Psalmul 24 – Suveranitatea lui Dumnezeu
1. „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!
2. Căci El l-a întemeiat pe mări şi l-a întărit pe râuri.
3. Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt?
4. Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele.
5. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui.
6. Iată partea de moştenire a celor ce-L cheamă, a celor ce caută* Faţa Ta, Dumnezeul lui Iacov.
7. Porţi, ridicaţi-vă* capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca** să intre Împăratul slavei!
8. „Cine este acest Împărat al slavei?” Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte.
9. Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!
10. „Cine este acest Împărat al slavei?” Domnul oştirilor: El este Împăratul slavei!”
Cine este stapanul ?
In lumea noastra se duc mari batalii pentru stabilirea dreptului de proprietate. De la simple reclamatii adresate autoritatilor, pana la anii pierduti in instantele de judecata, si terminand cu razboaiele devastatoare, oamenii incearca sa-si revendice dreptul de proprietate asupra unor bunuri materiale sau spirituale, asupra unor domenii de activitate sau teritorii. Rezultatul ? O permanenta stare de conflict intre oameni, grupuri de oameni, natiuni sau chiar civilizatii.
Cand vrei sa dovedesti ca ceva iti apartine in mod exclusiv, intotdeauna se va gasi cineva care va gandi altfel: „Ce-i al tau, e ( si ) al meu. Ce-i al vostru, e ( si ) al nostru.” Dar oare cate din aceste conflicte care ne otravesc existenta ( si asa atat de efemera ! ), s-ar stinge din start, daca oamenii ar tine seama de marele adevar pe care David il exprima in Psalmul 24 ?
„Al Domnului este pamantul cu tot ce este pe el, lumea si cei ce o locuiesc ! Caci El l-a intemeiat pe mari si l-a intarit pe rauri” ( vers. 1.2 ).
Dumnezeu este adevaratul Stapan al tuturor lucrurilor vazute si nevazute, nu omul ! Lui Ii apartin pamantul, marea, muntii, campiile, recoltele, banii din buzunarele noastre, zacamintele pamantului, casele, mobila, masinile, timpul, talentele, trupurile si bisericile noastre. Lui Ii apatine totul, fara exceptie.
Cum putem pretinde ca suntem stapani peste vreun lucru din lumea aceasta, cand la intrarea noastra in viata, iesind din pantecele mamei, suntem atat de goi si atat de saraci ? Iar cand din clepsidra vietii se scurge si ultimul fir de nisip, trecand dincolo de pragul mormantului, ce luam cu noi in neantul mortii ?
Cat de adevarate sunt cuvintele apostolului Pavel: „Ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit ? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit ?” ( 1 Corinteni 4, 7) !
Psalmul 24, unul dintre cei mai frumosi psalmi ai lui David, isi propune sa stabileasca odata pentru totdeauna cine este adevaratul suveran asupra Creatiei, cine are dreptul de proprietate asupra ei.
Si daca Dumnezeu, in calitate de Creator si Sustinator al tuturor lucrurilor, este adevaratul Suveran asupra Creatiei, cine este omul ca sa spuna cu atata aroganta: „Ce-i al meu, e doar al meu” ?
„Cine va putea sa se suie la muntele Domnului ?”
Psalmul 24, asemenea altor psalmi ai lui David, continua sa ne ridice pe muntele cunoasterii, oferindu-ne noi motive sa continuam o relatie profunda cu Dumnezeu. Creatorul nostru este Stapanul absolut al tuturor lucrurilor, insa si noi, creaturile Sale nevrednice, am fost facuti stapani asupra unor lucruri. Care sunt acestea ? Idealurile noastre…
Suntem stapani absoluti asupra idealurilor noastre, caci noi suntem cei care le putem pastra, cultiva, urmari si implini. Dar tot noi suntem cei care le putem ignora, neglija sau renega. Psalmul 24 ne aduce in prim plan unul din cele mai inaltatoare si mai nobile idealuri pe care le poate avea un om in starea lui decazuta: acela de a fi in preajma lui Dumnezeu.
Nimic nu-l innobileaza mai mult pe om decat sa traiasca in prezenta Creatorului sau. De aceea, idealul oricarei religii este acela ca omul sa ajunga in prezenta divinitatii, sa locuiasca in prezenta ei. „Gandul vesniciei”, de care aminteste eclesiastul ( cap. 3,11 ), si pe care Creatorul l-a asezat in fiinta noastra, este un resort care ne atrage permanent spre El, motivandu-ne sa trecem peste incercarile si greutatile vietii, pentru a ajunge in final in prezenta lui Dumnezeu.
Vor ajunge toti oamenii in prezenta Lui ? Modul in care sunt formulate intrebarile psalmistului indica un raspuns negativ: „Cine va putea sa se suie la muntele Domnului ? Cine se va ridica pana la locul Lui cel Sfant ?” ( vers. 3 ).
Nu, nu toti oamenii vor ajunge la idealul de a locui in prezenta lui Dumnezeu. Universalistii lui Origene sustin ca, in final, toti oamenii vor fi mantuiti. Purgatoriul doctrinei catolice le da speranta si celor mai incorijibili pacatosi ca si ei vor ajunge in rai, dupa ce vor fi purificati prin suferintele la care vor fi supusi in acel loc. Legalistii cred ca vor ajunge pe „muntele Domnului” chinuindu-se sa asculte de Lege si colectionand merite inaintea lui Dumnezeu.
Insa David nu ne vorbeste in acest psalm nici de universalismul mantuirii, nici de Purgatoriu, nici de eforturile omului de a se mantui prin propriile sale eforturi. El ne vorbeste despre caracterul celor ce vor locui candva in prezenta lui Dumnezeu. Or caracterul este o constructie spirituala, realizata de Dumnezeu in om, cu acceptul si colaborarea acestuia. Asadar, cine va ajunge idealul de a locui pe „muntele Domnului”, in prezenta Lui ?
„Cel ce are mainile nevinovate si inima curata, cel ce nu-si deda sufletul la minciuna si nu jura ca sa insele” ( vers. 4 ).
Aici avem doar un rezumat a ceea ce David prezinta pe larg in Psalmul 15, acolo unde este zugravit portretul moral al celor ce vor locui pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu. Insa „rezumatul” este edificator: „mainile nevinovate” si „inima curata” sunt cele doua „vize” importante de pe pasaportul spre cer, fara de care nimeni sa nu se astepte sa primeasca binecuvantarea lui Dumnezeu si „starea dupa voia Lui” ( vers. 5 ).
Fetzele bisericesti, care ii trimit in „locuri cu verdeata” pe cei au avut in viata doar idealuri josnice, manjindu-si mainile de coruptie si inima cu ganduri necurate, vand, de fapt, iluzii desarte poporului care alearga dupa o mantuire care sa nu-i coste nimic.
Mantuitorul a spus clar si fara echivoc: „Ferice de cei cu inima curata, caci ei Il vor vedea pe Dumnezeu” ( Matei 5, 8 ). Doar astfel de oameni vor ajunge sa atinga idealul de a locui pe muntele lui Dumnezeu, in prezenta Lui.
Crestinismul nu este o lista de ce este voie si de ce nu este voie sa faci. Harul lui Christos nu carpeste caractere atinse de pacat, ci le transforma, le purifica. Adevaratul crestinism nu cosmetizeaza viata unui om, ci o innoieste din temelii.
Dumnezeu Insusi le promite celor ce urmaresc nobilul ideal de a ajunge in prezenta Sa: „Va voi da o inima noua si voi pune in voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne. Voi pune Duhul Meu in voi si va voi face sa urmati poruncile Mele si sa paziti si sa impliniti legile Mele” ( Ezechiel 36, 26.27 ).
Aceasta este „starea dupa voia Lui, data de Dumnezeul mantuirii lui” ( vers. 5 ). Aceasta este „partea de mostenire a celor ce-L cheama, a celor ce cauta Fatza Sa, Dumnezeul lui Iacov” ( vers. 6 ).
Ai si tu acest ideal nobil ? I-ai predat inima ta, impreuna cu toate necuratiile din ea, Creatorului tau, lasandu-L pe El sa ti-o curete ? Daca inca nu ai facut lucrul acesta, ce te impiedica sa o faci ? Exista oare pentru om un ideal mai inalt decat acela de a locui vesnic in prezenta lui Dumnezeu, bucurandu-se de o viata tot atat de lunga si imbelsugata cum e viata Lui ?
„Porti, ridicati-va capetele !”
Se crede ca Psalmul 24 este imnul cantat de David in timpul aducerii chivotului la Ierusalim. In toata istoria poporului Israel, chivotul a fost perceput ca fiind un simbol al prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului. De aceea, dupa ce lucrurile s-au linistit in regatul sau, una din prioritatile lui David a fost aducerea chivotului la Ierusalim.
Cu ceva timp in urma, el avusese o tentativa in acest sens. Insa moartea fulgeratoare a lui Uza a intarziat implinirea dorintei imparatului de a avea chivotul – simbolul prezentei lui Dumnezeu – mai aproape de sine.
Dupa ce s-a informat bine din Lege si a aflat cum trebuie transportat acest simbol sacru, David aduce chivotul la Ierusalim intr-o atmosfera electrizanta, debordand de bucurie. Neputandu-si ascunde bucuria imensa, David are unele manifestari spontane, criticate de sotia sa, Mical.
Procesiunea triumfala se opreste, insa, inaintea portilor sanctuarului care urma sa adaposteasca chivotul. Dialogul ce urmeaza acestui moment, intre vocea din interiorul si cea din exteriorul sanctuarului, scoate in evidenta maretia lui Dumnezeu, „Imparatul slavei”:
„Cine este acest Imparat al slavei ?” „Domnul cel tare si puternic, Domnul cel viteaz in lupte… Domnul ostirilor: El este Imparatul slavei” ( vers. 8-10 ).
Psalmul se incheie fara sa ne ofere raspunsul daca aceste „porti vesnice” s-au deschis in final inaintea „Imparatului slavei”. Insa raspunsul este implicit. Vestea buna este aceea ca portile se ridica, cortina este data la o parte si Imparatul slavei intra in sala tronului Sau vesnic. Si impreuna cu El intra toti cei care au fost gasiti vrednici sa urce pe „muntele Domnului.” Adica cei gasiti cu inima curata si ale caror maini vor fi gasite nevinovate, cei ale caror fapte, cuvinte, intentii, motivatii, aspiratii, ganduri si planuri le-au fost curatite prin harul lui Dumnezeu.
Niciunul dintre noi nu am fi sperat vreodata sa intram pe portile vesnice impreuna cu Imparatul slavei, pe taramul vesniciei, daca nu ar fi existat crucea de pe Calvar. Ne-am fi ratacit, ocolind zidurile Cetatii Sfinte, fara sa gasim intrarea. Sau, daca am fi gasit-o, am fi ramas pe veci in fatza unor porti inchise…
Iisus ne-a ridicat, insa, la standardul divin, la „starea dupa voia Lui”, si ne-a deschis larg portile Imparatiei Sale. El ne-a invitat pe toti si inca ii mai invita pe oamenii din toate colturile lumii, din toate culturile si limbile pamantului.
Dumnezeu nu este un insingurat. Asemenea oricarui parinte iubitor, El nu se simte bine sa locuiasca singur. De aceea, El tanjeste sa vada pe muntele Sau cel sfant cat mai multi din fiii Sai ratacitori.
Vei fi si tu unul dintre acestia ? Voi fi si eu un locuitor al „muntelui Domnului” ? Iata cel mai nobil si inaltator ideal pe care-l poate avea un om care traieste pe planeta noastra decazuta !
Lori Balogh
