Psalmul 28 – De la întuneric la lumină

Psalmul 28 – De la întuneric la lumină

1. „Doamne, către Tine strig. Stânca mea! Nu rămâne surd la glasul meu, ca nu cumva, dacă Te vei depărta fără să-mi răspunzi, să ajung ca cei ce se coboară în groapă.
2. Ascultă glasul rugăciunilor mele, când strig către Tine, și când îmi ridic mâinile spre locașul Tău cel Sfânt.
3. Nu mă lua de pe pământ împreună cu cei răi și cu oamenii nelegiuiți, care vorbesc de pace aproapelui lor și, când colo, au răutate în inimă.
4. Răsplătește-le după lucrările lor și după răutatea faptelor lor, răsplătește-le după lucrarea mâinilor lor! Dă-le plata care li se cuvine!
5. Căci ei nu iau aminte la lucrările Domnului, la lucrarea mâinilor Lui. Să-i doboare și să nu-i mai scoale!
6. Binecuvântat să fie Domnul, căci ascultă glasul rugăciunilor mele!
7. Domnul este tăria mea și scutul meu; în El mi se încrede inima și sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima și-L laud prin cântările mele.
8. Domnul este tăria poporului Său, El este Stânca izbăvitoare a unsului Său.
9. Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta! Fii păstorul și sprijinitorul lor în veci.”

Puterea transformatoare a rugăciunii

     Asemenea altor psalmi ai lui David, Psalmul 28 este un exemplu elocvent cu privire la puterea rugăciunii de a transforma starea noastră sufletească. Adesea venim înaintea lui Dumnezeu încărcați cu poverile noastre sufletești, fără să întrezărim nici măcar o soluție pentru rezolvarea lor. Și, stând acolo, cu sufletul și trupul îngenunchiate înaintea tronului sfânt, lamentându-ne, cerându-i lui Dumnezeu să intervină, plângând și strigând la El după milă și ajutor, avem experiența unei transformări inexplicabile a stării noastre sufletești, pe măsură ce rugăciunea ne înaltă spre cer.

Încă nu vedem nicio soluție la problemele noastre, încă nu vedem nicio lumină la capătul tunelului prin care trecem, în jurul nostru este încă întuneric, dar în sufletul nostru se face lumină. Din ce în ce mai multă lumină…

Vi s-a întâmplat să-I cereți ceva lui Dumnezeu în rugăciune, poate cu lacrimi și strigăte insistente și, înainte să vină răspunsul cerului, să simțiți o adâncă pace sufletească coborând în suflet și o mare bucurie care să vă inunde inimă?

Aceasta este puterea transformatoare a rugăciunii. Căci rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeul căruia ne rugăm, ci ne schimbă pe noi. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, căci El este lângă noi întotdeauna, ci ne înaltă pe noi până la El.

Prin această experiență au trecut și trec toți cei ce apelează la rugăciune în cele mai diferite crize ale vieții. Însă de fiecare dată, fără excepție, oricât de adânci ar fi crizele noastre sufletești, rezultatul este același: rugăciunea ne schimbă percepția, ne transformă perspectiva, liniștind cele mai puternice furtuni ale sufletului.

O astfel de experiență a trăit și psalmistul. Nu știm ce anume a provocat criza sufletească din viața lui: poate răscoala lui Absalom, poate păcătuirea cu Batșeba, sau poate criza are legătură cu perioada în care sabia lui Saul era pe urmele lui, căutându-i nimicirea.

Dar indiferent de motivul care a provocat furtuna teribilă din viața sa, David trăiește aceeași experiență a puterii rugăciunii. Vine înaintea Domnului cu o inima sfâșiată, plângând și strigând după ajutor, și pleacă din prezența Lui cu inima veselă, liniștită și plină de încredere.

Evoluția stării sufletești a psalmistului este evidentă în acest psalm. Dacă în primele cinci versete auzim doar lamentările și gemetele unui om care trece printr-o criză profundă, în ultimele patru versete suntem martorii unei bucurii de nedescris, bucurie pe care doar un om îngenunchiat înaintea tronului sfânt al lui Dumnezeu o poate trăi.

Unii consideră rugăciunea o armă a celor slabi. Dar dacă o astfel de „armă” reușește să ne scoată din descurajările, disperările și depresiile noastre, prefer să fiu privit ca un om slab, „căci când sunt slab, atunci sunt tare” ( vezi 2 Corinteni 12, 10 up. ).

„Doamne, către Tine strig”

     De ce strigă oamenii unii la alții? De ce strigă ei uneori chiar la Dumnezeu? Pentru că au senzația că nu sunt auziți și că între inimile lor s-a produs o distanțare atât de mare încât doar strigătele mai pot ajuta comunicării.

Prin contrast, îndrăgostiții nu trebuie să strige unul la altul. Pentru că se iubesc, inimile lor sunt atât de aproape încât este suficient să șoptească cuvintele pentru a fi auziți. De cele mai multe ori se înțeleg doar din priviri…

Este evident că la baza Psalmului 28 se află o criză majoră din viața lui David. Doar o astfel de criză poate justifica strigătul aproape disperat al psalmistului: „Doamne, către Tine strig, Stânca mea! Nu rămânea surd la glasul meu, ca nu cumva dacă Te vei depărta fără să-mi răspunzi, să ajung ca cei ce se pogoară în groapă” ( vers. 1 ).

Nu știm dacă David se roagă în acest psalm pentru sine sau pentru poporul său. Viața lui a fost atât de complexă încât s-a identificat adesea cu viața nației sale, nouă fiindu-ne greu să descifrăm evenimentele.

Este oare el, ca persoană, într-un pericol iminent, sau poporul său este pândit de un asemenea pericol? Intervenția psalmistului se referă la propria persoană, sau la poporul din care făcea parte? Nu știm…

Cert este că în primele două versete ale psalmului există un contrast evident între strigătul repetat și tumultuos al lui David și tăcerea aparentă a cerului. Această tăcere aparentă a lui Dumnezeu față de niște nevoi urgente ale omului poate avea unele din cele mai de nedorit consecințe: revoltă, ateism sau chiar blasfemie. Cum va reacționa David în această situație: va îngroșa rândurile scepticilor sau, dimpotrivă, va ieși mai puternic în credință, asemenea lui Iov? Finalul Psalmului 28 ne va răspunde la această întrebare.

Faptul că David se gândește la moarte în cazul în care Dumnezeu va întârzia să-i răspundă, ne face să înțelegem că criza din propria lui viața sau din cea a poporului său era o criză majoră. Nu era vorba de o problemă minoră de viață pe care o putea depăși ușor, ci o problemă de viață și de moarte.

De fapt, David îi spune Domnului său: „Doamne, dacă nu intervii, voi muri.” Iar el se teme de moarte, căci orice om cu mintea sănătoasă își dorește să trăiască. Creatorul Însuși a pus în noi „gândul veșniciei” ( vezi Eclesiastul 3,11) și dorința de a trăi, iar psalmistul nu face excepție.

De ce ne rugăm când suntem confruntați cu probleme? Pentru că suntem conștienți că nu ne putem descurca singuri. De fapt, niciun om nu se poate descurca singur, mai ales atunci când e vorba de mântuirea propriului său suflet. Diferența între oameni constă în faptul că unii recunosc acest lucru și se simt dependenți de Dumnezeu, în timp ce alții nu recunosc și refuză comunicarea cu Creatorul lor prin rugăciune.

David face parte din prima grupă, recunoscând că nu se poate descurca fără Dumnezeu, nici în problemele personale, nici în cele care privesc propria sa națiune. Fără aceasta „neputință” a lui David de a rezolva crizele și problemele din viața sa sau din cele ale poporului său, astăzi nu am fi avut Psalmii – acest univers atât de bogat al trăirilor umane. Și ce săracă ar fi fost Biblia fără Psalmi!

Strigătul lui David în rugăciune nu este un strigăt al disperării, căci el Îl numește pe Dumnezeul sau „Stânca mea”. Această metaforă cuprinde în sine ideea de adăpost, siguranță și reper. Chiar dacă psalmistul trece printr-o perioadă în care simte că are nisip în picioare și că lumea se învârte cu el, el nu pierde ancora „vasului” său. David Îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, Tu ești singurul punct  fix din viața mea. Tu nu ești doar o stâncă oarecare dintre multe altele, ci Tu ești Stânca. Tu nu ești unul dintre adăposturile mele, ci Tu ești singurul meu Adăpost”. Cel ce ajunge la această convingere, a găsit deja confortul și siguranța.

Când privești la alții

     Versetele 3‑5 reprezintă partea cea mai dificil de înțeles a Psalmului 28. Îl auzim pe psalmist, pe acel om numit în Scripturi „om după inima lui Dumnezeu” ( vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ), rostind imprecații la adresa vrăjmașilor săi, la adresa oamenilor nelegiuiți.

Dacă ar fi să-i dăm o notă lui David pentru cele scrise de el în această parte a psalmului, probabil că nota nu ar fi prea mare. Și acest lucru s-ar întâmpla nu atât din cauza blestemelor rostite, cât mai ales pentru faptul că își ia privirea de la sine și de la relația lui cu Dumnezeu, îndreptând-o spre alții. Ori de câte ori trecem prin probleme și suferințe, nu este bine să privim la alții. De ce? Pentru că suferința prelungită deformează gândirea noastră și amplifică propriile noastre probleme, conducându-ne la victimizare. Ceea ce nu este deloc bine…

Cum ne explicăm prezența blestemelor în unii dintre psalmii lui David? C. S. Lewis spunea despre această atitudine verbală a evreilor: „Dacă evreii blestemau mai cu înverșunare decât păgânii, aceasta se întâmpla pentru că ei luau mai în serios binele și răul.”

Totuși, dacă citim cu atenție versetele 3‑5, adică acele versete care conțin imprecații la adresa oamenilor nelegiuiți, putem observa câteva detalii care ne vor ajuta să-l înțelegem pe psalmist. Cererea lui David ca Dumnezeu să-i pedepsească pe oamenii răi are o notă de realism. El nu cere acest lucru dintr-un subiectivism nedorit. Nu pentru că nu-i place de ochii sau de pieptănătura cuiva Îi cere el lui Dumnezeu să-i pedepsească pe acești oameni.

David își justifică cererea prin argumente solide. Acești oameni au un comportament care impune pedeapsa divină:

– Ei „vorbesc de pace aproapelui lor și, când colo, au răutate în inimă” ( vers. 3 ).

– Faptele lor sunt pline de răutate ( vers. 4 )

– „Ei nu iau aminte la lucrările Domnului” ( vers. 5 )

Acestea sunt motivele pe care le invocă David în rugăciunea lui: acești oameni sunt ipocriți, sunt plini de răutate și indiferenți față de Dumnezeu și lucrările Sale. Într-o asemenea situație, David îi cere lui Dumnezeu „să-i doboare și să nu se mai scoale” ( vers. 5 up. ).

Aici nu avem de-a face cu blestemul vulgar și barbar, ci cu rugăciunea unui om care cunoaște ceva despre bine și rău și care vede legătura intre cauză și efect în existența umană. În final, ceea ce face David este doar să invoce judecata dreaptă a lui Dumnezeu, iar El o aduce la îndeplinire.

Lumină în întuneric

     Între versetele 5 și 6 există o pauză în care s-a întâmplat ceva pe care psalmistul nu-l amintește. Însă acel „ceva” produce o explozie de bucurie și recunoștință față de Dumnezeu, al cărui ajutor deja a venit în viața lui.

Ultima parte a Psalmului 28 este luminoasă, fiind un imn de laudă la adresa unui Dumnezeu, care S-a dovedit a fi – pentru a câta oară? – „tăria” și „scutul” lui David. În această parte a psalmului, David îi lasă pe alții, pe oamenii nelegiuiți care nu merită decât judecata lui Dumnezeu, și revine la propria lui persoană și la relația lui cu Dumnezeu. David Îi cântă lui Dumnezeu și acest cânt este un gest de maturitate spirituală.

Dacă în anii copilăriei cerem mereu de la alții, pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem lumea în care trăim, cerem tot mai puțin și oferim tot mai mult. Pe plan spiritual, lucrurile nu diferă prea mult, iar imnul de laudă din finalul psalmului este o dovadă de netăgăduit a maturității sale spirituale.

Dar de unde a știut psalmistul că rugăciunea lui a fost ascultată? Nu s-a auzit niciun glas din cer, nu a venit niciun profet îmbrăcat în păr de cămilă pentru a aduce vestea, nici nu s-au deschis cerurile. Totuși, David a știut că rugăciunea lui a fost ascultată: „Binecuvântat să fie Domnul, care ascultă glasul rugăciunilor mele” ( vers. 6 ).

Într-adevăr, când ne rugăm și strigăm la Dumnezeu, în jur nu se schimbă nimic. Toate rămân la fel. Soarele răsare din același loc, norii zboară pe același cer, iar oamenii își văd de aceleași treburi ca și până acum. Totuși, se schimbă ceva în noi, căci prin Duhul Sfânt primim convingerea că rugăciunile noastre au fost ascultate.

Și mai avem ceva: făgăduința că atunci când ne rugăm cu sinceritate, Tatăl ceresc ne ascultă: „Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău care este în ascuns. Și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” ( Matei 6,6 ).

Referindu-se la promisiunile lui Dumnezeu, David Livingstone, marele explorator al Africii, spunea: „Este cuvântul de onoare al unui distins Gentleman. Și aceasta îmi este de ajuns.” Dumnezeu a promis, și ceea ce a promis, El va împlini. Ce ne putem dori mai mult decât atât?

Versetele 8 și 9 conțin o rugăciune a lui David pentru poporul său. Este uimitor cât de egoiști suntem atunci când ne rugăm. Ne topim în rugăciune când e vorba de propriile noastre nevoi, dar cât de puțin suntem implicați când e vorba de nevoile altora.

David, „omul după inima lui Dumnezeu”, nu se gândește doar la sine și la problemele sale. Rugăciunea sa are brațele suficient de larg deschise pentru a cuprinde întregul său popor: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântă moștenirea Ta! Fii pastorul și sprijinitorul lor în veci!” ( vers. 9 ). Aceasta este încă o dovadă a maturității spirituale a psalmistului. Poate fi regăsită această maturitate și în rugăciunile noastre?

Nu știm ce ne rezervă viitorul. Ca oameni, putem trece prin drame mari, în care oamenii ne pot ajuta sau nu. În orice situație însă, Dumnezeu rămâne „Stânca” de neclintit care nu ne va dezamăgi niciodată.

Ascunde-te în El și El îți va umple inima cu bucurie și lumina chiar într-o zi de furtună. Nu vei regreta niciodată dacă vei face lucrul acesta…

Lori Balogh