Psalmul 25 – Rugăciune și contemplare

Psalmul 25 – Rugăciune și contemplare

1. La Tine, Doamne, îmi înalț sufletul.
2. În Tine, Dumnezeule, mă încred: să nu fiu dat de rușine, ca să nu se bucure vrăjmașii mei de mine!
3. Da, toți cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi dați de rușine, ci de rușine vor fi dați cei ce Te părăsesc fără temei.
4. Arată-mi, Doamne, căile Tale și învață-mă cărările Tale.
5. Povățuiește-mă în adevărul Tău și învață-mă, căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele, Tu ești totdeauna nădejdea mea!
6. Adu-Ți aminte, Doamne, de îndurarea și bunătatea Ta, căci sunt veșnice.
7. Nu-Ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele, ci adu-Ți aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne!
8. Domnul este bun și drept, de aceea arată El păcătoșilor calea.
9. El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe cei smeriți calea Sa.
10. Toate cărările Domnului sunt îndurare și credincioșie, pentru cei ce păzesc legământul și poruncile Lui.
11. Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!
12. Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă.
13. El va locui în fericire și sămânța lui va stăpâni țara.
14. Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El și legământul făcut cu El le dă învățătură.
15. Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laț.
16. Privește-mă și ai milă de mine, căci sunt părăsit și nenorocit.
17. Neliniștea inimii mele crește: scoate-mă din necazul meu!
18. Uită-Te la ticăloșia și truda mea și iartă-mi toate păcatele mele.
19. Vezi cât de mulți sunt vrăjmașii mei și cu ce ură mare mă urmăresc.
20. Păzește-mi sufletul și scapă-mă! Nu mă lăsa să fiu dat de rușine când mă încred în Tine!
21. Să mă ocrotească nevinovăția și neprihănirea, când îmi pun nădejdea în Tine!
22. Izbăvește, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui.”

 

Ferestre spre interior

     Ferestrele sunt făcute nu pentru ca cei din afara unei case să privească în interiorul ei, ci invers: cei din interior să privească spre afară. Când vorbim însă de psalmii lui David, lucrurile sunt cu totul diferite. Aceste imnuri din „Cartea de laude” a poporului evreu nu sunt altceva decât niște ferestre dinspre exterior spre interior, permițându-ne să privim în cele mai adânci unghere ale sufletului celui care a fost numit de Însuși Dumnezeu „om după inima Mea” ( vezi 1 Samuel 13, 14; Fapte 13, 22 ).

Practic, în psalmii săi, David își așază inima pe masă, lăsându-ne să citim în ea tot ce este legat de viața sa interioară. Și ce găsim în ea? O credință puternică, lupte sufletești înfiorătoare, slăbiciuni și păcate mărturisite, pocăință adâncă, necazuri și suferințe, bucurie și închinare. Toate pot fi găsite aici, expuse în văzul tuturor, spre încurajarea, zidirea sufletească și mântuirea tuturor celor care i-au urmat.

Când privim prin aceste „ferestre” spre inima lui David, să nu uităm cine a fost el: nu un om de rând, un anonim oarecare, ci chiar împăratul lui Israel, conducătorul poporului ales. Când un om își deschide inima în fața semenilor lui, el devine vulnerabil. Ce se întâmplă însă când acest lucru îl face un împărat?

Și totuși, lui David nu îi este teamă de oameni. El nu-și face probleme pentru că, scriind despre luptele lui sufletești, va deveni vulnerabil. Scriind psalmi, el vrea să ajute generațiile de oameni care-i vor urma să evite greșelile lui, cunoscând aceeași bucurie a închinării pe care el însuși a trăit-o la cotele cele mai înalte. Într-adevăr, un astfel de om nu poate fi decât un „om după inima lui Dumnezeu”.

O radiografie a Psalmului 25

     Se pare că Psalmul 25 a fost scris în anii de mai târziu ai vieții lui David, fapt confirmat de rugăciunea sa: „Nu-ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea” ( vers. 7 ). În textul original, cele 22 de versete ale psalmului încep în ordinea literelor alfabetului ebraic. Prin urmare, Psalmul 25 este un acrostih, scopul urmărit de autor fiind probabil o memorare mai ușoară a textului.

Din punct de vedere al conținutului, ideile prezentate de David alternează între rugăciune și contemplare. Astfel, versetele 1‑7 reprezintă o rugăciune a psalmistului; versetele 8‑10 sunt o contemplare a caracterului lui Dumnezeu; versetul 11 este din nou o rugăciune; versetele 12‑15 conțin o contemplare, iar de la versetul 16 până la finalul psalmului, David înalță din nou o rugăciune.

Privit în ansamblu, Psalmul 25 este un monument al sincerității lui David, ajutându-ne să înțelegem de ce acest om, cu căderi și slăbiciuni ca ale oricărui om, a ajuns să fie atât de iubit de Dumnezeu. Și, privind la sinceritatea lui, poate se va trezi și în noi dorința de a-i călca pe urme, pentru a ajunge la aceeași relație profundă și durabilă cu Dumnezeu.

„La Tine, Doamne, îmi înalț sufletul”

     Primele șapte versete ale psalmului reprezintă o rugăciune în care sufletul lui David se înalță spre Dumnezeu asemenea unui porumbel care zboară spre colivia sa. Primul vers: „La Tine, Doamne, îmi înalț sufletul” ne învață ceva esențial despre adevărata rugăciune: ea întotdeauna înalță, întotdeauna înnobilează sufletul omenesc.

Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la om, ci îl înalță pe om până la tronul Celui Veșnic. Spurgeon spunea că rugăciunea este asemenea „scării lui Iacov”, în care grijile și temerile sunt lăsate la picioarele scării, în timp ce sufletul urcă treaptă cu treaptă, înălțându-se până la tronul lui Dumnezeu.

Încrederea lui David în Dumnezeul lui este deplină: „În Tine, Dumnezeule, mă încred; să nu fiu dat de rușine” ( vers. 2 ). Dacă el s-ar fi exprimat altfel, de exemplu: „Știu, Dumnezeule, că exiști”, ar fi fost, desigur, tot o declarație de credință. Însă nu ar fi fost suficient. A fi convins că există Dumnezeu este una, iar a avea încredere în acest Dumnezeu este cu totul altceva.

Ceea ce dă valoare și forță credinței omului nu este atât certitudinea că există Dumnezeu ( de altfel, această certitudine o au și demonii: „Și dracii cred… Și se-nfioară” – Iacov 2,19 up. ), cât încrederea pe care acesta o are în Persoana divină. Încrederea înseamnă relație, iar acolo unde există o relație sănătoasă și profundă cu Creatorul, toate celelalte lucruri merg bine. Din ce în ce mai bine…

Încrederea lui David în Dumnezeu, hrănită și dezvoltată de-a lungul vieții prin numeroasele experiențe trăite, are ca temelie sigură caracterul Lui. David este convins că „toți cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi dați de rușine” ( vers. 3 ). Pe ce se bazează această siguranță? Pe caracterul integru al Creatorului, pe credincioșia Lui în relație cu ființele create.

Când ai un astfel de Dumnezeu, a te încrede deplin în El nu mai este o problemă. Nevoia de a fi sfătuit și călăuzit la fiecare pas va deveni o realitate zilnică a vieții, după cum a devenit și pentru David, care se ruga: „Arată-mi, Doamne, căile Tale. Și învață-mă cărările Tale. Povățuiește-mă în adevărul Tău și învață-mă, căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele” ( vers. 4.5 ).

Este ușor să te lași învățat și călăuzit la vârsta copilăriei și tinereții. Însă David trecuse demult de această vârstă. Și totuși, dispoziția de a învăța și nevoia de a fi călăuzit nu au dispărut din viața lui, dovedind că spiritul său era tânăr, chiar dacă anii și-au lăsat amprenta asupra trupului său. David știe că este un om păcătos și nu neagă acest lucru. Îi cere Domnului său să treacă cu vederea păcatele și greșelile tinereții sale, bazându-se pe faptul că îndurarea și bunătatea lui Dumnezeu sunt veșnice ( vers. 6 ).

Toate titlurile și numele pe care un om păcătos le poate folosi în dreptul lui Dumnezeu au valoarea și justificarea lor. Însă dintre toate, cel pe care-l folosește David în Psalmul 25 este probabil cel mai potrivit pentru condiția umană: „Dumnezeul mântuirii mele” ( vers. 5 ). Numindu-L în felul acesta pe Creator, David dovedește că a înțeles cine este izvorul adevărat al mântuirii omului păcătos: nimeni altcineva decât Dumnezeu. Când omul înțelege că mântuirea lui nu vine nici din eforturile sale proprii, nici din ceremonii sau doctrine, nici de la conducători religioși sau biserici, ci de la Dumnezeu, el a înțeles totul.

Pe fundul mării, aflat în pântecele peștelui ce-l înghițise, Iona se roagă și, în final, recunoaște un mare adevăr: „Mântuirea vine de la Domnul”. Când el recunoaște acest adevăr, imediat vine și eliberarea: „Domnul a vorbit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe pământ” ( Iona 2, 9 up.10 ).

Te simți încă împovărat de păcatele trecutului și ești încă nemântuit? Cauți eliberarea și mântuirea în altă parte decât la „Dumnezeul mântuirii”? Întoarce-te cu fața spre El, încrede-te deplin în El și spune-I, asemenea lui David: „Tu ești Dumnezeul mântuirii mele”. Doar atât așteaptă Dumnezeu de la noi. Iar mântuirea va veni ca ploaia răcoroasă de vară…

„Domnul este bun și drept”

     În versetele 8‑10, psalmistul contemplă caracterul lui Dumnezeu. Ce vede el privind spre Persoana divină? David vede cei doi „stâlpi” ai caracterului divin, pe care se sprijină întregul Univers: bunătatea și dreptatea, aflate într-un echilibru desăvârșit.

Bunătate fără dreptate ar însemna slăbiciune, iar dreptate fără bunătate ar însemna dictatură. În Dumnezeu însă, cele două se armonizează perfect, după cum afirmă fiii lui Core în Psalmul 85: „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” ( vers. 10 ).

Bunătatea este cea care Îl face pe Dumnezeu să nu-i abandoneze pe oamenii păcătoși înainte de a face tot posibilul pentru întoarcerea lor. Creatorul nu este indiferent față de creaturile Sale decăzute. Dacă au păcătuit, oamenii nu sunt abandonați atât de ușor de către cer. Pentru că El este bun și drept, tocmai de aceea „arătă El păcătoșilor calea” ( vers. 8 ).

Versetul 9 ridică un semn de întrebare: „El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe cei smeriți calea Sa.” Oare de ce Se ocupă Dumnezeu doar de cei smeriți, învățându-i căile cele drepte? Este El părtinitor? Oare nu cei aroganți și cu spirit de independență au cea mai mare nevoie de călăuzire din partea Lui? De ce sunt dați la o parte?

Nu Dumnezeu este responsabil pentru această situație. El ar vrea să-i învețe și să-i călăuzească pe toți oamenii în egală măsură. Însă doar cei smeriți se lăsă învățați și călăuziți de El. Cei aroganți își sunt lor înșile atotsuficienți și nu simt nevoia de călăuzire divină. În final, alegerea este a omului, iar Dumnezeu nu face altceva decât să respecte această alegere. Când, la sfârșitul istoriei păcatului, Dumnezeu va separa „oile” de „capre”, sortindu-le la viața veșnică sau moarte veșnică, de fapt El nu va face decât să respecte alegerea fiecărei ființe umane.

Pentru „oile” Sale, „toate cărările Domnului sunt îndurare și credincioșie” ( vers. 10 ). Pentru „capre” însă, verdictul va fi dureros: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit Diavolului și îngerilor lui” ( Matei 25, 41 ).

„Iartă-mi fărădelegea, căci mare este”

     Prin scurta rugăciune de la mijlocul psalmului: „Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!” ( vers. 11 ), David devine vulnerabil. Dacă această rugăciune publică ar fi înălțată de un om de rând, poate ar fi de înțeles. Însă David nu era un om de rând; el era împăratul poporului ales, cel care trebuia să fie un model de morală și comportament pentru supușii săi.

Oare câți dintre conducătorii lumii au tăria de caracter de a mărturisi public greșelile și păcatele săvârșite, devenind astfel vulnerabili? Câți dintre liderii religioși sau politici au puterea morală de a recunoaște, asemenea lui Petru: „Și eu sunt om!” ( Fapte 10, 26 up. )? Paradoxul vieții de credință constă în faptul că atunci când te vezi mic, nevrednic și păcătos, recunoscându-ți limitele, de fapt atunci ești mare.

La care fărădelege se referă David? Nu știm exact. Însă intuim că e vorba de păcatul cu Batșeba. Un păcat pe care nu-l ascunde, nu-l scuză și nu-l minimalizează. Aceasta este adevărata pocăință.

„Cine este omul care se teme de Domnul?”

     Versetele 12‑15 sunt din nou dedicate contemplării. Ideea care se desprinde din această secțiune a Psalmului 25 este aceea că temerea de Dumnezeu aduce doar câștig. Dacă Creatorul ne cere să ne temem de El, El nu face acest lucru pentru a-Și satisface vanitatea și setea de putere. Nu El are nevoie de temerea noastră, ci noi avem nevoie să ne temem de El.

Care sunt binecuvântările pe care Dumnezeu este gata să le reverse peste acei oameni care cultivă temerea de El? David amintește câteva dintre ele:

1) „Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă” ( vers. 12 up. ). Când ești la răscruce și nu știi ce cale să alegi, când toate opțiunile ți se par la fel de bune și promițătoare, ce bine este să ai un „GPS” ceresc care să-ți arate cea mai bună cale dintre toate! Dar atenție! Dumnezeu doar ne arată calea cea mai bună, însă cel ce alege este omul.

2) „El va locui în fericire” ( vers. 13 pp ). Cine nu dorește fericirea? O caută și bețivul căzut în șanț, dar și politicianul corupt; o caută și elevul silitor, dar și drogatul care își injectează LSD; o caută și credinciosul care merge regulat la biserică, dar și ateul care Îl renegă pe Dumnezeu. De ce nu găsesc fericirea toți cei ce o caută? Pentru că nu o caută unde trebuie. Izvorul fericirii este unul singur: Dumnezeu. Și doar El ne-o poate oferi pe deplin.

3) „Sămânța lui va stăpâni țara” ( vers. 13 up. ). Copiii sunt prelungirile părinților, un mod de a înfrunta deșertăciunea morții și efemeritatea acestei vieți. Prin copiii noștri devenim puțin nemuritori. În condițiile unei vieți „scurte și pline de necazuri” ( Iov 14,1 ), darul de a avea copii este unul dintre cele mai mari daruri divine. Iar când acești copii „stăpânesc țara”, adică devin oameni realizați și cu influență în societate, ce ne-am putea dori mai mult?

4) „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” ( vers. 14 pp. ). „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu” ( Ioan 15,14 ) – le spunea Mântuitorul ucenicilor Săi de atunci și din toate timpurile. Prieten cu Dumnezeu? Care religie din lume mai promite așa ceva? Și dacă prietenia cu El este tot ce-și poate dori un om în starea sa decăzută, nu merită să ne temem de El, ascultând de voia Lui și respectându-L cu întreaga noastră ființă?

5) „Legământul făcut cu El le dă învățătura” ( vers. 14 up. ). Unii cred ( în mod greșit! ) că un om credincios este un ignorant, un om fără viziune și fără perspective. Aceasta este doar una dintre numeroasele prejudecăți existente. Însă realitatea este cu totul alta. Un om care se teme de Dumnezeu și care intră în legământ cu El va crește continuu, dezvoltându-se pe toate planurile, inclusiv în domeniul cunoașterii.

Prima poruncă dată omului creat a fost: „Creșteți!” ( Geneza 1,28 ). Deși primii noștri părinți au căzut în păcat, Dumnezeu nu a renunțat la idealul Său cu privire la noi: să creștem până la starea de „om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos, ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice fel de învățătură…” ( Efeseni 4, 13.14 ).

Psalmistul Îl contemplă pe Dumnezeu și, văzând binecuvântările care vin în viața unui om care se teme de El, se hotărăște: „Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laț” ( vers. 15 ). De ce nu ar fi aceasta și hotărârea mea și a ta?

„Privește-mă și ai milă de mine!”

     Ultima parte a psalmului este o rugăciune izvorâtă din neliniștea inimii psalmistului ( vers. 17 pp. ), o neliniște crescândă, ale cărei motive nu le cunoaștem. Doar intuim unele dintre motivele care-l făceau pe psalmist neliniștit.

     „Vezi cât de mulți sunt vrăjmașii mei și cu ce ură mare mă urmăresc” ( vers. 19 ). Să fie vorba de revolta lui Absalom? Este foarte probabil… David Îl roagă pe Dumnezeu să-l scoată din necazul lui ( vers. 17 up. ). Care era acel necaz? Poate revolta fiului său, dar la fel de posibil este ca David să se refere la consecințele păcatului cu Batșeba.

Pentru a treia oară în acest psalm David cere iertare pentru păcatele sale, ceea ce ar putea fi un indiciu al cauzei neliniștii lui sufletești: „Uită-te la ticăloșia și truda mea, și iartă-mi toate păcatele mele” ( vers. 18 ). Însă, deși apele sufletului său sunt agitate, iar cerul vieții este acoperit cu nori grei, David nu cade în depresie, în disperare. El are o ancora sigură pe care o aruncă în marea agitată a împrejurărilor; el are o stâncă de care se prinde când furtuna încearcă să-l trântească la pământ: încrederea în Dumnezeu.

„Nu mă lăsa să fiu dat de rușine când mă încred în Tine! Să mă ocrotească nevinovăția și neprihănirea, când îmi pun nădejdea în Tine” ( vers. 20.21 ).

Însă această încredere în Dumnezeu nu vine oricum în viața unui om. Ea se cultivă zi de zi, în experiențele mici ale fiecărei zile; se cultivă prin rugăciune și contemplarea caracterului lui Dumnezeu. În Psalmul 25, David ne oferă un exemplu edificator despre ceea ce înseamnă îmbinarea rugăciunii cu contemplarea caracterului divin. Iar rezultatul nu a întârziat să apară: o încredere în Dumnezeu de nezdruncinat.

Aceasta nu a fost doar experiența lui David sau a altor bărbați din istoria biblică, pe care-i admirăm pentru credința lor. Experiența aceasta poate fi și a noastră, a fiecăruia dintre noi.

Lori Balogh