Învierea lui Eutih
– Sau ce înseamnă să te fure somnul la hotare –
Aici nu se doarme!
Ferestrele nu sunt făcute pentru ca cineva să doarmă pe marginea lor. Rolul lor este cu totul altul: să separe lumea dinăuntru de lumea de afară, să permită razelor de soare să pătrundă în interior și, nu în ultimul rând, să împiedice frigul și ploaia să-i afecteze pe cei din casă.
Prin funcționalitatea lor, ferestrele sunt un fel de frontiere, iar acestea, prin definiție, nu sunt destinate somnului. Cei care obosesc și vor să doarmă, o pot face în patul comod din dormitor, dar nicidecum pe fereastră. Într-un astfel de loc nu se doarme, fie că este zi, fie că este noapte; fie că ești rupt de oboseală, fie că vrei doar să te relaxezi. Fereastra este un loc unde trebuie să fii treaz. De ce? Pentru că la frontieră – nu-i așa? – nu se stă la povești, nu se pierde vremea cu lucruri fără rost și nu te distrezi.
Dar ce se poate întâmpla când, fără să vrei, din neatenție sau neglijență, te fură somnul tocmai pe marginea ferestrei, la granița dintre două lumi? În astfel de cazuri, întotdeauna se întâmplă ceva rău. Exact ceea ce i s-a întâmplat tânărului Eutih din cetatea Troa, care a fost doborât de somn tocmai când se afla pe marginea unei ferestre.
„În ziua dintâi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor și și-a lungit vorbirea până la miezul nopții. În odaia de sus, unde erau adunați, erau multe lumini. Și un tânăr, numit Eutih, care ședea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a pogorât, s-a repezit spre el, l-a luat în brațe și a zis: „Nu vă tulburați, căci sufletul lui este în el.” După ce s-a suit iarăși, a frânt pâinea, a cinat și a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat. Flăcăul a fost adus viu și lucrul acesta a fost pricina unei mări mângâieri” (Fapte 20:7‑12).
Ultima călătorie în libertate
Pavel se îndrepta spre Ierusalim. Era ultima sa călătorie în libertate, fără lanțuri la mâini și fără să fie escortat de soldați. Pe măsură ce se apropia de Ierusalim, tot mai multe prevestiri ajunse la urechile sale îl avertizau pe apostol că nimic bun nu-l aștepta acolo.
Totuși, Pavel nu se temea. Credincioșilor pe care-i întâlnea pe drum le mărturisea: „Dar eu nu țin numaidecât la viața mea ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Iisus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Și acum știu că nu-mi veți mai vedea fața, voi toți aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 20:24,25).
Ținând cont de ceea ce îi prevesteau frații, dar și de ceea ce simțea el însuși în adâncul ființei sale, Pavel se îndreaptă spre o frontieră: aceea dintre libertate și prizonierat, dintre viață și moarte.
În drumul spre Ierusalim, apostolul face un popas în cetatea Troa unde, timp de șapte zile, se întâlnește cu credincioșii, schimbă cu ei impresii, îi sfătuiește, îi învață și le relatează unele dintre cele mai frumoase experiențe cu Dumnezeu pe care le-a trăit în timpul călătoriilor sale misionare.
Raportul biblic spune că „în ziua dintâi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea” (Fapte 20:7). Unii creștini găsesc în această afirmație un argument în favoarea ideii că apostolii au serbat duminica în locul Sabatului zilei a șaptea ca zi de odihnă și închinare. Fără a dezvolta acum acest subiect controversat, sunt necesare două precizări importante:
1) În gândirea ebraică, ziua întâi a săptămânii începe sâmbătă seara, după apusul soarelui, adică după închiderea Sabatului. Contextul ne arată că întâlnirea amintită a avut loc sâmbătă seara, după încheierea Sabatului. Pavel a zăbovit în mijlocul credincioșilor, având în vedere că a doua zi urma să plece din localitate. Or, întâlnirea cu biserica sâmbătă seara, în prelungirea Sabatului, nu justifică în niciun fel o eventuală schimbare a zilei de odihnă.
2) „Frângerea pâinii”, despre care se vorbește în această împrejurare, este asociată de unii cu Sfânta Cină sau liturghia oficiată în bisericile creștine istorice în prima zi a săptămânii. Însă pentru primii creștini frângerea pâinii nu însemna în mod obligatoriu un act de cult oficiat în prima zi a săptămânii.
În Fapte 2:46 stă scris că „toți împreună erau nelipsiți de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă.” Așadar, primii creștini frângeau pâinea nu doar într-o anumită zi, ci în fiecare zi. Și nu într-un locaș de închinare, ci acasă.
De fapt, frângerea pâinii era o comemorare nu a învierii Domnului Christos, ci a morții Lui. Frângerea pâinii nu avea nimic în comun cu prima zi a săptămânii – ziua învierii Domnului, ci era legată de moartea Mântuitorului. Scriindu-le credincioșilor din Corint, apostolul Pavel subliniază acest lucru important:
„Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat, și anume că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și a zis: „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea… Pentru că ori de câte ori mâncați din pâinea această și beți din paharul acesta vestiți moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:23,24,26).
În concluzie, întâlnirea apostolului Pavel cu credincioșii din Troa sâmbătă seara, ocazie în care a frânt pâinea și a luat cina, nu are nimic de-a face cu serbarea primei zile a săptămânii și săvârșirea liturghiei duminicale. A fost o simplă întâlnire de Sabat, prelungită până târziu în noaptea primei zile a săptămânii, în care, frângând pâinea, creștinii au comemorat evenimentele legate de moartea (nu învierea!) Domnului lor. A fost însă chiar atât de simplă această întâlnire de rămas bun?
La granița dintre lume și biserică
Întâlnirea credincioșilor din Troa cu apostolul Pavel a avut loc într-o încăpere aflată la etaj. Nu știm câți membri ai Bisericii se aflau acolo, dar știm că aceștia erau captivați de experiențele și învățăturile pe care le împărtășea liderul lor spiritual.
Probabil că în interesul lor de a învăța cât mai mult și de a profita de această ocazie unică, toți se străduiau să ocupe un loc cât mai aproape de apostol pentru a nu pierde nimic din cuvintele sale. Doar un tânăr, pe nume Eutih, alege un loc mai depărtat de apostol – la fereastră.
Acolo simțea Eutih că poate prinde doi iepuri dintr-o dată: să-l asculte pe Pavel și, în același timp, să nu piardă contactul cu lumea de afară.
Fereastra era locul ideal pentru acest deziderat, căci îi oferea tânărului o perspectiva dublă: și asupra bisericii, dar și asupra cetății. De fapt, Eutih dorea să fie și cu biserica, dar și cu lumea. Sau, altfel spus: el nu dorea să fie atât de legat de biserică, încât să nu se mai poată bucura și de lumea de afară.
Pentru tânărul Eutih, banala fereastră reprezenta granița dintre biserică și lume. Înlăuntru era lumină, multă lumină; afară era întuneric, mult întuneric. Eutih era atras și de viața dinăuntrul bisericii, dar cu un ochi privea de sus, de la înălțimea catului al treilea, și spre ulițele cetății, unde probabil vocile vesele și petrecărețe ale tinerilor de vârsta lui ajungeau până la el, îndemnându-l să coboare în stradă.
Probabil că tânărul Eutih a considerat foarte înțeleaptă alegerea de a sta chiar pe fereastră. În definitiv, de acolo putea urmări tot ce se petrecea fie în interior, fie în cetate. Și pe deasupra, era aer curat…
Numai că el a pierdut din vedere un lucru esențial: veșnica pendulare între înăuntru și afară, între biserică și lume, obosește. Iar când ești obosit, somnul te poate birui în orice clipă. Iar dacă somnul te biruie când te afli pe o fereastră, ai toate șansele să cazi…
Și tânărul Eutih a căzut de la catul al treilea. Unde? Desigur, nu în interior, nu în biserica vie și plină de lumină, ci în afară, pe ulița întunecată și rece a cetății. Orice cădere se produce dinspre mai bine înspre mai rău, dinspre mai sus, înspre mai jos, dinspre mai aproape de Dumnezeu, înspre mai departe de El. Acesta este veșnicul preț al compromisului, al încercării de a împăca două lucruri ireconciliabile: biserica și lumea.
Din fericire, există salvare. Iar salvarea nu vine niciodată din afară, din întunecata cetate, ci din interior, din biserică. Văzând tragedia produsă, Pavel își întrerupe discursul și coboară în uliță. Căci – nu-i așa? – ca să salvezi pe cineva trebuie întotdeauna să cobori până la el. Și minunea se produce: tânărul Eutih este readus la viață. Și nu doar readus la viață, ci readus cu toată ființa lui în sânul bisericii.
Mi-l imaginez pe tânărul căruia i s-a acordat o nouă șansă, urcând spășit până la etajul al treilea, în acea odaie în care erau multe lumini și ocupându-și liniștit locul pentru a-l asculta mai departe pe apostol. Oare unde credeți că s-a așezat acum tânărul Eutih? Tot la fereastră? Nicidecum! Eutih a învățat că la graniță nu se stă și nu se doarme.
Vreau să cred că Eutih a stat cât mai departe de locul tristei sale experiențe și cât mai aproape de cel care îi arăta calea mântuirii. Iar dacă vreun alt tânăr, lipsit de experiență, s-ar fi apropiat de aceeași fereastră ca să repete propria lui greșeală, sunt convins că Eutih l-ar fi oprit: „Am fost un nebun. Nu repeta greșeala mea.”
La granița dintre vremelnic și veșnicie
Drama trăită de tânărul Eutih nu reprezintă un avertisment doar pentru creștinii cu inima împărțită, pentru cei care vor să trăiască și după standardele lumii, dar care vor să beneficieze și de binecuvântarea lui Dumnezeu. Pericolul de a adormi pe frontiera dintre două lumi îi paște și pe așteptătorii sinceri ai revenirii Domnului Christos.
Ultima biserica – Biserica Rămășiței – cea care trăiește și lucrează chiar pe pragul veșniciei și al Împărăției lui Dumnezeu, este zugrăvită de Mântuitorul în binecunoscuta Pildă a celor zece fecioare (vezi Matei 25:1‑13).
Parabola zugrăvește momentele așteptării Mirelui și începerea ospățului nunții. Acest timp este și el un gen de frontieră, o graniță între istoria păcatului și începutul veșniciei. Dar cât de trist este faptul că chiar pe această frontiera de timp și de istorie toate fecioarele ultimei biserici ațipesc și adorm de-a binelea. Acesta este creștinismul de astăzi.
Însă pentru că pe graniță nu se doarme, se aude un strigăt în miez de noapte: „Iată Mirele! Ieșiți-I în întâmpinare!” (Matei 25:6). Toate fecioarele se trezesc și toate realizează că granița nu este un loc în care se zăbovește și se doarme. Din nefericire, doar cinci dintre ele sunt pregătite să facă pasul înainte spre odaia de nuntă a Împărăției lui Dumnezeu, spre veșnicie. Celelalte cinci fecioare trebuie să se întoarcă, încercând să repare greșelile și neglijențele trecute și să-și procure untdelemnul de care au nevoie.
Cele cinci fecioare neînțelepte reușesc. Se întorc, găsesc untdelemn, dar când să treacă din nou frontiera, surpriză! Aceasta este închisă. Pentru totdeauna. „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar El, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc. Vegheați dar căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului” (Matei 25:11‑13).
Care este mesajul pentru noi, creștinii mileniului trei? Acesta este concentrat, asemenea esențelor tari, într-un singur cuvânt: „Vegheați!”. Cu alte cuvinte, Mântuitorul vrea să ne spună:
„Copiii Mei! Vă aflați chiar pe pragul veșniciei. Înapoia voastră se află drama istoriei păcatului, a suferinței și a morții; înaintea voastră se deschide veșnicia. Venirea Mea este chiar la uși. De aceea, nu dormiți pe pragul dintre cele două lumi.
Acum este momentul în care tot ce ați câștigat o viață întreaga puteți pierde într-o clipă. Vrăjmașul vă poate amăgi pe ultimii metri și puteți cădea. De aceea, vegheați! Vă aflați chiar la hotarele Împărăției slavei și nu trebuie să fiți biruiți de somn. Nu cădeți de oboseală chiar acum! Mai aveți puțin și lupta voastră se va sfârși. Cereți-Mi putere și Eu vă voi ajuta. Singurul lucru pe care trebuie să-l faceți voi este doar să… vegheați.”
Lori Balogh
