Psalmul 22 – Tabloul profetic al răstignirii
- „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit și pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuți și fără s-asculți plângerile mele?
- Strig ziua, Dumnezeule, și nu-mi răspunzi: strig și noaptea, și tot n-am odihnă.
- Totuși Tu ești Cel Sfânt și Tu locuiești în mijlocul laudelor lui Israel.
- În Tine se încredeau părinții noștri: se încredeau, și-i izbăveai.
- Strigau către Tine, și erau scăpați; se încredeau în Tine, și nu rămâneau de rușine.
- Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor.
- Toți cei ce mă văd își bat joc de mine, își deschid gura, dau din cap și zic:
- „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubește!”
- Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la țâțele mamei mele;
- de când eram la sânul mamei, am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu.
- Nu Te depărta de mine, căci s-apropie necazul, și nimeni nu-mi vine în ajutor.
- O mulțime de tauri sunt împrejurul meu, niște tauri din Basan mă înconjoară.
- Își deschid gura împotriva mea ca un leu care sfâșie și răcnește.
- Am ajuns ca apa care se scurge, și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara și se topește înăuntrul meu.
- Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții.
- Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele:
- toate oasele aș putea să mi le număr. Ei însă pândesc și mă privesc;
- își împart hainele mele între ei și trag la sorți pentru cămașa mea.
- Dar Tu, Doamne, nu Te depărta! Tu, Tăria mea, vino degrabă în ajutorul meu!
- Scapă-mi sufletul de sabie și viața din ghearele câinilor!
- Scapă-mă din gura leului și scoate-mă din coarnele bivolului!
- Voi vesti Numele Tău fraților mei și Te voi lăuda în mijlocul adunării.
- Cei ce vă temeți de Domnul, lăudați-L! Voi toți, sămânța lui Iacov, slăviți-L! Cutremurați-vă înaintea Lui, voi toți, sămânța lui Israel!
- Căci El nici nu disprețuiește, nici nu urăște necazurile celui nenorocit și nu-Și ascunde fața de el, ci îl ascultă când strigă către El.
- În adunarea cea mare, Tu vei fi pricina laudelor mele: și-mi voi împlini juruințele în fața celor ce se tem de Tine.
- Cei săraci vor mânca și se vor sătura, cei ce caută pe Domnul, Îl vor lăuda: veselă să vă fie inima pe vecie!
- Toate marginile pământului își vor aduce aminte și se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta.
- Căci a Domnului este împărăția: El stăpânește peste neamuri.
- Toți cei puternici de pe pământ vor mânca și se vor închina și ei; înaintea Lui se vor pleca toți cei ce se coboară în țărână, cei ce nu pot să-și păstreze viața.
- O sămânță de oameni Îi va sluji; și se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei.
- Aceștia vor veni și vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui poporului care se va naște.”
Un psalm între psalmi
Un loc aparte în Cartea Psalmilor îl ocupă psalmii mesianici, acele opere literare care depășesc cu mult cadrul experiențelor și trăirilor lui David. Chiar dacă au la baza experiențe ale autorului lor, mesajul acestora trece dincolo de omul care care i-a scris, făcând trimitere peste secole la aspecte din viață și lucrarea lui Mesia, mai ales la acele evenimente legate de patimile și moartea Sa.
Din această perspectivă, Psalmul 22 poate fi considerat, alături de capitolul 53 din cartea lui Isaia, un fel de „Loc Prea Sfânt” al scrierilor Vechiului Testament. În esență, acest psalm este un strigăt al omului neprihănit, care prigonit de semenii săi, fiind înrudit ca mesaj cu pasaje din Ieremia ( 15,15; 17,15; 20,7 ), Iov și, mai ales, cu pasajul din Isaia cuprins intre cap.52,13 și 53,12.
Psalmul 22 a fost comentat de mulți părinți ai Bisericii ( Iustin, Eusebiu, etc. ), de autori medievali și moderni, interpretările variind de la un comentator la altul. Dacă Eusebiu de Cezareea ( 265 – 339 d.Chr. ) vedea în acest psalm întemeierea Bisericii lui Christos, comunitatea iudaică de la Qumran înțelegea mesajul lui ca reprezentând istoria framântată și plină de suferințe a poporului evreu, în așteptarea izbăvirii mesianice.
Psalmul 22 este structurat în două părți distincte:
1) Versetele 1‑21, pornind probabil de la o experiență personală a psalmistului, reprezintă partea profetică a psalmului, zugrăvind tabloul impresionant al răstignirii, cu circa un mileniu înainte de marea jertfă de pe Calvar.
2) Versetele 22‑32 conțin un imn de laudă și închinare la adresa lui Dumnezeu.
Partea profetică a Psalmului 22 conține nu mai puțin de 33 de profeții mesianice, toate împlinindu-se în patimile și moartea Mântuitorului. Studiindu-le, nu putem ajunge decât la o singură concluzie: Scripturile nu sunt de sorginte omenească, nu sunt invenția unor minți luminate de oameni, ci reprezintă manifestarea Revelației divine.
Cu circa o mie de ani înainte de scenele crucificării Mântuitorului, David nu avea de unde să cunoască toate aceste detalii: crucificarea, batjocurile, cuvintele rostite de Iisus pe cruce, tragerea la sorți pentru hainele Sale, durerile fizice, descrise cu lux de amănunte și multe alte detalii legate de patimile și moartea lui Iisus. Doar Dumnezeu se află deasupra timpului și spațiului și doar El putea să-l inspire pe psalmist să descrie cu atâta exactitate, până în cele mai mici amănunte, scenele răstignirii.
În prima parte a psalmului ( vers. 1‑21 ), David amintește niște experiențe extrem de dureroase: simțământul că este părăsit de Dumnezeu ( vers. 1 ), senzația că rugăciunile lui nu sunt ascultate ( vers. 2 ), prezența complexului de inferioritate ( vers. 6 ), batjocurile semenilor ( vers. 7 ), singurătatea ( vers. 11 ), amenințările ( vers. 12.13 ), disperarea, epuizarea fizică și groaza ( vers. 14.15 ) și chinurile fizice inimaginabile ( vers. 16.17 ).
Toate aceste trăiri își au probabil originea în viața frământată a psalmistului, în perioada în care era hăituit și amenințat de sabia lui Saul. Însă ele depășesc cu mult experiența lui David, găsindu-și împlinirea deplină doar în patimile Mântuitorului. Dacă Evangheliile ne relatează despre ce a făcut Fiul lui Dumnezeu pe cruce, Psalmul 22 ne introduce în trăirile Lui sufletești, în clipele de agonie pe Calvar.
„Dumnezeule ! Dumnezeule ! Pentru ce m-ai părăsit?”
Limbajul omenesc este incapabil să descrie durerea omului care se simte părăsit de Dumnezeu. De fapt, în aceste câteva cuvinte este cuprinsă întreaga durere a morții a doua, a acelei morți veșnice de care vor avea parte cei nelegiuiți la sfârșitul timpului.
Nu știm dacă și în ce împrejurări ale vieții David a rostit acest strigat al durerii, însă un lucru este cert: Mântuitorul a rostit aceste cuvinte în clipele agoniei Sale pe cruce: „Și pe la ceasul al noulea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani? ” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” ( Matei 27, 46 ).
Pe cruce, Iisus a suportat pe viu toate loviturile și suferințele ca oricare om. Nimic nu a fost regizat, nimic nu a fost teatral. Dincolo de urletele diabolice ale celor care asistau la agonia Lui, dincolo de durerile inimaginabile provocate de răstignire, dincolo de rănile provocate de loviturile de bici, dincolo de batjocurile celor care treceau pe lângă cruce, pe Iisus Îl durea infinit mai mult altceva: simțământul că este părăsit de Tatăl Său.
Cel cu care avusese din veșnicie o comuniune desăvârșită, Cel care-L sprijinise în momentele cele mai dificile ale vieții și lucrării Sale publice, părea că Se retrăsese în spatele unei cortine transcendentale, dincolo de care Iisus nu mai putea pătrunde. De ce a trebuit să suporte El această imensă durere? Nu erau suficiente chinurile fizice și sufletești de până acum?
Pentru noi a suferit El toate acestea, căci este scris: „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți” ( Isaia 53, 4.5 ).
De ce Tatăl Și-a întors Fața de la Fiul Sau în clipele Sale de agonie? Apostolul Pavel ne ajută să înțelegem ce s-a întâmplat acolo, pe cruce, dincolo de scenele pe care le zugrăvesc Evangheliile: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” ( 2 Corinteni 5, 21 ).
Pentru a ne salva, Mântuitorul S-a identificat cu păcatul întregii omeniri, a devenit „păcat pentru noi”, schimbându-Și natura Sa neprihănită. Tatăl nu putea privi păcatul pe care îl urăște cu întreaga Sa Ființă divină. Și, cu o durere pe care nicio ființă din acest Univers nu o va înțelege vreodată, El a fost nevoit să-Și ascundă Fața de Fiul Sau preaiubit.
Oare cine a suferit mai mult în acele clipe: Tatăl sau Fiul?
„Eu sunt vierme, nu om”
„Eu sunt vierme, nu om; am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor. Toți cei ce mă văd își bat joc de mine, își deschid gura, dau din cap și zic: „S-a încrezut în Domnul ! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă îl iubește!” ( vers. 6‑8 ).
Când citim cuvinte ca acestea, ne este greu să acceptăm că cel care le-a scris nu a fost un martor ocular al suferințelor Mântuitorului. Totuși, ele au fost scrise cu circa un mileniu înainte ca evenimentele descrise să se întâmple în realitate și să fie consemnate de autorii Evangheliilor. Iată cum consemnează Matei cele petrecute în timpul răstignirii:
„Trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap și ziceau: „Tu, care strici templul și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine Insuți ! Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce ! Preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii își băteau și ei joc de El și ziceau: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui ! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce și vom crede în El ! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește…” ( Matei 27, 39‑43 ).
Tabloul sinistru al durerilor Mântuitorului nu putea fi complet fără batjocurile celor care priveau lipsiți de orice urmă de umanitate la cruce. Oamenii nu puteau înțelege ce rol putea să aibă o cruce în mântuirea lor. Vedeau în cruce doar rușinea și slăbiciunea, pierzând din vedere că în ea se manifesta de fapt puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu ( vezi 1 Corinteni 1,24 ).
Ura și cuvintele dezlănțuite ale celor care jubilau în jurul crucii lui Christos sunt zugrăvite de psalmist printr-un tablou înfiorător, în care protagoniștii nu mai sunt oameni, ci animale: „O mulțime de tauri sunt împrejurul meu, niște tauri din Basan mă înconjoară. Își deschid gura împotriva mea, ca un leu care sfâșie și răcnește… Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu…” ( vers. 12.13.16 ).
În Noul Testament, termenul „câini” se referă la cei aflați în afara Împărăției lui Dumnezeu, iar în lista celor nemântuiți din cartea Apocalipsei, „câinii” sunt amintiți pe primul loc: „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună” ( Apocalipsa 22, 15 ).
Tauri, lei, câini… Metafore care arătă spre o mulțime de oameni dezumanizați, fără bariere morale, fără niciun autocontrol și care acționează după instinctele primare. Aici nu mai este vorba de lipsă de educație, ci de ceva mult mai grav: decădere într-un regn inferior, animal.
Aceasta este scena crucii lui Christos. Acestea sunt suferințele pe care a trebuit să le îndure Fiul neprihănit al lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne putem redobândi dreptul și calitatea de fii ai lui Dumnezeu.
„Ca apa care se scurge”
Cu multe secole înainte de a se fi inventat pedeapsa cu moartea prin crucificare și de a se cunoaște chinurile inimaginabile prin care treceau cei răstigniți, David surprinde în Psalmul 22 câteva aspecte ale agoniei celui crucificat.
„Am ajuns ca apa care se scurge și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara și se topește înlăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii; m-ai adus în țărână morții… toate oasele aș putea să mi le număr” ( vers. 14.15.17 pp. ).
Aceste versete par a fi un instantaneu a scenelor răstignirii, descriind în cele mai mici amănunte chinurile fizice prin care trecea un răstignit. Extenuarea, slăbiciunea ajunsă la limită, spasmele și crizele dureroase, deshidratarea și setea pe care le simțea acesta, toate sunt descrise în detaliu în Psalmul 22.
De ce toate acestea? Pentru că suntem iubiți de Dumnezeu. Acesta este harul Lui, despre care unii cred că este ieftin. Nu, harul nu este ieftin, ci gratis. Dar el L-a costat scump pe Fiul lui Dumnezeu. Fiecare frântură de har divin a însemnat suferință sufletească, durere fizică, însingurare, batjocuri și gustul amar al morții a doua, toate gustate din plin de Cel care S-a așezat de bunăvoie pe cruce în locul nostru.
Și astfel, „Christos a fost tratat așa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi tratați așa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptățiți prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viața care era a Lui. „Prin rănile Lui suntem tămăduiți.” ( 1 )
„Mi-au străpuns mâinile și picioarele”
De unde putea cunoaște David, cu circa o mie de ani mai înainte, toate aceste amănunte legate de scena răstignirii Mântuitorului?
„Mi-au străpuns mâinile și picioarele… Ei însă pândesc și mă privesc, își împart hainele mele între ei și trag la sorți pentru cămașă mea” ( vers. 16 up. 17 up. 18 ).
Evanghelistul Ioan redă astfel acest detaliu al patimilor lui Christos, recunoscând că acestea au fost profetizate cu mult timp înainte:
„Ostașii, după ce au răstignit pe Iisus, I-au luat hainele și le-au făcut patru părți, câte o parte pentru fiecare ostaș. I-au luat și cămașa, care n-avea nicio cusătură, ci era dintr-o singură țesătură de sus până jos. Și au zis între ei: „Să n-o sfâșiem, ci să tragem la sorți a cui să fie.” Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura care zice: „Și-au împărțit hainele Mele între ei, și pentru cămașa Mea au tras la sorți” ( Ioan 19, 23.24 ).
Iată ce înseamnă să fii atât de aproape de cruce, dar atât de departe de Christos ! Oare în creștinismul de astăzi nu se întâmpla același lucru?
„Voi vesti Numele Tău fraților mei”
A doua parte a Psalmului 22, respectiv versetele 19‑31, reprezintă un cântec de laudă la adresa lui Dumnezeu. Este cântecul biruinței neprihănirii asupra păcatului, a biruinței binelui asupra răului. Este cântecul învierii și al biruinței lui Christos.
Rugăciunea Sa de pe cruce: „Scapă-mi sufletul de sabie și viața din ghearele câinilor! Scapă-mă din gura leului și scoate-mă din coarnele bivolului” ( vers. 20.21 ) a fost ascultată. Mormântul nu L-a putut reține pe Cel ce este Izvorul vieții.
Din ceea ce dușmanii Săi de moarte credeau a fi cenușa unei mișcări religioase nedorite de ei, a renăscut Biserica lui Christos, răspândită pe toate paralelele și meridianele globului.
„Toate marginile pământului își vor aduce aminte și se vor întoarce la Domnul; toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Domnului este Împărăția; El stăpânește peste neamuri… O sămânță de oameni Îi va sluji și se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei. Aceștia vor veni și vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui poporului care se va naște” ( vers. 27.28.30.31 ).
Privind în viitor, spre rezultatele marelui sacrificiu de pe Calvar, Isaia profetiza la rândul lui cu privire la Mesia: „Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” ( Isaia 53, 10.11 ).
Ce poate însemna Psalmul 22 pentru mine și pentru tine? O reevaluare a poziției noastre față de crucea lui Christos. Avem har din belșug, avem har oferit gratis… Însă acest har L-a costat un preț imens pe Dumnezeu. Ce facem cu el? Suntem aproape de cruce, dar suntem la fel de aproape și de Cel care S-a jertfit pentru noi?
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Viața lui Iisus”, Ed. Viață și Sănătate, București, 2002, p.19