Psalmul 25 – Rugaciune si contemplare

Psalmul 25 – Rugaciune si contemplare

 

     1. La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul.

     2. În Tine, Dumnezeule, mă încred: să nu fiu dat de ruşine, ca să nu se bucure vrăjmaşii mei de mine!

     3. Da, toţi cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi daţi de ruşine, ci de ruşine vor fi daţi cei ce Te părăsesc fără temei.

     4. Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale.

     5. Povăţuieşte-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă, căci Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele, Tu eşti totdeauna nădejdea mea!

6. Adu-Ţi aminte, Doamne, de îndurarea şi bunătatea Ta, căci sunt veşnice.

7. Nu-Ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, nici de fărădelegile mele, ci adu-Ţi aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne!

     8. Domnul este bun şi drept, de aceea arată El păcătoşilor calea.

     9. El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.

     10. Toate cărările Domnului sunt îndurare şi credincioşie, pentru cei ce păzesc legământul şi poruncile Lui.

     11. Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!

     12. Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă.

     13. El va locui în fericire şi sămânţa lui va stăpâni ţara.

     14. Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi legământul făcut cu El le dă învăţătură.

     15. Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laţ.

     16. Priveşte-mă şi ai milă de mine, căci sunt părăsit şi nenorocit.

     17. Neliniştea inimii mele creşte: scoate-mă din necazul meu!

     18. Uită-Te la ticăloşia şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele mele.

     19. Vezi cât de mulţi sunt vrăjmaşii mei şi cu ce ură mare mă urmăresc.

20. Păzeşte-mi sufletul şi scapă-mă! Nu mă lăsa să fiu dat de ruşine când mă încred în Tine!

      21. Să mă ocrotească nevinovăţia şi neprihănirea, când îmi pun nădejdea în Tine!

22. Izbăveşte, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui.”

 

     Ferestre spre interior

     Ferestrele sunt facute nu pentru ca cei din afara unei case sa priveasca in interiorul ei, ci invers: cei din interior sa priveasca spre afara. Cand vorbim insa de psalmii lui David, lucrurile sunt cu totul diferite. Aceste imnuri din „Cartea de laude” a poporului evreu nu sunt altceva decat niste ferestre dinspre exterior spre interior, permitandu-ne sa privim in cele mai adanci unghere ale sufletului celui care a fost numit de Insusi Dumnezeu „om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13, 14; Fapte 13, 22 ).

Practic, in psalmii sai, David isi aseaza inima pe masa, lasandu-ne sa citim in ea tot ce este legat de viata sa interioara. Si ce gasim in ea ? O credinta puternica, lupte sufletesti infioratoare, slabiciuni si pacate marturisite, pocainta adanca, necazuri si suferinte, bucurie si inchinare. Toate pot fi gasite aici, expuse in vazul tuturor, spre incurajarea, zidirea sufleteasca si mantuirea tuturor celor care i-au urmat.

Cand privim prin aceste „ferestre” spre inima lui David, sa nu uitam cine a fost el: nu un om de rand, un anonim oarecare, ci chiar imparatul lui Israel, conducatorul poporului ales. Cand un om isi deschide inima in fatza semenilor lui, el devine vulnerabil. Ce se intampla insa cand acest lucru il face un imparat ?

Si totusi, lui David nu ii este teama de oameni. El nu-si face probleme pentru ca, scriind despre luptele lui sufletesti, va deveni vulnerabil. Scriind psalmi, el vrea sa ajute generatiile de oameni care-i vor urma sa evite greselile lui, cunoscand aceeasi bucurie a inchinarii pe care el insusi a trait-o la cotele cele mai inalte. Intr-adevar, un astfel de om nu poate fi decat un „om dupa inima lui Dumnezeu”.

 

     O radiografie a Psalmului 25

Se pare ca Psalmul 25 a fost scris in anii de mai tarziu ai vietii lui David, fapt confirmat de rugaciunea sa: „Nu-ti aduce aminte de greselile din tineretea mea” ( vers. 7 ). In textul original, cele 22 de versete ale psalmului incep in ordinea literelor alfabetului ebraic. Prin urmare, Psalmul 25 este un acrostih, scopul urmarit de autor fiind probabil o memorare mai usoara a textului.

Din punct de vedere al continutului, ideile prezentate de David alterneaza intre rugaciune si contemplare. Astfel, versetele 1-7 reprezinta o rugaciune a psalmistului; versetele 8-10 sunt o contemplare a caracterului lui Dumnezeu; versetul 11 este din nou o rugaciune; versetele 12-15 contin o  contemplare, iar de la versetul 16 pana la finalul psalmului, David inalta din nou o rugaciune.

Privit in ansamblu, Psalmul 25 este un monument al sinceritatii lui David, ajutandu-ne sa intelegem de ce acest om, cu caderi si slabiciuni ca ale oricarui om, a ajuns sa fie atat de iubit de Dumnezeu. Si, privind la sinceritatea lui, poate se va trezi si in noi dorinta de a-i calca pe urme, pentru a ajunge la aceeasi relatie profunda si durabila cu Dumnezeu.

 

     „La Tine, Doamne, imi inalt sufletul”

Primele sapte versete ale psalmului reprezinta o rugaciune in care sufletul lui David se inalta spre Dumnezeu asemenea unui porumbel care zboara spre colivia sa. Primul vers: „La Tine, Doamne, imi inalt sufletul” ne invata ceva esential despre adevarata rugaciune: ea intotdeauna inalta, intotdeauna innobileaza sufletul omenesc.

Rugaciunea nu-L coboara pe Dumnezeu la om, ci il inalta pe om pana la tronul Celui Vesnic. Spurgeon spunea ca rugaciunea este asemenea „scarii lui Iacov”, in care grijile si temerile sunt lasate la picioarele scarii, in timp ce sufletul urca treapta cu treapta, inaltandu-se pana la tronul lui Dumnezeu.

Increderea lui David in Dumnezeul lui este deplina: „In Tine, Dumnezeule, ma incred; sa nu fiu dat de rusine” ( vers. 2 ). Daca el s-ar fi exprimat altfel, de exemplu: „Stiu, Dumnezeule, ca existi”, ar fi fost, desigur, tot o declaratie de credinta. Insa nu ar fi fost suficient. A fi convins ca exista Dumnezeu este una, iar a avea incredere in acest Dumnezeu este cu totul altceva.

Ceea ce da valoare si forta credintei omului nu este atat certitudinea ca exista Dumnezeu ( de altfel, aceasta certitudine o au si demonii: „Si dracii cred… Si se-nfioara” – Iacov 2,19 up. ), cat increderea pe care acesta o are in Persoana divina. Increderea inseamna relatie, iar acolo unde exista o relatie sanatoasa si profunda cu Creatorul, toate celelalte lucruri merg bine. Din ce in ce mai bine…

Increderea lui David in Dumnezeu, hranita si dezvoltata de-a lungul vietii prin numeroasele experiente traite, are ca temelie sigura caracterul Lui. David este convins ca „toti cei ce nadajduiesc in Tine nu vor fi dati de rusine” ( vers. 3 ). Pe ce se bazeaza aceasta siguranta ? Pe caracterul integru al Creatorului, pe credinciosia Lui in relatie cu fiintele create.

Cand ai un astfel de Dumnezeu, a te increde deplin in El nu mai este o problema. Nevoia de a fi sfatuit si calauzit la fiecare pas va deveni o realitate zilnica a vietii, dupa cum a devenit si pentru David, care se ruga: „Arata-mi, Doamne, caile Tale. Si invata-ma cararile Tale. Povatuieste-ma in adevarul Tau si invata-ma, caci Tu esti Dumnezeul mantuirii mele” ( vers. 4.5 ).

Este usor sa te lasi invatat si calauzit la varsta copilariei si tineretii. Insa David trecuse demult de aceasta varsta. Si totusi, dispozitia de a invata si nevoia de a fi calauzit nu au disparut din viata lui, dovedind ca spiritul sau era tanar, chiar daca anii si-au lasat amprenta asupra trupului sau. David stie ca este un om pacatos si nu neaga acest lucru. Ii cere Domnului sau sa treaca cu vederea pacatele si greselile tineretii sale, bazandu-se pe faptul ca indurarea si bunatatea lui Dumnezeu sunt vesnice( vers. 6 ).

Toate titlurile si numele pe care un om pacatos le poate folosi in dreptul lui Dumnezeu au valoarea si justificarea lor. Insa dintre toate, cel pe care-l foloseste David in Psalmul 25 este probabil cel mai potrivit pentru conditia umana: „Dumnezeul mantuirii mele” ( vers. 5 ). Numindu-L in felul acesta pe Creator, David dovedeste ca a inteles cine este izvorul adevarat al mantuirii omului pacatos: nimeni altcineva decat Dumnezeu. Cand omul intelege ca mantuirea lui nu vine nici din eforturile sale proprii, nici din ceremonii sau doctrine, nici de la conducatori religiosi sau biserici, ci de la Dumnezeu, el a inteles totul.

Pe fundul marii, aflat in pantecele pestelui ce-l inghitise, Iona se roaga si, in final, recunoaste un mare adevar: „Mantuirea vine de la Domnul”. Cand el recunoaste acest adevar, imediat vine si eliberarea: „Domnul a vorbit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe pamant” ( Iona 2, 9 up.10 ).

Te simti inca impovarat de pacatele trecutului si esti inca nemantuit ? Cauti eliberarea si mantuirea in alta parte decat la „Dumnezeul mantuirii” ? Intoarce-te cu fatza spre El, increde-te deplin in El si spune-I, asemenea lui David: „Tu esti Dumnezeul mantuirii mele”. Doar atat asteapta Dumnezeu de la noi. Iar mantuirea va veni ca ploaia racoroasa de vara…

 

   „Domnul este bun si drept”

In versetele 8-10, psalmistul contempla caracterul lui Dumnezeu. Ce vede el privind spre Persoana divina ? David vede cei doi „stalpi” ai caracterului divin, pe care se sprijina intregul Univers: bunatatea si dreptatea, aflate intr-un echilibru desavarsit.

Bunatate fara dreptate ar insemna slabiciune, iar dreptate fara bunatate ar insemna dictatura. In Dumnezeu insa, cele doua se armonizeaza perfect, dupa cum afirma fiii lui Core in Psalmul 85: „Bunatatea si credinciosia se intalnesc, dreptatea si pacea se saruta” ( vers. 10 ).

Bunatatea este cea care Il face pe Dumnezeu sa nu-i abandoneze pe oamenii pacatosi inainte de a face tot posibilul pentru intoarcerea lor. Creatorul nu este indiferent fatza de creaturile Sale decazute. Daca au pacatuit, oamenii nu sunt abandonati atat de usor de catre cer. Pentru ca El este bun si drept, tocmai de aceea „arata El pacatosilor calea” ( vers. 8 ).

Versetul 9 ridica un semn de intrebare: „El face pe cei smeriti sa umble in tot ce este drept. El invata pe cei smeriti calea Sa.” Oare de ce Se ocupa Dumnezeu doar de cei smeriti, invatandu-i caile cele drepte ? Este El partinitor ? Oare nu cei aroganti si cu spirit de independenta au cea mai mare nevoie de calauzire din partea Lui ? De ce sunt dati la o parte ?

Nu Dumnezeu este responsabil pentru aceasta situatie. El ar vrea sa-i invete si sa-i calauzeasca pe toti oamenii in egala masura. Insa doar cei smeriti se lasa invatati si calauziti de El. Cei aroganti isi sunt lor insile atotsuficienti si nu simt nevoia de calauzire divina. In final, alegerea este a omului, iar Dumnezeu nu face altceva decat sa respecte aceasta alegere. Cand, la sfarsitul istoriei pacatului, Dumnezeu va separa „oile” de „capre”, sortindu-le la viata vesnica sau moarte vesnica, de fapt El nu va face decat sa respecte alegerea fiecarei fiinte umane.

Pentru „oile” Sale, „toate cararile Domnului sunt indurare si credinciosie” ( vers. 10 ). Pentru „capre” insa, verdictul va fi dureros: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care a fost pregatit Diavolului si ingerilor lui” ( Matei 25, 41 ).

 

     „Iarta-mi faradelegea, caci mare este”

Prin scurta rugaciune de la mijlocul psalmului: „Pentru Numele Tau, Doamne, iarta-mi faradelegea, caci mare este !” ( vers. 11 ), David devine vulnerabil. Daca aceata rugaciune publica ar fi inaltata de un om de rand, poate ar fi de inteles. Insa David nu era un om de rand; el era imparatul poporului ales, cel care trebuia sa fie un model de morala si comportament pentru supusii sai.

Oare cati din conducatorii lumii au taria de caracter de a marturisi public greselile si pacatele savarsite, devenind astfel vulnerabili ? Cati din liderii religiosi sau politici au puterea morala de a recunoaste, asemenea lui Petru: „Si eu sunt om!” ( Fapte 10, 26 up. ) ?  Paradoxul vietii de credinta consta in faptul ca atunci cand te vezi mic, nevrednic si pacatos, recunoscandu-ti limitele, de fapt atunci esti mare.

La care faradelege se refera David ? Nu stim exact. Insa intuim ca e vorba de pacatul cu Batseba. Un pacat pe care nu-l ascunde, nu-l scuza  si nu-l minimalizeaza. Aceasta inseamna adevarata pocainta.

 

„Cine este omul care se teme de Domnul ?”

     Versetele 12-15 sunt din nou dedicate contemplarii. Ideea care se desprinde din aceasta sectiune a Psalmului 25 este aceea ca temerea de Dumnezeu aduce doar castig. Daca Creatorul ne cere sa ne temem de El, El nu face acest lucru pentru a-Si satisface vanitatea si setea de putere. Nu El are nevoie de temerea noastra, ci noi avem nevoie sa ne temem de El.

Care sunt binecuvantarile pe care Dumnezeu este gata sa le reverse peste acei oameni care cultiva temerea de El ? David aminteste cateva dintre ele:

1) „Domnul ii arata calea pe care trebuie s-o aleaga” ( vers. 12 up. ). Cand esti la rascruce si nu stii ce cale sa alegi, cand toate optiunile ti se par la fel de bune si promitatoare, ce bine este sa ai un „GPS” ceresc care sa-ti arate cea mai buna cale dintre toate ! Dar atentie ! Dumnezeu doar ne arata calea cea mai buna, insa cel ce alege este omul.

2) „El va locui in fericire” ( vers. 13 pp ). Cine nu doareste fericirea ? O cauta si betivul cazut in sant, dar si politicianul corupt; o cauta si elevul silitor, dar si drogatul care-si injecteaza LSD; o cauta si credinciosul care merge regulat la biserica, dar si ateul care-L reneaga pe Dumnezeu. De ce nu gasesc fericirea toti cei ce o cauta ? Pentru ca nu o cauta unde trebuie. Izvorul fericirii este unul singur: Dumnezeu. Si doar El ne-o poate oferi pe deplin.

3) „Samanta lui va stapani tara” ( vers. 13 up. ). Copiii sunt prelungirile parintilor, un mod de a infrunta desertaciunea mortii si efemeritatea acestei vieti. Prin copiii nostri devenim putin nemuritori. In conditiile unei vieti „scurte si pline de necazuri” ( Iov 14,1 ), darul de a avea copii este unul din cele mai mari daruri divine. Iar cand acesti copii „stapanesc tara”, adica devin oameni realizati si cu influenta in societate, ce ne-am putea dori mai mult ?

4) „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” ( vers. 14 pp. ). „Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ce va poruncesc Eu” ( Ioan 15,14 ) – le spunea Mantuitorul ucenicilor Sai de atunci si din toate timpurile. Prieten cu Dumnezeu ? Care religie din lume mai promite asa ceva ? Si daca prietenia cu El este tot ce-si poate dori un om in starea sa decazuta, nu merita sa ne temem de El, ascultand de voia Lui si respectandu-L cu intreaga noastra fiinta ?

5) „Legamantul facut cu El le da invatatura” ( vers. 14 up. ). Unii cred ( in mod gresit ! ) ca un om credincios este un ignorant, un om fara viziune si fara perspective. Aceasta este doar una din numeroasele prejudecati existente. Insa realitatea este cu totul alta. Un om care se teme de Dumnezeu si care intra in legamant cu El va creste continuu, dezvoltandu-se pe toate planurile, inclusiv in domeniul cunoasterii.

Prima porunca data omului creat a fost: „Cresteti !” ( Geneza 1,28 ). Desi primii nostri parinti au cazut in pacat, Dumnezeu nu a renuntat la idealul Sau cu privire la noi: sa crestem pana la starea de „om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos, ca sa nu mai fim copii, plutind incoace si incolo, purtati de orice fel de invatatura…” ( Efeseni 4, 13.14 ).

Psalmistul Il contempla pe Dumnezeu si, vazand binecuvantarile care vin in viata unui om care se teme de El, se hotaraste: „Eu imi intorc necurmat ochii spre Domnul, caci El imi va scoate picioarele din lat” ( vers. 15 ).  De ce nu ar fi aceasta si hotarea mea si a ta ?

 

     „Priveste-ma si ai mila de mine !”

Ultima parte a psalmului este o rugaciune izvorata din nelinistea inimii psalmistului ( vers. 17 pp. ), o neliniste crescanda ale carei motive nu le cunoastem. Doar intuim cate ceva din motivele care-l faceau pe psalmist nelinistit.

„Vezi cat de multi sunt vrajmasii mei si cu ce ura mare ma urmaresc” ( vers. 19 ). Sa fie vorba de revolta lui Absalom ? Este foarte probabil… David Il roaga pe Dumnezeu sa-l scoata din necazul lui ( vers. 17 up. ). Care era acel necaz ? Poate revolta fiului sau, dar la fel de posibil este ca David sa se refere la consecintele pacatului cu Batseba.

Pentru a treia oara in acest psalm David cere iertare pentru pacatele sale, ceea ce ar putea fi un indiciu al cauzei nelinistii lui sufletesti: „Uita-te la ticalosia si truda mea, si iarta-mi toate pacatele mele” ( vers. 18 ). Insa, desi apele sufletului sau sunt agitate, iar cerul vietii este acoperit cu nori grei, David nu cade in depresie, in disperare. El are o ancora sigura pe care o arunca in marea agitata a imprejurarilor; el are o stanca de care se prinde cand furtuna incearca sa-l tranteasca la pamant: increderea in Dumnezeu.

„Nu ma lasa sa fiu dat de rusine cand ma incred in Tine ! Sa ma ocroteasca nevinovatia si neprihanirea, cand imi pun nadejdea in Tine” ( vers. 20.21 ).

Insa aceasta incredere in Dumnezeu nu vine oricum in viata unui om. Ea se cultiva zi de zi, in experientele mici ale fiecarei zile; se cultiva prin rugaciune si contemplarea caracterului lui Dumnezeu. In Psalmul 25, David ne ofera un exemplu edificator despre ceea ce inseamna imbinarea rugaciunii cu contemplarea caracterului divin. Iar rezultatul nu a intarziat sa apara: o incredere in Dumnezeu de nezdruncinat.

Aceasta nu a fost doar experienta lui David sau a altor barbati din istoria biblica, pe care-i admiram pentru credinta lor. Experienta aceasta poate fi si a noastra, a fiecaruia dintre noi.

Lori Balogh