Psalmul 27 – Un geamat al suferintei umane

Psalmul 27 – Un geamat al suferintei umane

     1. „Domnul este lumina şi mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică?

2. Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii şi vrăjmaşii mei – se clatină şi cad.

3. Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi.

4. Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să mă minunez de Templul Lui.

5. Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă.

6. Iată că mi se şi înalţă capul peste vrăjmaşii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui, în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul.

7. Ascultă-mi, Doamne, glasul când Te chem: ai milă de mine şi ascultă-mă!

8. Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!” Şi Faţa Ta, Doamne, o caut!

9. Nu-mi ascunde Faţa Ta, nu îndepărta cu mânie pe robul Tău! Tu eşti ajutorul meu, nu mă lăsa, nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele!

10. Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte.

11. Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă din pricina vrăjmaşilor mei.

12. Nu mă lăsa la bunul plac al potrivnicilor mei! Căci împotriva mea se ridică nişte martori mincinoşi şi nişte oameni care nu suflă decât asuprire.

13. O, dacă n-aş fi încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii!…

14. Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!”

 

     Agonie si extaz

Nu cunoastem in ce imprejurari a scris David Psalmul 27 si nici care au fost problemele cu care se confrunta la acea data. Se pare ca psalmistul era surprins de unele necazuri si nevoi la care nu se astepta si pentru care nu era pregatit.

Dar tocmai aceste probleme noi, cu care nu era familiarizat, au dat nastere unuia din cei mai frumosi psalmi ai lui David, confirmand inca o data marele adevar consemnat in Scriptura: „Dar Dumnezeul nostru a prefacut blestemul in binecuvantare” ( Neemia 13,2 up. ).

Poetul Tudor Arghezi scria in poezia „Testament”: „Din bube, mucegaiuri si noroi, iscat-am frumuseti si preturi noi”, demonstrandu-ne ca din cele mai neplacute experiente ale vietii poate iesi ceva bun, daca Dumnezeu intervine cu harul Sau. Iata ca din „bubele, mucegaiuirile si noroiul” cu care s-a intalnit psalmistul in viata, au iesit unii din cei mai frumosi psalmi, care ne inspira si ne incurajeaza generatie dupa generatie.

Psalmul 27 este structurat in doua parti. Primele sase versete reprezinta un cant plin de lumina si incredere nezdruncinata in Dumnezeu, in timp ce versetele 7-14 reprezinta o rugaciune fierbinte prin care David se prabuseste increzator in bratele Dumnezeului sau.

Dar cum poate fi explicata aceasta trecere de la extaz la agonie ? Ce anume l-a determinat pe psalmist sa treaca de la lumina si incredere nezdruncinata in Dumnezeu la atmosfera rugaciunii agonizante, in care se prinde de bratul Dumnezeului sau cu toata puterea ?

Diferenta de tonalitate intre cele doua parti ale psalmului i-a determinat pe unii comentatori ai psalmilor sa vorbeasca despre o posibila situatie prin care trecea David in acele momente. Fiind departe de Ierusalim si de Casa Domnului, psalmistul trecea printr-o criza de care nu avem cunostinta. Totusi, el isi face curaj, exprimandu-si increderea deplina in ocrotirea lui Dumnezeu pe care o va gasi in umbra sanctuarului. Insa atunci cand pasii il conduc in curtea Casei Domnului, cand se afla in fatza prezentei divine, David isi deschide larg inima framantata, plangandu-se de problemele lui.

Cu cata mila si dragoste trebuie sa-l fi privit Tatal ceresc pe acest fiu al Sau, care-si deschidea inima inaintea Lui ca o carte deschisa ! Prin psalmii sai, el, imparatul lui Israel, isi deschide inima nu doar inaintea cerului, ci si inaintea oamenilor, devenind vulnerabil. Insa lui David nu-i pasa de faptul ca, scriind despre problemele si necazurile lui, devine vulnerabil. El priveste spre Dumnezeul sau, lumina si mantuirea lui, iar acest lucru ii este suficient. Oare noi n-ar trebui sa facem la fel ?

 

     „De cine sa ma tem ?”

Noi, oamenii, ne temem de un milion si ceva de lucruri. Ne temem de boala, de faliment, de cutremure si razboaie; ne temem de capuse, de meteoriti, de naufragii si microbi, de criminali, accidente si examene; ne temem de sefi rai, de recesiune economica, de judecata si de inca o multime de lucruri. In final, ne temem de moarte.

Atunci cum poate David sa se intrebe atat de retoric: „De cine sa ma tem ? De cine sa-mi fie frica ?” ( vers. 1 ). Nu a avut si el temerile lui in viata ? Desigur ! Psalmii sai sunt plini de astfel de temeri. Atunci cum se explica acest curaj aproape nebunesc pe care-l exprima chiar in debutul psalmului ?

Raspunsul se afla chiar in primele cuvinte ale psalmului: „Domnul este lumina si mantuirea mea; de cine sa ma tem ? Domnul este sprijinitorul vietii mele; de cine sa-mi fie frica ?” ( vers. 1 ).

Da, in prezenta lui Dumnezeu, orice teama se risipeste, ca picurii de roua sub razele calde ale soarelui. Chiar si atunci cand cei rai inainteaza impotriva ta ca sa-ti manance carnea ? ( vers. 2 ) Da, chiar si atunci ! Se risipeste teama chiar si atunci cand o ostire vrajmasa se ridica impotriva ta, declarandu-ti razboi ? (vers. 3 ). Da, chiar si atunci ! In prezenta lui Dumnezeu, David nu mai simte nicio teama, caci increderea lui in El este de nezdruncinat.

De ce un om care se increde fara rezerve in Dumnezeu este lipsit de temeri, desi traieste intr-o lume ca o jungla, cu pericole la tot pasul ? Raspunsul este simplu: Un om care Il are pe Dumnezeu la dreapa lui are de partea lui Majoritatea. Si daca Majoritatea este cu tine, ce ar putea sa-ti faca o minoritate rea si ostila ?

Vor veni zile in care oameni rai le vor confisca averile copiilor lui Dumnezeu, crezand ca fac un lucru bun. Ce conteaza ? Ei au promise bogatii ceresti de neimaginat… Vor veni zile in care oamenii rai le vor lua copiilor lui Dumnezeu libertatea, aruncandu-i in inchisori intunecate. Dar ce conteaza ? Ei vor fi mereu liberi in Christos, caci „daca Fiul va face slobozi, veti fi cu adevarat slobozi” ( Ioan 8,36 ).

Vor veni zile in care oamenii rai si fara Dumnezeu le vor lua copiilor lui Dumnezeu chiar si viata, facandu-i martiri ai credintei. Dar ce conteaza ? Mantuitorul ne-a promos: „Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai” ( Ioan 11, 25 ). Asadar, de ce si de cine sa ne temem ?

„Nu va temeti de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeti-va mai degraba de Cel ce poate sa piarda si sufletul si trupul in gheena. Nu se vand oare doua vrabii la un ban ? Totusi, niciuna dintre ele nu cade la pamant fara voia Tatalui vostru. Cat despre voi, pana si perii din cap, toti va sunt numarati. Deci sa nu va temeti: voi sunteti mai de pret decat multe vrabii” ( Matei 10, 28-31 ).

„Nu te teme !” – iata un refren atat de drag inimilor noastre tremurande, un refren care se repeta de 366 de ori pe paginile Bibliei, pentru fiecare zi a anului… Chiar si pentru anii bisecti…

 

     „As vrea sa locuiesc toata viata mea in Casa Domnului”

Care este adevaratul motiv care il face pe David sa-si exprime o asemenea dorinta ? Era Casa Domnului mai confortabila decat propriul palat imparatesc ? Nicidecum ! Sa nu uitam ca la data aceea templul se afla doar in faza de proiect si nu fusese pusa nici macar piatra de temelie. „Casa Domnului” era un simplu cort modest, care adapostea cateva obiecte de cult la fel de simple.

Era Casa Domnului un loc in care David se simtea in siguranta ? Desigur ! In prezenta Dumnezeului sau el nu avea de ce sa se mai teama. Insa nu acesta era motivul principal al dorintei lui. Era Casa Domnului un loc in care David putea trai izolat de lumea cea rea din jur, asemenea manastirilor de azi ? Cu siguranta ca da ! Insa David stia prea bine ca, desi lumea era rea, raul se afla si in propria sa natura, pe care o ducea cu sine oriunde, chiar si in Casa Domnului.

Atunci de unde izvoraste aceasta dorinta-rugaciune a psalmistului ? Tot el ne raspunde: „Ca sa privesc frumusetea Domnului si sa ma minunez de Templul Lui” ( vers. 4 up. ).

Cu totii vrem sa fim mantuiti si sa ajungem in Casa Domnului, in cer. Dar de ce dorim acest lucru ? Ca sa scapam de temerile noastre de toate zilele ? Ca sa scapam de suferinta si moarte ? Ca sa ne fie bine, traind o viata imbelsugata si lunga cat viata lui Dumnezeu ?

Daca doar acestea sunt motivele asteptarii Imparatiei lui Dumnezeu, atunci ele sunt egoiste si nu sunt vrednice de sacrificiul suprem facut de Creator. Insa daca dorim mantuirea si viata vesnica pentru ca sa-L cunoastem mai bine pe Creator, pentru a contempla mai adanc caracterul Sau si lucrurile Creatiei sale, minunandu-ne de ele, lucrurile stau cu totul diferit. Si cu siguranta ca Dumnezeu va onora o astfel de dorinta. Ai si tu aceasta dorinta, chiar daca este ascunsa undeva in tainitele sufletului tau ?

 

     „El ma va ocroti in coliba Lui”

David foloseste niste metafore surprinzatoare atunci cand vorbeste de Suveranul Universului. Ne-am fi asteptat ca el sa asocieze maretiei lui Dumnezeu termeni ca „palat”, „resedinta” sau „capitala Universului”. Totusi, David vorbeste de „coliba” si de „cortul” lui Dumnezeu ( vers. 5.6 ). Care este mesajul pe care vrea sa ni-l transmita psalmistul prin asemenea metafore ?

De fapt, acesti termeni evoca experienta poporului Israel in cei patruzeci de ani de peregrinare in desert, transmitandu-ne ideea de intimitate a relatiei dintre om si Dumnezeul sau. Profetul Isaia exprima astfel dorinta lui Dumnezeu de a avea o relatie cat mai apropiata, mai profunda si mai intima cu copiii Sai de pe pamant:

     „Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).

Coliba si cortul, prin definitie, nu sunt apartamente de lux, in care gazda si oaspetii stau in incaperi diferite, comunicand doar in anumite momente ale zilei. Coliba si cortul au cate o singura incapere in care toti cei prezenti stau unul in prezenta celuilalt, fatza catre fatza, schimband opinii, intreband si oferind raspunsuri, exprimandu-si temeri sau nedumeriri, luand cina impreuna si intristandu-se sau bucurandu-se impreuna.

Aceasta intimitate a relatiilor este ceea ce Isi doreste Dumnezeu si ceea ce reprezinta cea mai mare nevoie a noastra. V-ati gandit vreodata ce-I veti spune Tatalui ceresc cand veti sta in prezenta Lui nemijlocita ? Dar Mantuitorului ? Dar ingerului pazitor care ne-a insotit din prima si pana in ultima clipa a vietii ? Ce ne vom spune unii altora cand vom fi impreuna in „coliba” pregatita de Dumnezeu tuturor copiilor Sai credinciosi ?

Ceea ce astazi asteptam si nadajduim, va deveni in curand realitate si, asemenea lui David, „in sunetul trambitei voi canta si voi lauda pe Domnul” ( vers. 6 up. ) pentru tot ce a facut pentru fiecare dintre noi. „Amin ! Vino, Doamne, Iisuse !” ( Apocalipsa 22,20 up. ).

 

      „Inima imi zice din partea Ta; „Cauta Fatza Mea !”

In prezenta unei asemenea afirmatii clare si fara echivoc, „industria” meritelor personale intra in faliment. Am inteles ca „Dumnezeu este Acela care lucreaza in voi si va da, dupa placerea Lui, si vointa si infaptuirea” ( Filipeni 2,13 ). De asemenea, am inteles ca „noi suntem lucrarea Lui si am fost ziditi in Christos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” ( Efeseni 2,10 ).

Daca faptele si realizarile noastre, fie in domeniul material, intelectual sau spiritual, I se datoreaza lui Dumnezeu, totusi faptul ca Il cautam zi de zi in rugaciune, meditatie si studiul Cuvantului Sau nu ni se datoareaza noua ? Nu este meritul nostru ?

Iata ca nici macar cautarea Fetzei lui Dumnezeu nu este rezultatul eforturilor noastre, ci se datoreaza tot harului Sau. Cum ar putea un om rau si decazut pana in cele mai intime resorturi ale fiintei lui sa doreasca un lucru atat de bun ca prezenta lui Dumnezeu in viata sa ?

Priviti la primii nostri parinti imediat dupa pacatuire ! Care a fost primul lor gest ? Au cautat ei Fatza Creatorului dupa ce au dat curs amagirii sarpelui ? Nicidecum, ci s-au ascuns printre pomi, folosind frunze pentru a-si acoperi goliciunea. Aceasta este natura decazuta a omului: fuge de Dumnezeu, se ascunde de El si alearga cat mai departe de prezenta Sa, asemenea profetului Iona.

Daca exista oameni care-L cauta pe Dumnezeu si daca noi Il cautam pe Dumnezeu, acesta nu este meritul nostru, ci al Lui, caci Insusi Mantuitorul a promis: „Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, voi atrage la Mine pe toti oamenii” ( Ioan 12,32 ).

De ce nu cauta toti oamenii Fatza lui Dumnezeu, daca toti sunt atrasi de El ? Aici intervine liberul arbitru al fiecarei fiinte umane. Toti aud in inima lor glasul bland al cerului: „Cauta Fatza Mea”, insa nu toti raspund asemenea psalmistului: „Si Fatza Ta, Doamne, o caut”  ( vers. 8 ). Cei mai multi cauta alte „fetze”… Dar cat de dezamagiti vor fi la urma…

 

     „Nu ma parasi, Dumnezeul mantuirii mele”

Psalmul 27 se incheie cu o rugaciune de implorare a ajutorului divin, in conditiile unei crize care l-a surprins pe psalmist nepregatit. El aminteste de vrajmasii sai ( vers. 11 ), de protivnicii lui ( vers. 12 ), de martorii mincinosi ( vers. 12 ) si de oameni asupritori ( vers. 12 ) care atenteaza la viata sa. Insa David, in ciuda faptului ca menghina suferintei se strange tot mai mult, nu-si pierde nadejdea in eliberarea si ocrotirea divina: „O ! Daca n-as fi incredintat ca voi vedea bunatatea Domnului pe pamantul celor vii !…” ( vers. 13 ).

David merge pe un drum nou, pe care n-a mai mers niciodata. De aceea simte nevoia invatarii si calauzirii divine: „Invata-ma, Doamne, calea Ta, si povatuieste-ma pe cararea cea dreapta din pricina vrajmasilor mei” ( vers. 11 ).

Chiar daca are falsul simtamant ca este parasit chiar de parintii sai, el nu se indoieste nici macar pentru o clipa de ajutorul divin: „Caci tatal meu si mama mea ma parasesc, dar Domnul ma primeste” ( vers. 10 ).

Asadar, ce sa faci cand nu stii ce sa mai faci ? Unde sa privesti cand in jur este intuneric dens ? Incotro sa te indrepti cand ti-ai pierdut busola ? Raspunsul lui David este demn de retinut pentru orice criza care ar veni in viata noastra: „Nadajduieste in Domnul ! Fii tare, imbarbateaza-ti inima si nadajduieste in Domnul” ( vers. 14 ).

La urma urmei, putem spune si noi: „Doamne, la cine sa ne ducem ? Tu ai cuvintele vietii vesnice” ( Ioan 6, 68 ).

Lori Balogh

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.