Psalmul 23 – Păstorul cel bun
- „Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
- El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă;
- îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.
- Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.
- Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, și paharul meu este plin de dă peste el.
- Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.”
Un psalm nemuritor
Nu știm când a scris David acest psalm, devenit nemuritor în sufletele oamenilor: la tinerețe, când el încă păștea oile tatălui său, sau la bătrânețe, după ce acumulase o întreagă experiență de viață. Dar un lucru este sigur: Psalmul 23 ne face bine tuturor: și tinerilor, dar și vârstnicilor, fiind unul dintre cele mai iubite și mai apreciate texte ale Vechiului Testament. Am putea spune, fără să greșim, că el este corespondentul în versuri al textului de aur din Noul Testament:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” ( Ioan 3,16 ).
Fiind scurt, dar plin de vitalitate și dătător de speranță, acest psalm este ușor de memorat și demn de păstrat în „sertarele” memoriei oricărui copil al lui Dumnezeu. Este un psalm iubit și apreciat din mai multe motive. Unul dintre ele este acela că este foarte practic.
Psalmul 23 nu este teologic și nu se concentrează pe teoria credinței, ci pe practica ei; el nu se oprește asupra problemelor inerente vieții, ci asupra soluțiilor pe care le aduce o relație profundă cu Dumnezeu; el nu ne vorbește despre ce ar trebui să credem, ci despre cum ar trebui să trăim relația noastră cu Dumnezeu.
Simțim acest psalm aproape de inima noastră pentru că experiența descrisă de autorul lui poate deveni experiența fiecăruia dintre noi, iar acest lucru ne schimbă viața. Ceea ce face ca acest poem să fie atât de iubit este faptul că trăirile lui David sunt exprimate pe un ton dulce, încurajator și aducător de speranță. Nici vorbă de mustrări, cuvinte tari sau avertismente. Totul este menit să ne încurajeze spre o relație personală și profundă cu Dumnezeu.
De aceea, când citim și medităm la Psalmul 23, să vedem în el nu doar experiența personală a unui om al lui Dumnezeu care a trăit cu trei milenii în urmă, ci întruchiparea experienței umane universale. Experiența descrisă aici poate deveni și experiența mea și a ta, a fiecărui suflet care străbate „valea umbrei morții” în căutarea păcii, fericirii și mântuirii.
„Domnul este Păstorul meu”
Religia adevărată înseamnă relație. O relație personală și profundă între om și Dumnezeu. Dacă Psalmul 23 ne învață ceva, atunci aici găsim exemplificată cea mai profundă relație care poate exista între om și Creatorul său. În această relație, Dumnezeu este prezent nu sub Numele Elohim, El-Shaddai sau Iahweh, ci acela de Domn, unicul Suveran al vieții și singurul care merită acest statut.
Timpul prezent al verbului „a fi” ( „Domnul este…” ) ne arată că această relație intimă și profundă între om și Dumnezeu nu aparține doar trecutului, nici nu privește aspirațiile omului spre un timp nedefinit în viitor, ci este o realitate prezentă. Domnul este acum și aici Păstorul meu.
Dar de ce nu Pastorul nostru? Nu este El al tuturor? Oare această exprimare a psalmistului este dovada unui spirit egoist, posesiv? Nicidecum! Dacă ar fi vorba de lucruri materiale sau intelectuale, am putea să vorbim de egoism și spirit posesiv. Însă când este vorba de Dumnezeu, a-l numi „Pastorul meu” nu înseamnă că Îl considerăm o proprietate privată. Așa cum El este Păstorul meu, El poate fi, la fel de bine, și Păstorul tău, și Păstorul lui, și Păstorul ei…
Cât privește metafora păstorului, Psalmul 23 nu este singurul loc din Scriptură în care poate fi întâlnită. Însuși Domnul Christos Se prezintă pe Sine ca fiind „Păstorul cel bun”, Cel care Își dă viața pentru oile Sale ( Ioan 10, 11 ).
Autorul Epistolei către evrei Îl numește pe Domnul Iisus „Marele Păstor al oilor” ( Evrei 13,20 ), iar apostolul Petru vorbește de „Păstorul cel mare” care va da cununa vieții tuturor celor credincioși.
Dar de ce copiii lui Dumnezeu sunt asemănați cu niște oi? Ne place sau nu această metaforă, ea oglindește realitatea condiției umane. Suntem ființe vulnerabile, asemenea oilor. Avem nevoie de protecție permanentă ca și ele. Nu ne putem apăra singuri în fața valurilor de răutate și uneori nu știm nici măcar să strigam după ajutor. Fără păstor, oile nu ar supraviețui. La fel, fără Dumnezeu, nici noi nu am avea niciun viitor, căci, spunea Mântuitorul: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15,5 ).
Afirmația psalmistului: „Domnul este Păstorul meu” implică o relație de cunoaștere reciprocă. Păstorul cel bun își cunoaște oile, iar oile își cunosc păstorul. ( vezi Ioan 10,14 ). Cât de încurajator este acest gând! El cunoaște trecutul, prezentul și viitorul tău. Cunoaște calea pe care ai umblat, dar și drumul cel mai sigur pe care trebuie să mergi în viitor.
El iți cunoaște slăbiciunile, vulnerabilitățile, dar și punctele tari și calitățile. Niciun vis, nicio aspirație, nicio dorință ascunsă a inimii tale nu Îi este străină. El știe totul despre tine, de aceea poate să facă totul pentru tine. El nu cere decât un singur lucru: să-L recunoști ca Păstor al ființei și al vieții tale. Nimic mai mult…
„Nu voi duce lipsă de nimic”
Oare copiilor lui Dumnezeu nu le lipsește nimic? Sunt toți bogați, respectați în societate și împliniți pe toate planurile? Ce vrea să spună David făcând această afirmație?
Nu, nu la o viață de lux se referă el, căci viața ne învață că nu celor săraci le lipsesc cele mai multe lucruri, ci celor bogați, care se încred în bogățiile lor. Unii bogați sunt în realitate atât de săraci încât nu au altceva decât bani…
Când psalmistul afirmă că nu va duce lipsă de nimic, el are în vedere nu doar nevoile materiale și fizice ale omului, ci mai ales pe cele de ordin afectiv, social și spiritual. Păstorul care știe totul despre oile sale va avea grijă să le împlinească toate nevoile prezente și viitoare. El Însuși este izvorul și garanția împlinirii lor, căci este scris: „Voi aveți totul deplin în El” ( Coloseni 2,10 ).
„El mă paște în pășuni verzi”
Cu toții trăim într-o lume materială, de aceea multe dintre nevoile noastre sunt de natură fizică. Dumnezeu știe că avem nevoie de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Dar El ne cunoaște și nevoile spirituale, căci „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” ( Matei 4,4 ).
Unul dintre scopurile mărturisite ale întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost exprimat în afirmația Sa: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug” ( Ioan 10,10 up. ). Dar cum putem ajunge să avem viață? Ce înseamnă metaforă „pășuni verzi” în care ne paște Păstorul cel bun? Unde le putem găsi pentru a ne bucura de viața îmbelșugată, promisă de Iisus?
Răspunsul este simplu: în El Însuși. El este „pășunea verde”, care Se oferă ca hrană tuturor oilor Sale. „Eu sunt Pâinea vieții” ( Ioan 6,48 ) – spunea Mântuitorul, „Pâinea vie care s-a pogorât din cer” ( Ioan 6,51 ). „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi” ( Ioan 6,54 ).
Domnul ne invită să ne hrănim cu El, să ne bucurăm de prezența Lui, să ne săturăm, nu doar să gustăm din bunătatea Lui, să fim fericiți în El și împreună cu El. Ca „mlădițe”, noi suntem chemați să ne tragem seva din El, după cum El Însuși ne-a spus: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă…” ( Ioan 15,5 ).
Cel care se hrănește din „pășunile verzi” ale comuniunii cu El, cel care se hrănește cu bunătatea Lui, cu înțelepciunea Lui și cu toată frumusețea caracterului Său, nu va flămânzi niciodată.
„Și mă duce la ape de odihnă”
Păstorul cel bun nu-și va conduce niciodată oile la apele învolburate și repezi, în care se ascund stânci primejdioase, nici la cascade înspăimântătoare, care ar pune în primejdie viața oilor Sale. El singur știe drumul spre „apele de odihnă”, aducătoare de înviorare și pace, căci El a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” ( Ioan 7,37 ) și „Cine crede în Mine nu va înseta niciodată” ( Ioan 6,35 up. ). „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” ( Ioan 4, 13.14 ).
De fapt, ce sunt „apele de odihnă” la care îi conduce Iisus, Marele Păstor, pe urmașii Săi? Ele nu sunt altceva decât pacea după care tânjește sufletul oricărui om și pe care Mântuitorul a promis-o tuturor celor care vin la El: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați; și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” ( Matei 11, 28.29 ).
Promisiunea făcută de Iisus ucenicilor cu puțin timp înainte de patimile și moartea Sa este a tuturor urmașilor Săi din toate timpurile: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” ( Ioan 14, 27 ).
De ce avem nevoie de „apele de odihnă” ale păcii lui Christos? Pentru ca ființa noastră interioară să fie păzită de asalturile furibunde ale celui rău: „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice cunoștință, vă va păzi inimile și gândurile în Christos Iisus” ( Filipeni 4,7 ).
„Îmi înviorează sufletul”
De câte ori sufletele noastre nu cad în descurajare în fața greutăților vieții! De câte ori nu ne simțim lipsiți de vlagă, extenuați în lupta cu ispitele! Uneori nu mai avem puterea nici să citim Scripturile, nici să ne rugăm sau să participăm la închinarea colectivă a Bisericii. Însă de fiecare dată Păstorul cel bun ne restaurează, aducându-ne de pe tărâmul fermecat al Satanei pe stânca statornică a adevărului.
Este plăcerea Lui să ne ridice din amărăciune și să ne umple de bucurie, să dea un nou sens vieții noastre și o nouă putere de a lupta cu păcatul. De aceea, să nu mai privim la noi înșine, ci la El, Izvorul tuturor lucrurilor bune care ni se întâmplă în viață.
„Mă povățuiește pe cărări drepte din pricina Numelui Său”
Asemenea oilor care nu știu încotro să meargă, dacă nu sunt călăuzite de păstor, suntem adesea derutați. Unii ne sfătuiesc s-o luăm la dreapta, alții la stânga; unii ne spun că drumul cel bun este în sus, alții că el este în jos. Însă doar Păstorul cel bun cunoaște cărările cele drepte ale neprihănirii, și doar El ne poate scoate din confuzie.
Dar de ce face El toate acestea pentru „oile” Sale? De ce ne călăuzește la „ape de odihnă” și ne paște în „pășuni verzi”, înviorându-ne când trecem prin tot felul de crize?
Răspunsul este acesta: „din pricina Numelui Său”. Adică din pricina caracterului Său desăvârșit. Așa este El și nu poate fi altfel, căci chiar „dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).
Nu pentru bunătatea noastră, nici pentru faptele noastre bune sau pentru meritele noastre face El toate acestea pentru noi, ci pentru că așa este El. Pentru că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8 up. ).
„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții”
Așa este viața: cu suișuri și coborâșuri. Oricând și oricare dintre noi poate trece prin experiențe neplăcute. Copiii lui Dumnezeu nu trăiesc pe acest pământ ocrotiți sub niște clopote de sticlă. Cu toții trăim într-o lume a păcatului și toți trebuie să suportăm consecințele lui. Numele de creștin nu ne scutește de suferință. Dimpotrivă, în lumea în care trăim, creștinismul este cea mai persecutată religie.
Psalmistul recunoaște această realitate dură atunci când afirmă: „De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scăpa întotdeauna din ea” ( Psalmul 34,19 ). Însuși Mântuitorul ne avertizează că viața unui copil al lui Dumnezeu nu va fi ușoară: „În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea” ( Ioan 16,33 up. ).
Totuși, „valea umbrei morții”, pe care psalmistul o numește în altă parte „valea plângerii” ( Psalmul 84,6 ), este ceva pasager. Nu aici este locuința noastră. „Staulul” este sus pe munte, iar Păstorul își va conduce oile spre locul siguranței veșnice.
„Nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu Mine”
Dacă până acum psalmistul a vorbit de Păstor la persoana a treia, acum el I se adresează direct, la persoana a doua. De ce această schimbare? Pentru că în mijlocul crizelor de tot felul, teologia și teoria nu ajută prea mult. Pentru a ieși cu bine din mijlocul lor, avem nevoie de ceva concret: avem nevoie de prezența Lui, o prezență vie și nemijlocită.
De ce prezența Pastorului alungă teama „oilor” Sale? Pentru că „în dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica” ( 1 Ioan 4,18 ). Când Îl știi pe Păstor lângă tine în „valea umbrei morții”, nu mai ești copleșit de simțământul greu al singurătății. Nu te mai simți abandonat. „Valea umbrei morții” nu mai sperie pe nimeni, căci știm că acolo unde este umbra, trebuie să fie prin apropiere și lumina. Iar lumina este Însuși Păstorul: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” ( Ioan 8,12 ).
Cât de adâncă este „valea” pe care o străbați? Cât este ea de întunecată? Dar oricât ar fi ea de înspăimântătoare, nu trebuie să disperi. Păstorul cel bun se află lângă tine și într-o bună zi te va scoate pe culmile luminii.
„Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie”
Păstorii cei răi își bat oile. Aruncă cu toiegele după ele, le rănesc și le ocărăsc. Păstorul cel bun lucrează însă totdeauna cu dragoste. Chiar dacă trebuie să-Și folosească autoritatea ( toiagul ) și să pedepsească oile neascultătoare ( nuiaua ), El o face întotdeauna cu blândețe. Și aceasta pentru că Dumnezeu nu ne pedepsește după fărădelegile noastre, ci după marea Sa îndurare.
De aceea, „fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește” ( Evrei 12, 5.6 ).
„Tu îmi întinzi masa în fața protivnicilor mei”
Știți ce ne așteaptă la ieșirea din „valea umbrei morții”? O mare surpriză. O surpriză plăcută: Domnul ne-a pregătit un „ospăț” bogat. Când vom ajunge la capătul tunelului și vom primi răsplata credinței noastre, vom constata că a meritat să trecem pe acolo și că „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” ( Romani 8,18 ).
Când alegem să-L urmăm pe Pastor, de fapt alegem varianta care întotdeauna este câștigătoare. Nu este încurajator lucrul acesta?
„Îmi ungi capul cu untdelemn”
Tot ce este mai bun în acest Univers este pregătit de Pastor pentru „oile” Sale. Dacă sunt rănite, le pune balsam pe rană; dacă sunt întristate, le mângâie; dacă sunt obosite, le duce la ape de odihnă; dacă sunt înfometate, le duce în pășuni verzi. El nu reține nimic din ceea ce le-ar face fericite pe oile Sale.
În Sfânta Scriptură, ungerea este un semn al sfințirii, al consacrării pentru o anumită lucrare. Este un simbol al primirii plinătății Duhului Sfânt, după cum ne învață apostolul Ioan: „Voi ați primit ungerea din partea Celui Sfânt și știți orice lucru” ( 1 Ioan 2,20 ).
„Paharul meu este plin de da peste el”
Dumnezeu nu rămâne niciodată dator copiilor Săi credincioși. Răsplata Lui va fi peste așteptările omului și va întrece orice imaginație. Căci „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2,9 ).
Chiar dacă acum trecem prin suferințe și necazuri de tot felul, va veni ziua în care vom ridica „paharul izbăvirilor” și vom recunoaște împreună cu toate creaturile acestui Univers: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor” ( Apocalipsa 15,3 ).
„Fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele”
Ce pot să însemne aceste cuvinte decât încredere în călăuzirea Păstorului cel bun, nu doar pentru prezent, ci mai ales pentru viitor? Fericire, îndurare, stabilitate, ocrotire, călăuzire… Iată cele mai imperioase nevoi ale omului de azi, indiferent în ce cultură trăiește și pe ce paralelă și meridian al globului își duce existența.
Păstorul cel bun ne asigură pe fiecare dintre noi: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” ( Ieremia 29,11 ).
De ce „un viitor și o nădejde”? Nu e suficient să știm că avem un viitor fericit? De ce mai avem nevoie și de o nădejde? Răspunsul este simplu: Viitorul, oricât ar fi el de îndepărtat, va deveni la un moment dat prezent. Și ce va fi dincolo de el într-o existență care se măsoară cu veșnicia? Va fi nădejdea unui alt viitor fericit, care și acela va deveni prezent… Aceasta este viața veșnică, acea viața îmbelșugată, promisă de Păstorul cel bun oilor Sale.
„Voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele”
Oare avea psalmistul intenția să-și mute locuința în sanctuar? Iar noi, creștinii secolului al XXI-lea, ar trebui să ne mutăm cu toții în clădirile bisericilor? Nicidecum! Metafora folosită de David are o cu totul altă semnificație: eu și Pastorul meu nu ne vom mai despărți niciodată. Relația dintre noi a ajuns atât de strânsă încât nu mai pot concepe viața fără prezența Lui.
Aceasta este adevărata religie: refacerea relației rupte dintre Creator și creaturile Sale. O relație pe care nimeni și nimic, de-a lungul veșniciilor care vor urma, nu o va mai putea rupe vreodată. Oare nu aceasta este dorința oricărui părinte față de copiii săi? Păstorul cel bun tânjește după acest lucru… Oare noi tânjim la fel?
„Alege viața!”
În Psalmul 23, David ne propune soluții practice la problemele pe care fiecare dintre noi le întâmpinăm în această „vale a umbrei morții”. Însă aceasta nu este singura variantă pe care o putem alege. Psalmul 23 are și un negativ pe care, din nefericire, mulți oameni l-au ales ca mod și filozofie de viață. Iată negativul:
„Domnul nu este Păstorul meu; de aceea, voi duce lipsă de toate. Nu El mă paște în pășuni verzi, căci le găsesc singur; și nu El mă duce la ape de odihnă, căci singur le caut.
El nu îmi înviorează sufletul și nu mă poate povățui pe cărări drepte din pricina Numelui Său, căci nu-I permit acest lucru.
Dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, mă tem de orice, căci sunt singur. Toiagul și nuiaua Păstorului le resimt ca o pedeapsă.
În fața protivnicilor mei nu are cine să-mi întindă o masă și nu are cine să-mi ungă capul cu untdelemn. Iar paharul meu este gol…
Da, nefericirea și vinovăția mă vor însoți în toate zilele vieții mele, voi locui departe de Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.”
Este cutremurătoare această experiență, nu-i așa? Și totuși, câți oameni au ales să trăiască o astfel de viață! De aceea, Păstorul ne invită pe fiecare dintre noi:
„Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră, că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta!” ( Deuteronomul 30, 19 ).
Alege Păstorul!
Lori Balogh
