Susține apostolul Iacov că neprihănirea se poate dobândi prin fapte?

Susține apostolul Iacov că neprihănirea se poate dobândi prin fapte?

Unele afirmații ale apostolului Iacov din epistola sa sobornicească au stârnit discuții vii în rândul creștinilor. Una dintre aceste afirmații este cea din cap. 2,24: „Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință.”

Rostind această învățătură, Iacov pare să-l contrazică pe apostolul Pavel care, mai ales în epistolele către romani și galateni, apără cu tărie doctrina îndreptățirii doar prin credință, fără faptele Legii. „Pentru că noi credem”, spune Pavel, „că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii” (Romani 3,28).

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3,20). „Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Iisus Christos, am crezut și noi în Iisus Christos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Christos, iar nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2,16).

Neînțelegând sensul afirmației lui Iacov, mulți protestanți, începând cu Martin Luther, au considerat că Epistola lui Iacov este mai puțin inspirată decât epistolele apostolului Pavel, fiind mai puțin importantță în canonul biblic.

Dar este posibil să se contrazică cei doi apostoli? Au ei vederi diferite într-o problemă atât de importantă ca cea a căii prin care omul poate ajunge la neprihănire? Un studiu atent al scrierilor celor doi apostoli ne arată că fiecare dintre ei tratează tema neprihănirii din unghiuri total diferite, fără să se contrazică.

Pavel tratează problema neprihănirii ținând cont de ideile legaliste care erau răspândite în Biserică de partidă fariseilor. Aceștia învățau că neprihănirea se putea obține doar prin ținerea Legii („faptele Legii”). În cele două epistole ale sale: Romaâni și Galateni, apostolul Pavel combate această învățătură complet greșită, susținând că neprihănirea se obține doar prin credința în Iisus Christos, fără faptele Legii.

De cealaltă parte, apostolul Iacov tratează problema neprihănirii dintr-un unghi total diferit. El nu polemizează cu iudaizanții (cei care susțineau că creștinii trebuiau să se întoarcă înapoi la iudaism, obținând mântuirea prin ținerea Legii), ci doar trage semnalul de alarmă pentru cei care încearcă să rezume viața lor de credință doar la o simplă teorie, fără să o transpună în practică.

Iacov îi critică pe „teoreticienii” creștinismului, pe cei care considerau că o credință doar la nivelul minții este suficientă și bine primită înaintea lui Dumnezeu. Preocuparea apostolului Iacov este aceea de a-i conduce pe credincioși la o viețuire plină de fapte bune, fără să facă din aceasta o doctrină contrară celei predicate de Pavel cu privire la neprihănirea prin credință.

Ceea ce vrea să-i învețe Iacov pe credincioșii ispitiți să se rezume doar la o credință teoretică, neglijând faptele bune, poate fi rezumat în câteva afirmații pe care le face în epistola sa:

„Credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși” (Cap. 2,17).

„Credința fără fapte este zadarnică” (cap. 2,20).

„Prin fapte, credința a ajuns desăvârșită” (cap. 2,22).

Provocarea pe care Iacov o face tuturor celor ce se mulțumesc cu o credință trăită doar la nivelul minții este următoarea: „Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele” (cap. 2,18).

Când Iacov spune: „Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte și nu numai prin credință” (cap.2,24), el nu îl contrazice pe Pavel, arătând o altă cale de a ajunge la neprihănire decât credința, ci vrea să le arate credincioșilor care este acea credință adevărată care duce la neprihănire: o credință practică, pipăibilă, vizibilă.

În viziunea lui Iacov, credința și faptele sunt complementare. El nici nu susține neprihănirea prin fapte, nici nu elimină credința. El doar accentuează care sunt criteriile unei religii autentice, după cum el însuși mărturisește: „Religiunea curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume” (cap.1,27).

Faptele de care amintește Iacov nu sunt un substitut al credinței, ci doar cealaltă față a „monedei” mântuirii. Acestea nu sunt „faptele Legii”, pe care se bazează legaliștii în dorința lor de a ajunge la neprihănire, ci „faptele credinței”, care vin ca o urmare naturală a credinței celei vii și adevărate în Iisus Christos, Domnul nostru.

Lori Balogh