarea Duhului Sfânt asupra conștiinței, lumina care-i face și pe ei responsabili înaintea cerului.

Dacă astfel stau lucrurile, și dacă Dumnezeu a avut grijă ca fiecărui om să i se descopere adevărul într-o măsură mai mare sau mai mică, se ridică întrebarea: Mai este justificată nevoia de a li se acorda oamenilor o altă șansă la mântuire în afara celei pe care o au în această viață?

A fi sau a nu fi

Să revenim la întrebarea: Există sau nu există o altă șansă la mântuire după moarte? Dacă într-adevăr există o altă șansă la mântuire pentru cei care au trecut de pragul mormântului, se ridică o altă întrebare: Sub ce formă va fi oferită noua șansă? Sunt două posibilități teoretice:

1) Șansa va fi dată sufletelor despre care se presupune să sunt în iad, pentru a ajunge în rai. Această ipoteză nu presupune învierea.

2) Cea de-a doua șansă va consta în învierea celor pierduți, oferindu-le ocazia de a trăi din nou pe pământ și de a alege calea cea dreaptă. Să luăm în discuție ambele variante.

Prima posibilitate amintită presupune credința în nemurirea naturală a sufletului. Dacă sufletul nu moare odată cu trupul, unii creștini presupun că Dumnezeu, fiind un Dumnezeu al dragostei, le va acorda sufletelor celor pierduți o altă șansă la mântuire.

Problema pe care o ridică această interpretare este aceea că Scriptura nu susține învățătura despre nemurirea naturală a sufletului, o teorie cu profunde rădăcini păgâne, pătrunsă în creștinism încă din primele secole.

Biblia este plină de pasaje care vorbesc despre moarte ca despre o stare de totală inconștiență și de dispariție a tuturor manifestărilor ființei umane. În „locuința morților” nu mai există conștiință de sine, voință, comunicare, sentimente și aspirații, adică nu mai există nimic din ceea ce caracterizează o ființă vie.

Pasaje biblice ca: Eclesiastul 9,5.6.10; Fapte 2,23; Psalmii 6,5; 30,9; 115,17; 1 Timotei 6,16 și multe altele ne aduc lumină cu privire la starea omului în moarte, arătându-ne că dincolo de mormânt „nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9,10). Cu alte cuvinte, dincolo de pragul mormântului este o „lume a tăcerii”.

Fiind privită din această perspectivă, învățătura unei noi șanse la mântuire oferită celor morți este total nebiblică. Și aceasta pentru simplul fapt că dincolo de mormânt nu există viață conștientă. (pentru mai multe detalii despre starea omului în moarte, privită din perspectiva biblică, pot fi citite articolele de la categoria „Teme biblice”/ „Lumea tăcerii”).

Cea de-a doua variantă amintită ia în considerare învierea celor pierduți, împreună cu o nouă șansă de a cunoaște Evanghelia înainte că împărăția slavei lui Christos să fie instaurată definitiv pe pământ. Unii creștini leagă acest timp de mileniul de care vorbește Apocalipsa cap.20.

Învățătura despre o nouă șansă oferită oamenilor în timpul mileniului se lovește însă de câteva adevăruri biblice care pun sub semnul întrebării temeinicia ei:

1) Evrei 9,27: „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…”

Conform celor afirmate de autorul Epistolei către evrei, înainte de judecata divină, oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, ceea ce înseamnă că din punct de vedere biblic există doar un singur ciclu viață – moarte. Or, teoria celei de-a doua șanse presupune repetarea ciclului viață – moarte (ceea ce nu este biblic!), asemănându-se mai mult cu teoria reîncarnării din hinduism.

2) Luca 12,47.48: „Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc, și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult.”

Iisus vorbește de o pedeapsă finală, proporțională cu responsabilitatea fiecărui om. Cronologia evenimentelor este clar arătată de Mântuitorul: viață – judecată – pedeapsă (pentru cei nelegiuiți!), fără a menționa posibilitatea unei alte șanse la mântuire. Dacă aceasta ar exista, cu siguranță că Iisus ne-ar fi vorbit despre ea.

3) Apocalipsa 16,9.11.21: „Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei…”

Conform descrierii celor șapte plăgi finale, nimeni nu se va converti în acel timp. Dimpotrivă, răzvrătirea oamenilor nelegiuiți se va accentua, hulindu-L pe Dumnezeu pentru suferințele îndurate. Întrebarea care se pune este: Dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu în timpul plăgilor, cum ar putea ei să se convertească dacă li s-ar oferi o nouă șansă?

4) Apocalipsa 22,11: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană, să trăiască și mai departe fără prihană; și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe!”

Textul ne trimite la acel timp al închiderii harului pentru omenire, moment după care nu se mai poate trece dintr-o tabără în alta. Lumea va rămâne polarizată, fiecare om primind răsplata sau pedeapsa în funcție de alegerile pe care le-a făcut în viață. Apocalipsa nu vorbește de o altă șansă la mântuire după moarte.

5) Luca 16,19‑31: Pilda bogatului nemilostiv redă un dialog imaginar între bogatul nemântuit și Avraam. Ceea ce cere bogatul pentru frații săi nu este altceva decât o nouă șansă la mântuire. Răspunsul lui Avraam este însă categoric: „Au pe Moise și pe proroci. Să asculte de ei!” (vers. 29). Cu alte cuvinte, viața trăită pe pământ este șansa fiecărei ființe umane de a cunoaște adevărul și a se întoarce la Dumnezeu. Dincolo de mormânt, „prăpastia” dintre cei buni și cei răi, despre care se vorbește în pildă, este dovada că o altă șansă la mântuire nu mai există.

Concluzii

Dorind să fugă de o realitate care nu este întotdeauna de dorit, unor oameni le place să fie înșelați sau să se înșele singuri. În funcție de domeniul în care ei sunt înșelați sau se autoînșală, pot exista pierderi mai mari sau mai mici, temporare sau definitive. Te poți înșela cu privire la un obiect, la partenerul de viață, la alegerea profesiei sau la o vacanță mult așteptată, însă când amăgirea are de-a face cu problema mântuirii, pierderile sunt veșnice.

Privită din acesta perspectivă, învățătura despre o altă șansă la mântuire după moarte este una dintre cele mai primejdioase teorii care circulă în creștinism (și nu numai!). Și aceasta, pentru că îl abate pe om de la responsabilitatea de a trăi unica viață dată de Creator în așa fel încât ea să fie o trambulină spre veșnicie.

După căderea primilor noștri părinți, Dumnezeu ar fi putut să-i abandoneze, lăsându-i să suporte consecințele răzvrătirii lor și să dispară definitiv de pe scena istoriei. Deși ei fuseseră avertizați că în ziua în care vor mânca din pomul oprit vor muri negreșit (vezi Geneza 2,17), totuși ei nu au fost nimiciți în ziua căderii lor. Adam și Eva au devenit muritori, rupându-se de Cel care este Izvorul vieții, iar viața a început să li se stingă asemenea unei lumânări.

În locul lor a murit însă Altcineva: Mielul care a fost „înjunghiat de la întemeierea lumii” (vezi Apocalipsa 13,8 – traducerea Fidela). Adam și Eva ar fi trebuit să moară, însă a intervenit harul lui Dumnezeu și ei au trăit. Iar viața pe care au trăit-o după căderea în păcat, viața pe care o trăim cu toții, este cea de-a doua șansă oferită de Creator.

Nimeni să nu se amăgească cu gândul că după încheierea vieții va mai exista vreo șansă de îndreptare a lucrurilor și de împăcare cu Dumnezeu. Mormântul va crea o „prăpastie” de netrecut între mântuire și pierzare.

Adresându-se poporului Israel din vechime, profetul Ieremia avertiza: „Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, zicând: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!” (Ieremia 7,4).

Dacă ar trăi în zilele noastre, același profet ne-ar spune tuturor cu aceeași durere în glas: „Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, zicând: „Dumnezeu este dragoste și El ne va da încă o șansă la mântuire după moarte.”

Viața care ne-a fost dat să o trăim nu este prea lungă, dar este suficientă pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, voința Lui, planurile Lui și caracterul Său desăvârșit. Aici și acum, în această viață și nu într-o viață viitoare, putem alege între bine și rău, între moralitate și imoralitate, între neprihănire și păcat, între mântuire și pierzare veșnică.

Dincolo de pragul mormântului nu există decât așteptarea unei judecați drepte și nepărtinitoare din partea lui Dumnezeu, în urma căreia fiecare om va primi ceea ce a ales în această viață. Dumnezeu este atât de drept și iubitor încât nu ne va da decât ceea ce am dorit și am căutat în această viață.

De aceea, să dăm curs îndemnului Duhului Sfânt adresat fiecărei ființe umane: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile ca în ziua răzvrătirii… El hotărăște din nou o zi: „Astăzi”…” (Evrei 3.15; 4,7).

„Astăzi” este noua șansă pe care ne-o oferă Dumnezeu pentru a intra într-o relație mântuitoare cu El. „Astăzi”, nu „mâine”! Prezentul ne aparține, fiindu-ne dăruit de Dumnezeu. Viitorul însă nu este al nostru.

De aceea, astăzi (nu mâine!) „să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul” (Osea 6,3).

Lori Balogh