Invierea lui Eutih
– Sau ce inseamna sa te fure somnul la hotare –
Aici nu se doarme !
Ferestrele nu sunt facute pentru ca cineva sa doarma pe marginea lor. Rolul lor este cu totul altul: in primul rand, sa separe lumea dinauntru de lumea de afara, sa permita razelor de soare sa patrunda in interior, si, nu in ultimul rand, sa impiedice frigul si ploaia sa-i afecteze pe cei din casa.
Prin functionalitatea lor, ferestrele sunt un fel de frontiere, iar acestea, prin definitie, nu sunt destinate somnului. Cei care obosesc si vor sa doarma, o pot face in patul comod din dormitor, dar nicidecum pe fereastra. Intr-un astfel de loc nu se doarme, fie ca este ziua, fie ca este noapte; fie ca esti rupt de oboseala, fie ca vrei doar sa te relaxezi. Fereastra este un loc unde trebuie sa fii treaz. De ce ? Pentru ca la frontiera – nu-i asa ? – nu se sta la povesti, nu se pierde vremea cu lucruri fara rost si nu te distrezi.
Dar ce se poate intampla cand, fara sa vrei, din neatentie sau neglijenta, te fura somnul tocmai pe marginea ferestrei, la granita dintre doua lumi ? In astfel de cazuri, intotdeauna se intampla ceva rau. Exact ceea ce i s-a intamplat tanarului Eutih din cetatea Troa, care a fost doborat de somn tocmai cand se afla pe marginea unei ferestre.
“In ziua dintai a saptamanii, eram adunati laolalta ca sa frangem painea. Pavel, care trebuia sa plece a doua zi, vorbea ucenicilor si si-a lungit vorbirea pana la miezul noptii.
In odaia de sus, unde erau adunati, erau multe lumini. Si un tanar, numit Eutih, care sedea pe fereastra, a adormit de-a binelea in timpul lungei vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a cazut jos din catul al treilea si a fost ridicat mort.
Dar Pavel s-a pogorat, s-a repezit spre el, l-a luat in brate si a zis: “Nu va tulburati, caci sufletul lui este in el.” Dupa ce s-a suit iarasi, a frant painea, a cinat si a mai vorbit multa vreme pana la ziua. Apoi a plecat. Flacaul a fost adus viu si lucrul acesta a fost pricina unei mari mangaieri.” ( Fapte 20, 7-12 ).
Ultima calatorie in libertate
Pavel se indrepta spre Ierusalim. Era ultima sa calatorie in libertate, fara lanturi la maini si fara sa fie escortat de soldati. Pe masura ce se apropia de Ierusalim, tot mai multe prevestiri ajunse la urechile sale il avertizau pe apostol ca nimic bun nu-l astepta acolo.
Totusi, Pavel nu se temea. Credinciosilor pe care-i intalnea pe drum le marturisea: “Dar eu nu tin numaidecat la viata mea ca si cum mi-ar fi scumpa, ci vreau numai sa-mi sfarsesc cu bucurie calea si slujba pe care am primit-o de la Domnul Iisus, ca sa vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Si acum stiu ca nu-mi veti mai vedea fatza, voi toti aceia in mijlocul carora am umblat propovaduind Imparatia lui Dumnezeu.” ( Fapte 20, 24.25 ).
Tinand cont de ceea ce ii prevesteau fratii, dar si de ceea ce simtea el insusi in adancul fiintei sale, Pavel se indrepta spre o frontiera: aceea dintre libertate si prizonierat, dintre viata si moarte.
In drumul spre Ierusalim, apostolul face un popas in cetatea Troa unde, timp de sapte zile, se intalneste cu credinciosii, schimba cu ei impresii, ii sfatuieste, ii invata si le relateaza unele din cele mai frumoase experiente cu Dumnezeu pe care le-a trait in timpul calatoriilor sale misionare.
Raportul biblic ne spune ca “in ziua dintai a saptamanii, eram adunati laolalta ca sa frangem painea” ( Fapte 20, 7 ). Unii crestini gasesc in aceasta afirmatie un argument in favoarea ideii ca apostolii au serbat duminica in locul Sabatului zilei a saptea ca zi de odihna si inchinare. Fara a dezvolta acum acest subiect controversat, sunt necesare doua precizari importante:
1) In gandirea ebraica, ziua intai a saptamanii incepe sambata seara, dupa apusul soarelui, adica dupa inchiderea Sabatului. Contextul ne arata ca intalnirea amintita a avut loc sambata seara, dupa incheierea Sabatului. Pavel a zabovit in mijlocul credinciosilor, avand in vedere ca a doua zi urma sa plece din localitate. Or, intalnirea cu biserica sambata seara, in prelungirea Sabatului, nu justifica in niciun fel o eventuala schimbare a zilei de odihna.
2) “Frangerea painii”, despre care se vorbeste in aceasta imprejurare, este asociata de unii cu Sfanta Cina sau liturghia oficiata in bisericile crestine istorice in prima zi a saptamanii. Insa pentru primii crestini frangerea painii nu insemna in mod obligatoriu un act de cult oficiat in prima zi a saptamanii.
In Fapte 2,46 sta scris ca “toti impreuna erau nelipsiti de la templu in fiecare zi, frangeau painea acasa si luau hrana cu bucurie si curatie de inima.” Asadar, primii crestini frangeau painea nu doar intr-o anumita zi, ci in fiecare zi. Si nu intr-un locas de inchinare, ci acasa.
De fapt, frangerea painii era o comemorare nu a invierii Domnului Christos, ci a mortii Lui. Frangerea painii nu avea nimic in comun cu prima zi a saptamanii – ziua invierii Domnului, ci era legata de moartea Mantuitorului. Scriindu-le credinciosilor din Corint, apostolul Pavel subliniaza acest lucru important:
“Caci am primit de la Domnul ce v-am invatat, si anume ca Domnul Iisus, in noaptea in care a fost vandut, a luat o paine. Si, dupa ce a multumit lui Dumnezeu, a frant-o si a zis: “Luati, mancati; acesta este trupul Meu care se frange pentru voi; sa faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea… Pentru ca ori de cate ori mancati din painea aceasta si beti din paharul acesta vestiti moartea Domnului pana va veni El” ( 1 Corinteni 11, 23.24.26 ).
In concluzie, intalnirea apostolului Pavel cu credinciosii din Troa sambata seara, ocazie in care a frant painea si a luat cina, nu are nimic de-a face cu serbarea primei zile a saptamanii si savarsirea liturghiei duminicale. A fost o simpla intanire de Sabat, prelungita pana tarziu in noaptea primei zile a saptamanii, in care, frangand painea, crestinii au comemorat evenimentele legate de moartea ( nu invierea ! ) Domnului lor.
A fost insa chiar atat de simpla aceasta intalnire de ramas bun ?
La granita dintre lume si Biserica
Intalnirea credinciosilor din Troa cu apostolul Pavel a avut loc intr-o incapere aflata la etaj. Nu stim cati membri ai Bisericii se aflau acolo, dar stim ca acestia erau captivati de experientele si invataturile pe care le impartasea liderul lor spiritual.
Probabil ca in interesul lor de a invata cat mai mult si de a profita de aceasta ocazie unica, toti se straduiau sa ocupe un loc cat mai aproape de apostol pentru a nu pierde nimic din cuvintele sale. Doar un tanar, pe nume Eutih, alege un loc mai departat de apostol – la fereastra.
Acolo simtea Eutih ca poate prinde doi iepuri dintr-o data: sa-l asculte pe Pavel si, in acelasi timp, sa nu piarda contactul cu lumea de afara. Fereastra era locul ideal pentru acest deziderat, caci ii oferea tanarului o perspectiva dubla: si asupra Bisericii, dar si asupra cetatii. De fapt, Eutih dorea sa fie si cu Biserica, dar si cu lumea. Sau, altfel spus: el nu doarea sa fie atat de legat de Biserica, incat sa nu se mai poata bucura si de lumea de afara.
Pentru tanarul Eutih, banala fereastra reprezenta granita dintre Biserica si lume. Inlauntru era lumina, multa lumina; afara era intuneric, mult intuneric. Eutih era atras si de viata din launtrul Bisericii, dar cu un ochi privea de sus, de la inaltimea catului al treilea, si spre ulitele cetatii, unde probabil vocile vesele si petrecarete ale tinerilor de varsta lui ajungeau pana la el, indemnandu-l sa coboare in strada.
Probabil ca tanarul Eutih a considerat foarte inteleapta alegerea de a sta chiar pe fereastra. In definitiv, de acolo putea urmari tot ce se petrecea fie in interior, fie in cetate. Si pe deasupra, era aer curat…
Numai ca el a pierdut din vedere un lucru esential: vesnica pendulare intre inlauntru si afara, intre Biserica si lume, oboseste. Iar cand esti obosit, somnul te poate birui in orice clipa. Iar daca somnul te biruie cand te afli pe o fereastra, ai toate sansele sa cazi…
Si tanarul Eutih a cazut de la catul al treilea. Unde ? Desigur, nu in interior, nu in Biserica vie si plina de lumina, ci in afara, pe ulita intunecata si rece a cetatii. Orice cadere se produce dinspre mai bine inspre mai rau, dinspre mai sus, inspre mai jos, dinspre mai aproape de Dumnezeu, inspre mai departe de El. Acesta este vesnicul pret al compromisului, al incercarii de a impaca doua lucruri ireconciliabile: Biserica si lumea.
Din fericire, exista si salvare. Iar salvarea nu vine niciodata din afara, din intunecata cetate, ci din interior, din Biserica. Vazand tragedia produsa, Pavel isi intrerupe discursul si coboara in ulita. Caci – nu-i asa ? – ca sa salvezi pe cineva trebuie intotdeauna sa cobori pana la el. Si minunea se produce: tanarul Eutih este readus la viata. Si nu doar readus la viata, ci readus cu toata fiinta lui in sanul Bisericii.
Mi-l imaginez pe tanarul caruia i s-a acordat o noua sansa, urcand spasit pana la etajul al treilea, in acea odaie in care erau multe lumini si ocupandu-si linistit locul pentru a-l asculta mai departe pe apostol. Oare unde credeti ca s-a asezat acum tanarul Eutih ? Tot la fereastra ? Nicidecum ! Eutih a invatat ca la granita nu se sta si nu se doarme. Vreau sa cred ca a stat cat mai departe de locul tristei sale experiente si cat mai aproape de cel care ii arata calea mantuirii.
Iar daca vreun alt tanar, lipsit de experienta, s-ar fi apropiat de aceeasi fereastra ca sa repete propria lui greseala, sunt convins ca Eutih l-ar fi oprit: “Am fost un nebun. Nu repeta greseala mea.”
La granita dintre vremelnic si vesnicie
Drama traita de tanarul Eutih nu reprezinta un avertisment doar pentru crestinii cu inima impartita, pentru cei care vor sa traiasca si dupa standardele lumii, dar care vor sa beneficieze si de binecuvantarea lui Dumnezeu.
Pericolul de a adormi pe frontiera dintre doua lumi ii paste si pe asteptatorii sinceri ai revenirii Domnului Christos. Ultima Biserica – Biserica Ramasitei – cea care traieste si lucreaza chiar pe pragul vesniciei si al imparatiei lui Dumnezeu, este zugravita de Mantuitorul in binecunoscuta Pilda a celor zece fecioare ( Matei 25, 1-13 ).
Parabola zugraveste momentele asteptarii Mirelui si inceperea ospatului nuntii. Acest timp este si el un gen de frontiera, o granita intre istoria pacatului si inceputul vesniciei. Dar cat de trist este faptul ca chiar pe aceasta frontiera de timp si de istorie toate fecioarele ultimei Biserici atipesc si adorm de-a binelea. Acesta este crestinismul de astazi.
Insa pentru ca pe granita nu se doarme, se aude un strigat in miez de noapte: “Iata Mirele ! Iesiti-I in intampinare !” ( Matei 25, 6 ). Toate fecioarele se trezesc si toate realizeaza ca granita nu este un loc in care se zaboveste si se doarme. Din nefericire, doar cinci dintre ele sunt pregatite sa faca pasul inainte spre odaia de nunta a Imparatiei lui Dumnezeu, spre vesnicie. Celelalte cinci fecioare trebuie sa se intoarca, incercand sa repare greselile si neglijentele trecute si sa-si procure untdelemnul de care au nevoie.
Cele cinci fecioare neintelepte reusesc. Se intorc, gasesc untdelemn, dar cand sa treaca din nou frontiera, surpriza ! Acesta este inchisa. Pentru totdeauna.
“Doamne, Doamne, deschide-ne !” Dar El, drept raspuns, le-a zis: “Adevarat va spun ca nu va cunosc. Vegheati dar caci nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul omului” ( Matei 25, 11-13 ).
Care este mesajul pentru noi, crestinii mileniului trei ? Acesta este concentrat, asemenea esentelor tari, intr-un singur cuvant: “Vegheati !”. Cu alte cuvinte, Mantuitorul vrea sa ne spuna:
“Copiii Mei ! Va aflati chiar pe pragul vesniciei. Inapoia voastra se afla drama istoriei pacatului, a suferintei si a mortii; inaintea voastra se deschide vesnicia. Venirea Mea este chiar la usi. De aceea, nu dormiti pe pragul dintre cele doua lumi. Acum este momentul in care tot ce ati castigat o viata intreaga puteti pierde intr-o clipa. Vrajmasul va poate amagi pe ultimii metri si puteti cadea. De aceea, vegheati ! Va aflati chiar la hotarele Imparatiei slavei si nu trebuie sa fiti biruiti de somn. Nu cadeti de oboseala chiar acum ! Mai aveti putin si lupta voastra se va sfarsi. Cereti-Mi putere si Eu va voi ajuta. Singurul lucru pe care trebuie sa-l faceti voi este doar sa… vegheati.”
Lori Balogh
