Cartea Genezei – Mit sau realitate ?

Cartea Genezei – Mit sau realitate?

Copacul fără rădăcini

Își poate imagina cineva un copac care se înalță falnic spre cer, plin de ramuri bogate în frunziș și pe care atârnă o mulțime de roade, dar care să nu aibă rădăcini? Este greu să ne imaginăm așa ceva… Și totuși, unii teologi moderni chiar acest lucru vor să ne convingă.

Biblia, „copacul” milenar al cărui trunchi viguros este format din cărțile Vechiului Testament, ale cărui ramuri pline de roade sunt cărțile Noului Testament și prin care curge „seva” Duhului Sfânt, este privită de vreo două secole încoace, de către unii teologi, ca fiind un „copac” fără rădăcini.

De ce spun lucrul acesta? Biblia a fost întotdeauna obiectul criticii oponenților lui Dumnezeu. Fie că vorbim de Biblie în întregimea ei, fie că e vorba de părți ale ei, această carte s-a aflat mereu sub focul încrucișat al atacurilor necredinței. Însă, contrar așteptărilor, cea mai controversată parte a ei nu este nici Apocalipsa, cu viziunile ei atât de diferit interpretate, nici epistolele apostolului Pavel, cu controversele legate de unele subiecte de doctrină, nici Leviticul cu legile sale ceremoniale, ci cartea Genezei – „Cartea Originilor”. Adică „rădăcinile” a ceea ce numim Sfintele Scripturi…

De ce acest atac se concentrează asupra Genezei și nu asupra altor părți ale Bibliei? E de la sine înțeles: Dacă i se taie sistematic toate rădăcinile, copacul își pierde viața și, mai curând sau mai târziu, atât trunchiul, cât și coroana cu ramurile ei vor cădea pradă putrezirii. Și ce satisfacție mai mare decât aceasta poate fi pentru Diavol și acoliții lui?

Geneza – Cartea originilor

Una dintre întrebările fundamentale ale existenței, la care ar trebui să răspundă orice filozofie și religie care se respectă pe sine este: „De unde venim? Care sunt originile noastre? Care este cauza primară a tot ceea ce vedem astăzi în jurul nostru?”

Din punctul acesta de vedere, cartea Genezei este unică prin revelația pe care o conține, căci ea ne oferă un răspuns complet cu privire la originile noastre:

1) Geneza 1,1 ne vorbește despre originea Universului. Primul verset al Genezei, și al Bibliei totodată, este unic în întreaga literatură științifică, filozofică și religioasă. De ce? Pentru că orice sistem cosmogonic întâlnit atât în modelele propuse de știința modernă, cât și în miturile religioase ale diferitelor popoare, începe cu o formă de materie sau energie eternă. Spre deosebire de acestea, Geneza începe cu un Dumnezeu etern: „La început Dumnezeu…”

2) Geneza 1,1‑31 vorbește despre originea vieții în toate formele ei simple sau complexe, toate așezate într-un cadru perfect ordonat și conduse de legi elaborate de marele Programator.

3) Geneza 1,26‑29; 2,4‑25 vorbește despre originea omului – cea mai complexă ființă din întreaga Creație a celor șase zile și singura ființă creată „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (vezi Geneza 1,26).

Cine suntem? – cea de-a doua întrebare fundamentală a existenței – își găsește răspunsul pe aceleași pagini ale Genezei. Departe de a fi urmașii îndepărtați ai protozoarelor și viermilor, departe de a fi veri cu primatele, așa cum ne învață teoria evoluției, Geneza ne arată adevărata noastră origine: suntem fii de Dumnezeu, ieșiți din mâinile unui Tată iubitor și atotînțelept.

4) Geneza 2,1‑3 vorbește de originea Sabatului – ziua de odihnă stabilită de Creator pentru om. Însuși Mântuitorul a confirmat această origine a Sabatului atunci când a spus: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2,27).

Mulți creștini antisabatarieni își argumentează poziția prin faptul că în raportul Creației, precum și în întreaga carte a Genezei, nu găsim nicio poruncă clară cu privire la obligativitatea omului de a păzi Sabatul zilei a șaptea. Într-adevăr, o astfel de poruncă nu există în Geneza. Însă pe paginile ei găsim ceva mult mai important decât porunca: găsim Modelul.

Dacă Însuși Creatorul S-a oprit din activitatea Sa creatoare în ziua a șaptea pentru a pune acest timp la dispoziția comuniunii Sale cu omul, de ce omul nu ar face același lucru, oprindu-se din activitățile sale obișnuite pentru a comunica cu Creatorul său? Când Dumnezeu Însuși ni Se oferă ca model, mai este nevoie oare de o poruncă specială pentru a înțelege voia Sa?

5) Geneza 2,24 vorbește despre originea instituției căsătoriei, aceasta făcând parte din planul Creatorului pentru ființa umană. Nici vorbă de divorț, poligamie, căsătorie între oameni de același sex, avort și alte tare de care abundă societatea zilelor noastre. Planul lui Dumnezeu pentru om, pentru binele și fericirea lui, a fost căsătoria între un „el” și o „ea”. Atât și nimic mai mult! Toate celelalte sunt consecințe ale căderii în păcat…

6) Geneza 3,1‑6 vorbește despre originea răului pe planeta noastră, atât răul fizic, cât și cel moral. Gândul luciferic de a-și părăsi rolul și locul în Creația lui Dumnezeu, râvnind la o poziție superioară, a fost însămânțat de către șarpe și în mintea Evei: „Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3,5).

Astfel, primii noștri părinți au ajuns, din nefericire, să cunoască binele și răul, dar nu au ajuns ca Dumnezeu, ci au început să decadă pe toate planurile. Așa se face că, după câteva milenii de istorie a păcatului, Mântuitorul a trebuit să rostească un cuvânt dureros: „Voi aveți ca tată pe Diavolul” (Ioan 8,44).

7) Geneza 3,7‑19 vorbește despre originea suferinței sub toate formele ei. Dumnezeu a știut că vom avea nevoie de explicații în legătură cu acest intrus nedorit în existența noastră. Fără revelația Genezei cu privire la originea suferinței, putem ajunge la aberații, ca cele propovăduite de teoria evoluției.

Punctul de cotitură în existența lui Darwin, care l-a împins pe panta evoluționismului, a fost tocmai lipsa unui răspuns pertinent la problema suferinței, pe care o întâlnea pretutindeni în natură. Geneza ne arată ca originea tuturor suferințelor se află în marea dramă a păcatului.

8) Geneza 3,16 vorbește despre promisiunea originară a salvării prin har, în contextul marelui conflict dintre „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (vezi Apocalipsa 12,9) și Iisus Christos, „sămânța femeii”.

Geneza 3,15 este o Evanghelie în sâmbure, descriind în doar câteva cuvinte întreaga panoramă a luptei dintre bine și rău, urmată de înfrângerea deplină și definitivă a răului sub toate formele sale.

9) Geneza 4,1‑5 vorbește despre originea sistemului jertfelor, o prefigurare a marii jertfe a Fiului lui Dumnezeu, ce urma să fie adusă peste câteva milenii. Animalul adus ca jertfă era un substitut al adevăratului Miel al lui Dumnezeu, care urma să ridice păcatul lumii (vezi Ioan 1,29.36) și care stă la baza mântuirii prin har a omului păcătos.

Continuând pe aceeași linie de gândire, cartea Genezei ne vorbește despre multe alte origini: primele industrii (vezi Geneza 4,22), primele manifestări ale culturii (vezi Geneza 4,21), apariția anotimpurilor și a formelor de relief actuale (vezi Geneza 8,22), diversitatea limbilor (vezi Geneza 11,1‑9) și, nu în ultimul rând, originea poporului ales (vezi Geneza 12,1‑3).

Privind spre toate aceste origini de care vorbește Geneza, să ne întrebăm cu toată onestitatea: Ce mai rămâne din revelația Scripturii, dacă toate aceste „rădăcini” ar fi tăiate? Parafrazând o afirmație care a devenit dicton: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, putem spune fără să greșim: „Dacă Geneza nu este credibilă, nimic din ceea ce urmează pe paginile Scripturii nu mai rămâne în picioare”.

Pentru a distruge un edificiu, nu trebuie să distrugi cărămizile una câte una. Este suficient dacă dinamitezi temelia… Și exact acest lucru încearcă să-l facă Diavolul prin teoriile pe care le-a răspândit în legătură cu Geneza.

Viermele și curcubetele

Care sunt acele teorii care, asemenea viermelui care a produs uscarea curcubetelui lui Iona, subminează autoritatea și credibilitatea cărții Genezei? Iată câteva dintre ele:

1) Geneza este mai degrabă poezie, decât o relatare istorică. Scopul urmărit de cei care emit o astfel de teorie este evident: să evite conflictul dintre teoria evoluției și relatarea despre Creație din Geneza.

Astfel, primele unsprezece capitole ale Genezei, și mai ales primele trei capitole, sunt privite ca fiind o poezie plină de figuri de stil, nicidecum ca pe o relatare cronologică reală, plină de informații exacte și necesare. Este surprinzător faptul că o astfel de concepție poate fi întâlnită la oameni care, de altfel, apără autoritatea Scripturii.

Însă teoria este lipsită de orice fundament. În Biblie găsim, într-adevăr, pasaje poetice care vorbesc despre actul Creației, cum sunt cele din Psalmul 104 și anumite capitole din Iov. Însă diferența dintre aceste pasaje poetice și Geneza este evidentă. Poezia ebraică prezintă unele caracteristici pe care nu le întâlnim în Geneza (de ex. paralelismul).

Mai mult decât atât, niciunde în Biblie, mai ales în Noul Testament, nu poate fi întâlnită o perspectivă poetică asupra primelor unsprezece capitole ale Genezei. Dacă primele capitole ale cărții ar fi fost poezie, ne-am fi așteptat ca scriitorii Noului Testament să înțeleagă acest lucru și să trateze aceste capitole ca atare. Însă ei tratează Geneza ca pe o relatare istorică exactă și reală, nu ca pe o alegorie poetică.

Iar când ne referim la poziția Mântuitorului față de această carte, este cât se poate de evident că El Însuși a tratat Geneza ca pe o relatare istorică, reală, credibilă și autoritară.

2) Geneza (mai ales primele unsprezece capitole) este o culegere de mituri evreiești, un gen de folclor puțin credibil, care nu ne oferă informații exacte.

Dacă lucrurile ar sta astfel, de ce scriitorii Noului Testament fac atâtea referiri la primele unsprezece capitole? Când vrei să enunți o învățătură sau o doctrină cu valoare veșnică, nu te bazezi pe mituri sau pe folclor, ci pe fapte reale, pe istorie exactă.

În cartea sa „Lungul război împotriva lui Dumnezeu”, Henry Morris afirmă că există cel puțin 165 de pasaje din Geneza care sunt citate în mod direct, sau la care se face referire clară în Noul Testament. Deoarece la unele dintre ele se face aluzie de mai multe ori, în Noul Testament există cel puțin 200 de citate sau referiri la Geneza.

Demn de remarcat este și faptul că tocmai primele capitole din Geneza – acelea care sunt cele mai controversate – sunt și cele mai des amintite de scriitorii Noului Testament. La fiecare dintre cele unsprezece capitole se face referire undeva în Noul Testament și toți scriitorii Noului Testament fac undeva referire în scrierile lor la Geneza capitolele 1‑11. Însuși Mântuitorul a citat, în cel puțin șase ocazii, ceva din ceea ce întâlnim în primele unsprezece capitole ale Genezei.

Așadar, gândirea scriitorilor Noului Testament a fost profund influențată de relatarea Genezei, pe care, departe de a o considera o culegere de mituri, o priveau ca fiind o revelație sfântă, istorică, reală, credibilă și plină de autoritate.

Dacă scriitorii Noului Testament au acceptat Geneza așa cum este, dacă Însuși Domnul Christos a considerat Geneza ca fiind o revelație sfântă și autoritară, noi de ce am privi altfel lucrurile?

3) Teoria hiatului.

Apărută la începutul secolului al XIX-lea, într-o vreme în care savanții vremii începeau să susțină că pământul are o vechime de milioane de ani, „teoria hiatului” („hiat” – „gol”, „prăpastie”) susține că între Geneza 1,1 și Geneza 1,2 există un gol, o prăpastie de milioane de ani. Scopul urmărit de inventatorii acestei teorii era evident: să armonizeze raportul biblic al Creației din cele șase zile cu ceea ce se afirmă în mediul științific cu privire la vechimea de milioane de ani a pământului nostru.

În esență, teoria hiatului afirmă că înainte de crearea lui Adam ar fi existat o altă creație, al cărui prinț ar fi fost chiar Lucifer. Căderea acestuia ar fi antrenat căderea întregii creații preadamice, aducând moartea și întunericul. Atunci când Lucifer ar fi încercat să mute revolta în cer, Dumnezeu l-ar fi pedepsit, distrugând creația preadamică și refăcând totul în cele șase zile ale Genezei. Însă drama ar fi continuat, Lucifer făcând ca și nouă lume să cadă în păcat.

Teoria hiatului plasează lungile epoci ale evoluției înainte de Creația relatată în Geneza, considerându-le ca făcând totuși parte din procesul creativ al lui Dumnezeu. Astfel, explicația existenței fosilelor și a erelor geologice ar fi legată nu de Creația relatată în Geneza, ci de cea preadamică.

Care sunt problemele pe care le ridică această teorie a hiatului? O primă problemă, și de fapt cea mai gravă, este aceea că teoria hiatului Îl face responsabil pe Dumnezeu pentru apariția răului. Folosind metoda morții, a violenței, a selecției naturale și a luptei pentru supraviețuire la scară globală timp de milioane sau miliarde de ani, Dumnezeu este zugrăvit ca având trăsături negative.

Dacă ar fi adevărat că Dumnezeu a distrus civilizația preadamică, ajunsă la degradare și corupție din cauza căderii lui Lucifer, de ce Dumnezeu nu l-a distrus și pe Lucifer odată cu acea presupusă civilizație?

De ce Dumnezeu a acordat har doar celei de-a doua Creații și nu și creației preadamice? Să fie oare harul o manifestare recentă? Oare și harul divin a evoluat? De ce nu a existat un Plan al Mântuirii și pentru această presupusă primă creație? De ce Dumnezeu a așteptat ca Lucifer să corupă și a doua Creație pentru a interveni cu harul Său, mântuindu-i pe oameni prin jertfa lui Christos?

Unii teologi au mers până acolo încât au făcut afirmații blasfematoare, spunând că Însuși Dumnezeu evoluează. Cum rămâne atunci cu declarațiile Scripturii în care suntem asigurați că Dumnezeu este neschimbător?

„Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6).

„Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

„Iisus Christos este Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8).

Teoria hiatului intră în conflict direct cu revelația biblică cu privire la caracterul lui Dumnezeu, prezentându-ne o viziune negativistă și pesimistă asupra lumii și desfășurării istoriei, care nu este văzută ca fiind un proces, ci ca o simplă repetare ciclică a aceluiași tipar. Din acest punct de vedere, teoria hiatului se apropie mai mult de hinduism, decât de creștinism, prin repetatele cicluri ale reîncarnării.

Nicăieri pe paginile ei, Biblia nu face vreo referire la o creație preadamică a pământului nostru. Mai mult decât atât, în scrierile apostolului Pavel moartea este descrisă ca fiind ultimul „vrăjmaș” al lui Dumnezeu, care va fi nimicit la revenirea Mântuitorului: „Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Corinteni 15,26).

Dacă moartea este un vrăjmaș al lui Dumnezeu, cum poate cineva să creadă că Creatorul s-a folosit de moarte, violență și luptă pentru supraviețuire într-un proces evolutiv care a durat milioane de ani?

Mai mult decât atât, Biblia arată ca moartea a intrat în lumea noastră ca urmare a păcatului lui Adam și nu înainte, așa cum sugerează teoria hiatului (vezi Romani 5,12). Așadar, teoria hiatului nu este altceva decât literatură științifico-fantastică. Prin invențiile sale, ea încearcă să umple golul aparent (hiat) dintre versetele 1 și 2 din primul capitol al Genezei.

De fapt, această teorie este o insultă la adresa caracterului sfânt, drept și neprihănit al lui Dumnezeu. Cine poate fi autorul din spatele ei? Nimeni altul decât Diavolul, „șarpele cel vechi, acela care înșeală întreaga lume” (vezi Apocalipsa 12 9).

4) Teoria zilelor-ere

Spre deosebire de teoria hiatului, care plasează epocile evoluției înainte de Creația celor șase zile din Geneza, teoria zilelor-ere le plasează chiar în timpul Creației. În lumea creștină câștigă tot mai mult teren ideea că zilele Creației nu au fost zile reale, de 24 h, ci perioade lungi și nedefinite de timp, în care Dumnezeul Creator ar fi lăsat legile naturii să-și facă lucrarea lor. În felul acesta, s-ar fi ajuns la Creație așa cum o vedem astăzi.

Fără a intra în detalii cu privire la lipsa de temei biblic a acestei teorii (pentru mai multe detalii vezi articolul „Zilele Creației” de la adresa: http://www.loribalogh.ro/2014/03/zilele-creatiei/ ), putem afirma că și aceasta este o insultă la adresa Creatorului.

Biblia ne asigură că Creatorul este un Dumnezeu Atotputernic („El-Shaddai” – Exodul 6,3), că „cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului și toată oștirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalmul 33,6), că „El zice și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă” (Psalmul 33,9).

Aceeași Scriptură ne învață ca „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11,3). Mă întreb: Oare ce fel de Dumnezeu este acela în care cred susținătorii unei astfel de teorii? Unde este atotputernicia Lui, dacă Creatorul ar fi avut nevoie de milioane de ani pentru a aduce la existență lumea în care trăim? Nu ar fi acesta un Dumnezeu neputincios?

Din fericire, Biblia vorbește despre un altfel de Creator: un Dumnezeu sfânt, atotputernic, drept, omniprezent, atotștiutor și, mai ales, iubitor.

Geneza – o istorie reală

Este cartea Genezei, în mod deosebit primele unsprezece capitole, doar o culegere de mituri, o lucrare poetică sau o alegorie? Dacă astfel ar sta lucrurile, s-ar naște o altă întrebare: De unde ar trebui să luăm Biblia în serios?

Într-o lucrare intitulată „Creația”, scrisă de Charlotte Beckett, autoarea merge pe firul acestei întrebări și ridică numeroase alte dileme. Dacă noi considerăm că primele două capitole ale Genezei nu sunt credibile, considerând că Biblia începe să fie credibilă doar de la capitolul trei înainte, apare o problemă. Capitolul 3 vorbește despre căderea în păcat a primilor noștri părinți. Însă, dacă nu credem primele două capitole, în care se relatează despre crearea lui Adam și a Evei, cum vom crede capitolul 3?

Sau cum vom crede cele scrise de apostolul Pavel în 1 Corinteni 15,22, unde se spune că „după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Christos”? Iar dacă nu credem că a existat un Adam real și nu ținem seama de ceea ce scrie Pavel cu privire la înviere, dilema devine și mai mare, căci „dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15,17).

De unde începe Biblia să fie credibilă? Începând cu Potopul (cap.6), începând cu încurcarea limbilor la Turnul Babel (cap.11), sau începând cu chemarea lui Avraam (cap.12)? Și dacă ne-am hotărât de unde să începem să luăm în serios Biblia, cum rămâne cu finalul ei, căci în Apocalipsa ni se spune că Dumnezeu va crea un cer nou și un pământ nou (veziApocalipsa 21,1.5)? Dacă nu credem că pământul a fost creat în șase zile literare, oare de cât timp credem că va avea nevoie Dumnezeu ca să recreeze cerul și pământul cel nou?

Va avea El nevoie de milioane sau miliarde de ani, lăsând procesele evolutive și legile naturale să lucreze încet, până vor apărea cerurile cele noi și pământul cel nou? Sau credem că, așa cum Dumnezeu a poruncit la începutul Creației ca să vină la existență toate lucrurile, la fel se va întâmpla și cu privire la Creația finală refăcută?

Am întâlnit oameni și idei care pun la îndoială faptul că cerul și pământul de acum ar fi fost create în șase zile literale. Însă nu am întâlnit niciun om care să susțină că cerurile cele noi și pământul cel nou vor fi aduse la existențâ în miliarde de ani în urma unor procese evolutive.

Și atunci, dacă ni se pare firesc să credem că Dumnezeu are puterea să recreeze totul într-o singură clipă, de ce ne este greu să credem că același Dumnezeu a adus la existențâ ceea ce vedem într-o singură săptămână literală?

În cartea „Dumnezeu în boxa acuzaților”, C.S. Lewis scrie: „Dacă sistemul solar ar fi luat ființă printr-o coliziune accidentală, atunci apariția vieții organice pe această planeta a fost tot un accident și întreaga evoluție a fost tot un accident. Dacă așa stau lucrurile, atunci toate gândurile noastre actuale sunt accidente, produsul secundar al mișcării atomilor. Același lucru e valabil și în cazul gândurilor materialiștilor și astronomilor, ca și în cazul tuturor celorlalți oameni. Dar dacă gândurile lor sunt simple accidente, de ce trebuie să le credem? Nu văd cum un accident să îmi dea relatarea corectă a celorlalte accidente”.

Teorii ca cele enumerate mai sus (Geneza este o alegorie, poezie sau folclor evreiesc, teoria hiatului, teoria zilelor-ere) sunt accidente ale gândirii umane care nu merită a fi luate în serios. Geneza este la fel de reală și credibilă ca oricare altă carte a Bibliei, căci apostolul Pavel ne asigură că „toată Scriptură este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,16.17).

Fără un Eden real, fără un Adam real, fără o ispitire și cădere reale, întreaga relatare biblică despre răscumpărarea omului din păcat se prăbușește. Într-adevăr, dacă Geneza nu e, nimic nu e…

Lori Balogh