De ce intarzie Dumnezeu ?
“Mirele zabovea”
In Pilda celor zece fecioare exista o afirmatie care ne contrariaza: “Mirele zabovea” ( Matei 25,5 ). Cine este “Mirele” din parabola ? Desigur, Domnul Christos. La ce se refera “zabovirea” Sa ? Cu siguranta, la momentul glorios al revenirii Sale, conform promisiunii facute: “Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi” ( Ioan 14, 2 up.-3 ).
Aceasta este una din cele mai frumoase si incurajatoare promisiuni pe care le putem intalni pe paginile Sfintelor Scripturi, aducand speranta si si lumina in sufletele doborate de griji ale multor credinciosi. Dar de ce zaboveste Mirele ? De ce intarzie Dumnezeu in implinirea planurilor si promisiunilor Sale ? Ii place Tatalui nostru ceresc sa ne vada suferind an dupa an in asteptarea eliberarii si mantuirii ? De ce nu pune El capat mai curand istoriei pacatului si de ce nu aduce mai repede Imparatia neprihanirii, dupa care tanjim din adancul sufletului nostru ?
Sunt convins ca fiecare dintre noi avem probleme nerezolvate, pe care le-am prezentat Tatalui ceresc in rugaciunile noastre ani la randul. Poate ca unii dintre noi am obosit sa le mai prezentam in rugaciune; poate ca am abandonat deja lupta, gandind ca Dumnezeu nu are placere sa ne implineasca cererea. Sau poate ca uneori chiar ne indoim cu privire la bunavointa Lui de a ne veni in ajutor, sau, si mai grav, poate ca ajungem sa-l judecam gresit pe Suveranul Universului.
Unii dintre noi ne rugam ani de zile pentru un fiu sau o fiica risipitoare, care inca nu s-a intors in casa parinteasca. Pe altii ii chinuie o problema de sanatate la care inca nu au primit un raspuns favorabil. Unii au probleme financiare, iar cerul pare sa taca in fatza nevoilor lor. Altii se confrunta cu ispite cu care se lupta o viata intreaga, iar biruinta intarzie sa apara.
De ce zaboveste Dumnezeu cu raspunsul Sau la rugaciunile noastre ? Va propun sa cautam in Cartea lui Dumnezeu un raspuns la aceste intrebari tulburatoare. Caci astfel de intrebari exista cu siguranta, chiar daca ele nu reusesc sa iasa de pe buzele noastre.
“De ce, Doamne ?”
Daca credeti ca suntem singurii care ne punem astfel de intrebari, ne inselam amarnic. Pe paginile Scripturii intalnim o multime de situatii in care oameni ai credintei au fost nevoiti sa guste amarul “zabovirii” lui Dumnezeu in a interveni favorabil in viata lor. Va propun sa rememoram cateva situatii relatate pe paginile Bibliei, insotite de mari semne de intrebare: “De ce, Doamne, zabovesti sa vii in ajutor ?”
1) Moise
Crescut si educat in cea mai rafinata civilizatie a timpului sau, succesor al lui faraon si avand perspective pamantesti de neimaginat, Moise face o greseala enorma: Incearca prin propriile puteri, bazandu-se pe educatia, intelepciunea si influenta sa, sa devina eliberatorul poporului sau oprimat. Urmarea ? Patruzeci de ani de anonimat in pustiurile Madianului, ca cioban al turmelor socrului sau. Nici macar al propriilor sale turme…Ce viata anosta !
El, printul Egiptului, inconjurat alta data de toata slava curtii lui faraon, trebuie sa indure arsita si frigul pustiei, suferind de singuratate si ascultand doar behaitul oilor. Si aceasta nu un an, nici cinci ani, nici zece ani, ci patruzeci de ani…
Nici Aron, fratele lui, nu-l cauta; nici Maria, sora lui mai mare, nu da niciun semn de viata… Se pare ca toti l-au uitat. Chiar si Dumnezeu… La varsta de optzeci de ani, cand orizontul vietii se ingusteaza, probabil ca Moise se intreba, odihnindu-se la umbra vreunui rug din pustie: “Doamne, de ce am ajuns aici ? De ce nu m-ai folosit in tinerete, cand eram plin de putere ca sa-Ti eliberezi poporul ? De ce intarzii sa-Ti implinesti fagaduinta facuta parintelui nostru Avraam, ca samanta lui va fi eliberata din crunta robie egipteana ?” ( vezi Geneza 15, 13.14 )
2) Iov
Omul despre care Insusi Dumnezeu a afirmat in fatza reprezentantilor intregului Univers: “Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet. El se teme de Dumnezeu si se abate de la rau” ( Iov 1,8; 2,3 ) ajunge in cuptorul aprins al incercarilor, in care flacara arde cu forta maxima.
Una dupa alta, nenorocirile se abat asupra lui si asupra familiei sale, asemenea unei tornade nimicitoare. Iov isi pierde intreaga avere ( o avere imensa ! ), isi pierde intr-o singura zi toti cei zece copii, apoi isi pierde sanatatea, sprijinul moral al sotiei si, in final, el pierde si compasiunea prietenilor sai.
Acestia, dupa o tacere de sapte zile ( ce bine ar fi fost daca ar fi tacut pana la sfarsit ! ), incep sa vorbeasca. Fiecare din cei trei prieteni tine cate trei cuvantari, iar la final, asemenea ciresei de pe tort, urmeaza cuvantarea lui Elihu. ”Cireasa” este insa amara…
De ce intarzie Dumnezeu sa-i raspunda neprihanitului Iov ? De ce nu-i explica rostul acestor incercari inca de la inceput ? Sau cel putin dupa primele suferinte… De ce Dumnezeu asteapta ca toti prietenii ( Elifaz, Bildad, Tofar si Elihu ) sa-si rosteasca predicile, intervenind doar in ultimele secunde ale ultimului minut al ceasului a l 12-lea ?
3) Ana
Cea de-a doua sotie a lui Elcana este pusa in situatia de a suporta intepaturile “concurentei” sale, Penina, an dupa an. Nu stim cati ani de calvar a trebuit sa suporte aceasta femeie sincera si credincioasa, dar cert este ca nu au fost putini acesti ani. Si, la urma-umei, dorea Ana ceva iesit din comun, pe care Dumnezeu sa nu i-l poata oferi ? A avea un copil era o dorinta nevinovata si justificata. Si totusi, Dumnezeu intarzie sa-i implineasca rugaciunea. De ce ?
4) Lazar
In casa din Betania, Iisus gasea intotdeauna o oaza de liniste. Aflata la doar cinci kilometri de Ierusalim, Betania era adesea un loc de refugiu pentru Mantuitorul, urmarit la tot pasul de spionii carturarilor si fariseilor. Acolo, in tihna acelei case modeste, intre Maria, Marta si Lazar, prietenii Sai, Iisus se simtea bine. In acel loc retras, El nu mai era nevoit sa se fereasca de nimeni care-i dorea raul.
Insa, pe neasteptate, in acea familie saraca si umila se produce tragedia: Lazar, stalpul familiei, se imbolnaveste grav ( Ioan 11 ). Si pentru ca Iisus nu se afla acolo, Marta si Maria Ii trimit Mantuitorului vorba ca Lazar este grav bolnav. Insa Iisus se comporta neasteptat de ciudat: “Deci, cand a auzit ca Lazar este bolnav, a mai zabovit inca doua zile in locul in care era” ( Ioan 11, 6 ).
De ce a zabovit Domnul sa-si viziteze prietenul grav bolnav, stiind prea bine ca boala lui il va cobora curand in mormant ? Mantuitorul intarzie, fara sa le trimita Martei si Mariei cel putin un mesaj de incurajare: “Aveti rabdare si credinta ! Voi veni negresit…” Nici macar atat…
Si Lazar moare, iar Iisus ni vine nici macar la inmormantare. “De ce, Doamne ? Doar stii cat de important este ca cei dragi sa fie alaturi de cei indoliati in astfel de momente…” Domnul nu vine nici a doua zi, nici a treia zi… De abia in a patra zi, Mantuitorul soseste in familia mult iubita. De ce a zabovit atat de mult ?
Zaboveste Dumnezeu ?
In toate situatiile amintite, se pare ca Dumnezeu intarzie, fie in implinirea unor promisiuni facute, fie in interventia in favoarea copiilor Sai greu incercati. Dar oare intarzie cu adevarat Dumnezeu ? Nu cumva asa-zisa “intarziere” se datoreaza doar unei perceptii gresite si limitate din partea omului ?
In Pilda celor doi robi ( Matei 24, 45-51 ), rostita de Mantuitorul cu putin timp inainte de patima Sa, apare un amanunt interesant, care-i deosebeste pe cei doi robi. Robul cel rau “zicea in inima sa: “Stapanul meu zaboveste sa vina” ( Matei 24, 48 ). Robul cel bun nu a gandit in felul acesta, desi cei doi aveau acelasi stapan si primisera aceleasi insarcinari pentru aceeasi perioada de timp: cat timp lipsea stapanul. De ce unul percepe timpul pana la revenirea stapanului ca pe o zabovire, o intarziere, in timp ce celalalt nu are aceasta perceptie ?
Nu cumva faptul ca percepem implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu ca fiind intarziate se datoreaza naturii noastre rele, pacatoase ? Insa mai este un lucru care influenteaza modul in care percepem trecerea timpului: starea noastra sufleteasca. Cand trecem prin perioade de fericire, bucurie si implinire, timpul pare ca se contracta si trece mai repede. Prin contrast, atunci cand trecem prin perioade de suferinta si de traume fizice sau sufletesti, timpul pare ca se dilata si trece mai greu.
Oare aceasta perceptie subiectiva nu este legata de natura noastra cazuta ? Desi acele ceasornicului se rotesc la fel si in zilele senine, si in zilele intunecate, noi, datorita naturii noastre decazute si datorita lipsei noastre de rabdare si incredere in Dumnezeu, unele lucruri pe care le asteptam de la El ni se par intarziate.
Nu, Dumnezeu nu intarzie niciodata. Scriitorii Noului Testament ne asigura de lucrul acesta:
“Inca putina, foarte putina vreme, si Cel ce vine va veni si nu va zabovi” ( Evrei 10, 37 ).
“Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara , ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3,9 ).
Nu, Dumnezeu nu intarzie niciodata in implinirea fagaduintelor facute, insa El are intodeauna ceva infinit mai bun sa ne ofere decat cele mai bune si inalte asteptari pe care le avem de la El.
“Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile voastre nu sunt caile Mele”, zice Domnul. “Ci, cat sunt de sus cerurile fatza de pamant, atat sunt de sus caile Mele fatza de caile voastre si gandurile Mele fatza de gandurile voastre” ( Isaia 55, 8.9 ).
Gandurile si caile Lui
Va invit sa revenim la exemplele biblice amintite la inceput, de data aceasta privind lucrurile nu dintr-o perspectiva umana, supusa subiectivismului, ci din perspectiva divina, obiectiva.
1) Moise
Biblia spune despre Moise ca era “un om foarte bland, mai bland decat orice om de pe fatza pamantului” ( Numeri 12,3 ). Cand este facuta aceasta caracterizare ? In timp ce Moise se afla la curtea lui faraon ? Nicidecum ! Sau atunci cand incerca sa faca dreptate poporului sau prin propriile puteri ? Nici in acele momente !
Moise devine un exemplu de blandete doar dupa ce a absolvit scoala pustiei – o scoala a umilintei in care, timp de patruzeci de ani, el a trebuit sa se dezbrace zi de zi, putin cate putin, de toate “hainele” increderii in sine, inlocuindu-le cu cele ale increderii in Dumnezeu.
Acolo, in pustia Madianului, Moise a invatat lectiile pretioase ale modestiei, rabdarii si dependentei totale de Dumnezeu. Dar de ce patruzeci de ani ? Nu ar fi dorit Dumnezeu sa-l foloseasca mai repede ? Cu siguranta ca da ! Insa, probabil dupa un an de scoala a pustiei, privind la evolutia lui sufleteasca, Dumnezeu a fost nevoit sa spuna: “Inca nu ! Moise, inca nu esti pregatit pentru marea misiune pe care vreau sa ti-o incredintez.”
La fel dupa doi ani, dupa zece ani, dupa treizecisinoua de ani… De abia in patruzecilea an, Moise s-a golit complet de ultimele ramasite ale influentei egiptene, iar atunci Dumnezeu i-a facut marea chemare. Si ce chemare ! Moise este unic in istoria lumii, iar dupa moartea sa in taina, Dumnezeu a decis ca nu poate locui in cer fara servul Sau umil si credincios. Si l-a inviat…
Daca-l vom intreba pe Moise, intalnindu-ne cu el in viata viitoare, daca crede ca Dumnezeu a intarziat sa intervina in privinta lui, ce credeti ca ne va raspunde ?
2) Iov
Nu cred ca de-a lungul istoriei lumii, a existat intre muritori un om mai incercat decat Iov. Suferintele si nenorocirile au cazut peste el intr-un ritm ametitor, asemenea unor avalanse de pe munte. Nu stim exact cat au durat suferintele sale de nedescris, insa un lucru este cert: Iov a perceput tot acel timp ca fiind dilatat. Clipele ii pareau ceasuri, ceasurile ii parea zile, iar zilele ii pareau ani.
De ce atata suferinta la un om despre care Insusi Dumnezeu declara ca este “un om fara prihana si curat la suflet” ( Iov 1,8; 2, 3 ) ? Daca nu ar fi existat primele doua capitole ale cartii sale, poate ca nici noi nu am fi inteles de ce. Insa aceste doua capitole unice in peisajul Scripturii nu fac altceva decat sa dea cortina la o parte, permitandu-ne sa privim in “culisele” marei lupte dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si Diavol.
Si ce putem vedea in “culise” ? Intelegem ca Dumnezeu nu a ingaduit cu placere ca fiul Sau iubit, Iov, sa fie incercat, tinand tot timpul sub control flacara cuptorului incercarilor. Era o provocare inaintea intregului Univers si intreg cerul avea nevoie de o demonstratie.
Iar atunci cand demonstratia a fost facuta, Dumnezeu nu a ingaduit ca suferintele copilului Sau sa se prelungeasca nici macar cu o clipa. “Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna. Ci, cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare, caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe fiii oamenilor” ( Pangerile lui Ieremia 3, 31-33 ).
Cand va veti intalni cu Iov pe plaiurile Noului Pamant, in viitor, intrebati-l daca acum mai crede ca Dumnezeu a zabovit sa-i vina in ajutor. Oare ce va va raspunde ?
3) Ana
In cazul Anei, lucrurile sunt mult mai simple. Daca ea l-ar fi nascut pe Samuel asa cum vine in mod normal orice copil in lumea aceasta, Samuel ar fi fost probabil un anonim. Dar pentru ca Samuel, copilul atat de dorit, a venit dupa lungi suferinte si asteptari, el a fost inchinat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a facut din el profetul Sau, un model de caracter integru pentru multe generatii de oameni.
Cand va veti intalni cu Ana, undeva pe strazile Noului Ierusalim, intrebati-o daca mai considera ca Dumnezeu a intarziat sa-i asculte rugaciunea cu privire la nasterea unui copil. Ce credeti ca va va raspunde ?
4) Lazar
Cazul lui Lazar este probabil cel mai evident exemplu de aparenta “zabovire a Mirelui”. Iisus nu l-a vizitat nici atunci cand a fost anuntat ca este bolnav, nu a participat nici la inmormantarea prietenului Sau si nu a venit in Betania nici macar in primele trei zile de la inmormantare pentru a mangaia familia. Sosirea Lui doar in a patra zi, atunci cand trupul lui Lazar intrase deja in descompunere, nu este o dovada de intarziere ?
Pentru noi, care percepem timpul si evenimentele prin prisma noastra subiectiva si egoista, trecandu-le prin filtrul naturii noastre decazute, intr-adevar, gestul Mantuitorului apare ca o “zabovire” de neexplicat.
Sa nu uitam insa cuvintele rostite de Iisus in momentul in care a fost anuntat de boala lui Lazar: “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu sa fie proslavit prin ea” ( Ioan 11,4 )
De ce uneori avem falsa senzatie ca Dumnezeu intarzie in implinirea promisiunilor Sale ? Pentru ca avem o viziune ingusta asupra vietii si luptei dintre bine si rau. Suveranul Universului are o cu totul alta perspectiva. El priveste lucrurile din perspectiva vesniciei si urmareste scopuri infinit mai inalte decat ale noastre.
Domnul Iisus ar fi putut sa-l vindece pe Lazar inainte de a muri, nu-i asa ? Insa in acest caz, vindecarea lui s-ar fi pierdut printre miile de astfel de minuni savarsite in timpul activitatii publice a Mantuitorului. Iisus ar fi putut sa-l invieze pe Lazar in prima zi dupa moartea lui, nu-i asa ? De ce nu a facut-o ? Probabil ca, in acest caz, s-ar fi gasit multi sceptici care ar fi spus: “A fost doar o moarte aparenta, un lesin… Lazar nu a murit cu adevarat.”
De ce a fost nevoie ca Domnul sa astepte pana in cea de-a patra zi de la deces, cand trupul incepuse deja sa intre in putrefactie ? Pentru ca minunea invierii sa fie evidenta pentru toata lumea, chiar si pentru dusmanii Sai care-L spionau pas cu pas.
Stiti cine avea cea mai mare nevoie de aceasta minune a invierii lui Lazar ? Nici Lazar, nici Marta, nici Maria sau celelalte rude, ci ucenicii Domnului. Curand, dupa moartea, invierea si inaltarea la cer a Mantuitorului, ei aveau sa treaca prin persecutii crunte din cauza marturisirii credintei lor. Toti, cu exceptia lui Ioan, aveau sa guste moartea de martir, ca o incercare suprema a credintei lor in Iisus.
De aceea, toti aveau nevoie de o dovada ca pentru un copil al lui Dumnezeu nu se incheie totul pe pragul mormantului si ca exista o inviere a dreptilor, exista speranta dincolo de pragul intunecos al mormantului, exista rasplata dincolo de suferintele indurate pentru cauza lui Dumnezeu.
Da, pentru ei a “zabovit” Mirele ceresc. Dar ce binecuvantata “zabovire”! Sunt convins ca in atmosfera vietii vesnice nici Lazar, nici Marta si nici Maria nu-I vor mai reprosa Mantuitorului ca a intarziat sa le raspunda la rugaciune. Pentru ca in cer vor avea o cu totul alta perspectiva asupra vietii, asupra evenimentelor si, mai ales, asupra Providentei divine.
Mirele nu zaboveste
Aveti pe cineva drag in familie pentru care va rugati de multi ani si inca nu ati primit niciun raspuns la rugaciune ? Aveti o problema de sanatate si Dumnezeu va lasa impresia ca nu are bunavointa sa o rezolve cat mai curand posibil ? Aveti ispite cu care va luptati de ani si ani de zile si, desi va rugati sa scapati de sub presiunea lor, parca rugaciunile voastre se lovesc de tavan ? Aveti impresia ca Tatal ceresc intarzie sa va raspunda la anumite cereri si nevoi ?
Amintiti-va ca, asemenea “stelelor in vastul circuit al drumului lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici graba si nici intarziere” ( 1 ) Si amintiti-va, de asemenea, ca “orice lucru El il face frumos la vremea lui” ( Eclesiastul 3,11 ).
Continuati sa va incredeti in El, in dragostea si intelepciunea Lui, chiar daca pe moment nu intelegeti Providenta Sa. Aveti incredere ca rugaciunile voastre au fost inregistrate de Tatal ceresc, si la vremea potrivita El le va da cel mai bun raspuns posibil, un raspuns care vizeaza nu doar viata aceasta trecatoare, ci mai ales viata vesnica.
Nu, “Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3,9 ).
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) E. G. White, “Christos Lumina Lumii”, cap. 3, “Implinirea vremii”, Ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 2002, p. 25
