Psalmul 24 – Suveranitatea lui Dumnezeu
- „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc!
- Căci El l-a întemeiat pe mări și l-a întărit pe râuri.
- Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt?
- Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu-și dedă sufletul la minciună și nu jură ca să înșele.
- Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui.
- Iată partea de moștenire a celor ce-L cheamă, a celor ce caută Fața Ta, Dumnezeul lui Iacov.
- Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!
- „Cine este acest Împărat al slavei?” Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte.
- Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!
- „Cine este acest Împărat al slavei? ” Domnul oștirilor: El este Împăratul slavei!”
Cine este stăpânul?
În lumea noastră se duc mari bătălii pentru stabilirea dreptului de proprietate. De la simple reclamații adresate autorităților, până la anii pierduți în instanțele de judecată, și terminând cu războaiele devastatoare, oamenii încearcă să-și revendice dreptul de proprietate asupra unor bunuri materiale sau spirituale, asupra unor domenii de activitate sau teritorii. Rezultatul? O permanentă stare de conflict între oameni, grupuri de oameni, națiuni sau chiar civilizații.
Când vrei să dovedești că ceva îți aparține în mod exclusiv, întotdeauna se va găsi cineva care vă gândi altfel: „Ce-i al tău, e (și) al meu. Ce-i al vostru, e (și) al nostru.” Dar oare câte dintre aceste conflicte care ne otrăvesc existența (și așa atât de efemeră! ), s-ar stinge din start, dacă oamenii ar ține seama de marele adevăr pe care David îl exprimă în Psalmul 24?
„Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări și l-a întărit pe râuri” ( vers. 1.2 ).
Dumnezeu este adevăratul Stăpân al tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, nu omul! Lui Îi aparțin pământul, marea, munții, câmpiile, recoltele, banii din buzunarele noastre, zăcămintele pământului, casele, mobila, mașinile, timpul, talentele, trupurile și bisericile noastre. Lui Îi aparține totul, fără excepție.
Cum putem pretinde că suntem stăpâni peste vreun lucru din lumea aceasta, când la intrarea noastră în viață, ieșind din pântecele mamei, suntem atât de goi și atât de săraci? Iar când din clepsidra vieții se scurge și ultimul fir de nisip, trecând dincolo de pragul mormântului, ce luăm cu noi în neantul morții?
Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului Pavel: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” ( 1 Corinteni 4, 7 )
Psalmul 24, unul dintre cei mai frumoși psalmi ai lui David, își propune să stabilească odată pentru totdeauna cine este adevăratul suveran asupra Creației, cine are dreptul de proprietate asupra ei.
Și dacă Dumnezeu, în calitate de Creator și Susținător al tuturor lucrurilor, este adevăratul Suveran asupra Creației, cine este omul ca să spună cu atâta aroganță: „Ce-i al meu, e doar al meu”?
„Cine va putea să se suie la muntele Domnului?”
Psalmul 24, asemenea altor psalmi ai lui David, continuă să ne ridice pe muntele cunoașterii, oferindu-ne noi motive să continuăm o relație profundă cu Dumnezeu. Creatorul nostru este Stăpânul absolut al tuturor lucrurilor, însă și noi, creaturile Sale nevrednice, am fost făcuți stăpâni asupra unor lucruri. Care sunt acestea? Idealurile noastre…
Suntem stăpâni absoluți asupra idealurilor noastre, căci noi suntem cei care le putem păstra, cultiva, urmări și împlini. Dar tot noi suntem cei care le putem ignora, neglija sau renega. Psalmul 24 ne aduce în prim plan unul dintre cele mai înălțătoare și mai nobile idealuri pe care le poate avea un om în starea lui decăzută: acela de a fi în preajma lui Dumnezeu.
Nimic nu-l înnobilează mai mult pe om decât să trăiască în prezența Creatorului său. De aceea, idealul oricărei religii este acela ca omul să ajungă în prezența divinității, să locuiască în prezența ei. „Gândul veșniciei”, de care amintește eclesiastul ( vezi cap. 3,11 ), și pe care Creatorul l-a așezat în ființa noastră, este un resort care ne atrage permanent spre El, motivându-ne să trecem peste încercările și greutățile vieții, pentru a ajunge în final în prezența lui Dumnezeu.
Vor ajunge toți oamenii în prezența Lui? Modul în care sunt formulate întrebările psalmistului indică un răspuns negativ: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt?” ( vers. 3 ).
Nu, nu toți oamenii vor ajunge la idealul de a locui în prezența lui Dumnezeu. Universaliștii lui Origen susțin că, în final, toți oamenii vor fi mântuiți. Purgatoriul doctrinei catolice le da speranță și celor mai incorijibili păcătoși că și ei vor ajunge în rai, după ce vor fi purificați prin suferințele la care vor fi supuși în acel loc. Legaliștii cred că vor ajunge pe „muntele Domnului” chinuindu-se să asculte de Lege și colecționând merite înaintea lui Dumnezeu.
Însă David nu ne vorbește în acest psalm nici de universalismul mântuirii, nici de Purgatoriu, nici de eforturile omului de a se mântui prin propriile sale eforturi. El ne vorbește despre caracterul celor ce vor locui cândva în prezența lui Dumnezeu. Or caracterul este o construcție spirituală, realizată de Dumnezeu în om, cu acceptul și colaborarea acestuia. Așadar, cine va ajunge idealul de a locui pe „muntele Domnului”, în prezența Lui?
„Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu-și dedă sufletul la minciună și nu jură ca să înșele” ( vers. 4 ).
Aici avem doar un rezumat a ceea ce David prezintă pe larg în Psalmul 15, acolo unde este zugrăvit portretul moral al celor ce vor locui pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Însă „rezumatul” este edificator: „mâinile nevinovate” și „inima curată” sunt cele două „vize” importante de pe pașaportul spre cer, fără de care nimeni să nu se aștepte să primească binecuvântarea lui Dumnezeu și „starea după voia Lui” ( vers. 5 ).
Fețele bisericești, care îi trimit în „locuri cu verdeață” pe cei au avut în viață doar idealuri josnice, mânjindu-și mâinile cu corupție și inima cu gânduri necurate, vând, de fapt, iluzii deșarte poporului care aleargă după o mântuire care să nu-i coste nimic.
Mântuitorul a spus clar și fără echivoc: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu” ( Matei 5, 8 ). Doar astfel de oameni vor ajunge să atingă idealul de a locui pe muntele lui Dumnezeu, în prezența Lui.
Creștinismul nu este o listă cu ceea ce este voie și cu ce nu este voie să faci. Harul lui Christos nu cârpește caracterele atinse de păcat, ci le transformă, le purifică. Adevăratul creștinism nu cosmetizează viața unui om, ci o înnoiește din temelii.
Dumnezeu Însuși le promite celor ce urmăresc nobilul ideal de a ajunge în prezența Sa: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele” ( Ezechiel 36, 26.27 ).
Aceasta este „starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui” ( vers. 5 ). Aceasta este „partea de moștenire a celor ce-L cheamă, a celor ce caută Fața Sa, Dumnezeul lui Iacov” ( vers. 6 ).
Ai și tu acest ideal nobil? I-ai predat inima ta, împreună cu toate necurățiile din ea, Creatorului tău, lăsându-L pe El să ți-o curețe? Dacă încă nu ai făcut lucrul acesta, ce te împiedică să o faci? Există oare pentru om un ideal mai înalt decât acela de a locui veșnic în prezența lui Dumnezeu, bucurându-se de o viață tot atât de lungă și îmbelșugată cum e viața Lui?
„Porți, ridicați-vă capetele !”
Se crede că Psalmul 24 este imnul cântat de David în timpul aducerii chivotului la Ierusalim. În toată istoria poporului Israel, chivotul a fost perceput ca fiind un simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului. De aceea, după ce lucrurile s-au liniștit în regatul său, una dintre prioritățile lui David a fost aducerea chivotului la Ierusalim.
Cu ceva timp în urmă, el avusese o tentativă în acest sens. Însă moartea fulgerătoare a lui Uza a întârziat împlinirea dorinței împăratului de a avea chivotul – simbolul prezenței lui Dumnezeu – mai aproape de sine.
După ce s-a informat bine din Lege și a aflat cum trebuie transportat acest simbol sacru, David aduce chivotul la Ierusalim într-o atmosfera electrizantă, debordând de bucurie. Neputându-și ascunde bucuria imensă, David are unele manifestări spontane, criticate de soția sa, Mical.
Procesiunea triumfală se oprește, însă, înaintea porților sanctuarului care urma să adăpostească chivotul. Dialogul ce urmează acestui moment, între vocea din interiorul și cea din exteriorul sanctuarului, scoate în evidență măreția lui Dumnezeu, „Împăratul slavei”:
„Cine este acest Împărat al slavei? ” „Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte… Domnul oștirilor: El este Împăratul slavei” ( vers. 8‑10 ).
Psalmul se încheie fără să ne ofere răspunsul dacă aceste „porți veșnice” s-au deschis în final înaintea „Împăratului slavei”. Însă răspunsul este implicit. Vestea bună este aceea că porțile se ridică, cortina este dată la o parte și Împăratul slavei intră în sala tronului Său veșnic. Și împreună cu El intră toți cei care au fost găsiți vrednici să urce pe „muntele Domnului.” Adică cei găsiți cu inima curată și ale căror mâini vor fi găsite nevinovate, cei ale căror fapte, cuvinte, intenții, motivații, aspirații, gânduri și planuri le-au fost curățite prin harul lui Dumnezeu.
Niciunul dintre noi nu am fi sperat vreodată să intrăm pe porțile veșnice împreună cu Împăratul slavei, pe tărâmul veșniciei, dacă nu ar fi existat crucea de pe Calvar. Ne-am fi rătăcit, ocolind zidurile Cetății Sfinte, fără să găsim intrarea. Sau, dacă am fi găsit-o, am fi rămas pe veci în fața unor porți închise…
Iisus ne-a ridicat, însă, la standardul divin, la „starea după voia Lui”, și ne-a deschis larg porțile Împărăției Sale. El ne-a invitat pe toți și încă îi mai invită pe oamenii din toate colțurile lumii, din toate culturile și limbile pământului.
Dumnezeu nu este un însingurat. Asemenea oricărui părinte iubitor, El nu se simte bine să locuiască singur. De aceea, El tânjește să vadă pe muntele Său cel sfânt cât mai mulți dintre fiii Săi rătăcitori.
Vei fi și tu unul dintre aceștia? Voi fi și eu un locuitor al „muntelui Domnului”? Iată cel mai nobil și înălțător ideal pe care-l poate avea un om care trăiește pe planeta noastră decăzută !
Lori Balogh
👍👍👍🙏